Adevărul cu sabia scoasă

Luptăm pentru Adevăr. Noi iubim Adevărul. Până la moarte. [Însă nu până la moartea noastră, ci până la moartea celorlalţi.]

În numele Adevărului şi a corectitudinii, în trecut au avut loc cruciade. Au murit oameni. Adevărul trebuia recunoscut cu orice preţ. Dacă nu de bună voie, cu forţa. Dacă nici cu forţa, eliminăm. Ce fel de adevăr e acela care te împinge să faci dreptate, executând? Executând pe alţii, bineînţeles. Ceilalţi au fost din totdeauna mai uşor de executat decât noi înşine (când vom începe să ne „executăm” pe noi?). Sau altfel: ce fel de împlinitori ai adevărului sunt aceia care mai degrabă ucid în numele lui decât să iubească şi să vorbească cu înţelepciune?

Acum, am mutat luptele cu săbii şi arderile pe rug într-un teren mult mai virtual (deşi virtual sună ciudat în doze mai mici sau mai mari) şi mai – aparent – inofensiv. Cu arme mai puţin vizibile şi mai puţin pipăibile. Acum ne-am şlefuit alte săbii mai eficace, ne-am luminat la minte mai ascuţit. Cu cât generaţiile avansează în decursul anilor şi miilor de ani, toate progresează (de fapt ar trebui să spun doar accentuează): tehnologiile, IQ-urile, vitezele (şi pe stradă şi în bucătărie, dar şi la mânie), cuvintele… Se accentuează ritmul în care ne enervăm, frecvenţele înalte la care vorbim, numărul de activităţi pe care le desfăşurăm simultan (cu câţi vorbim deodată pe messenger, de exemplu?). Dacă înainte se fura câte o bomboană sau o gumă de mestecat din magazin, acum se fură laptop.

Felul în care ne purtăm discuţiile s-a şlefuit şi el, acum se prezintă sub o formă mult intelectualizată, organizată în discursuri care de care mai elaborate, cu cât mai multe alegorii posibile şi trimiteri cât mai deştepte pentru a ataca; persoanele mai des decât situaţiile, concepţiile, conduitele. Aşa spunem că stârpim minciuna şi prostia. Aşa spunem că suntem fii ai dreptăţii şi suntem siguri că vom fi şi mai iubiţi (şi sus şi jos, mai ales jos) dacă vom continua.

Nu mai căutăm să vorbim despre idei, pentru că nu ne mai interesează. Oamenii au devenit un subiect mult mai tentant şi mai căutat, iar atacurile într-acolo se îndreaptă, fie că ele sunt bine (?) mascate într-o formă care ar dori să aibă reflexe ideatice şi să creeze impresia de corectitudine şi clasă înaltă. Suprafaţa, însă, se uzează cu timpul. După o vreme (cel puţin), începe să răzbată adevărata esenţă a materialului. Se pare că nu seamănă a argint. Se înnegreşte.

Ceea ce am ajuns să facem e să omorâm cu vorba. Un alt fel de omor: unul invizibil şi persistent. Dacă vom crede că, prin cuvinte răutăcioase, ironii sadice şi dozate cu ură vom anihila răul din lume, ne minţim singuri. Dacă avem impresia că ceea ce spunem astfel mai e vreun adevăr, ne minţim iar şi mai grav. Nu facem decât să purtăm cruciade stilizate pentru propria noastră reclamă. Toţi vor aplauda intelighenţia supremă. Altceva? Câte inimi se vor întoarce spre ele să se privească mai atent când suntem sufocaţi de marea umbră a eului pe care o emană asemenea discursuri?

Nu degeaba adevărul trebuie spus în dragoste. Adevărul spus cu sprâncenele încruntate, cu decibelii daţi la maxim, cu privirea oblic de sus în jos şi cu sabia scoasă nu mai e un Adevăr. Nu unul care să merite a fi ascultat. E unul care a rămas golit de sens şi asupra veridicităţii şi validităţii căruia se poate da drum liber îndoielii. E unul care devine atât de sinonim cu certurile interminabile din pieţe, care nu au alt scop decât a demonstra o superioritate sau alta. Ceea ce, din interior nu se vede, dar se vede din exterior e că nu există vreo superioritate de nicio parte. Din păcate. Iar dacă există vreo superioritate de inteligenţă, nu e şi una de înţelepciune. Doar inteligenţă rece. Nimic mai mult. Doar mai puţin.

Până când nu ne executăm pe noi de fiecare dată când executăm abil pe celălalt, până când el nu simte că e iubit, nu vom vedea niciun mort înviat şi nicio noapte făcută zi. Numai victime. Victimele noastre.