Ochii unei idei
2008 martie 17
Primăvara,
Nu ţi-am spus,
Miroase a ochii tăi
Deşi ochii
Nu ţi-au mai înverzit
De anotimpuri întregi
Între pământeni
Îi cuprind de-a rondelele
Îi ţin între două secunde concrete,
Între luminile mele
Şi aerul ce ne desparte,
Dar îmi lipsesc
Ca două mărgele pierdute
De mult
Luminile tale întunecate
Albastre în vise
Decojesc toamna
Nu doar pe alocuri.
Deja memoria-mi
Stă uitucă şi şchioapă
Într-unul din anotimpuri
Odată cu paşii tăi
Lumea face vid în urmă
Rămâne preţ de câteva adieri
Conturul unei voci rare
Care mai încape în palmă
Cât respir o singură oară
Eşti acum umbra
Unei idei a lui Stănescu.
Superb! Ma simt vinovat – in alta ordine de idei – vazand ca inca nu m-ai scos de la Blogroll! Chapeau! Ai un suflet nobil!
Imagini puternice, Camix! Această tatonare între corporalitate şi idee este excelentă. Rezerva mea e că nu prea văd Cerul, dar… dincolo de această rezervă, să spunem că Cerul ne iubeşte şi prin ochii Ideilor!
Daniel,
mulţumesc, în primul rând!
Nu, nu te-am scos de la Roll… Mă gândeam că va trebui să revii; cândva.
L-am şi actualizat! Iar vinovăţiile mai bine să le îngropăm acum. E vremea pentru ramuri de salcâm. 
A.Dama, mulţumesc şi ţie!
), ce am a spune e că aici am dorit să pun în evidenţă dragostea dintre oameni. Asta, însă, nu înseamnă că cea divină nu există defel! Această poezie surprinde o stare, un sentiment, dar nu înseamnă că restul atitudinilor sunt negate.
În privinţa rezervei tale (e bine să avem rezerve întotdeauna, roţi de rezeveră de exemplu
Oricum m-ai scos şi tu destul de bine.
oare in ochi pot creste flori udate de lacrimi frunze pe care sufletul sa-si aseze tampla…?
Pot, pot creşte chiar şi phoenicşi după un incendiu total…