Echilibru de interior

Jucând mâţa primită de la Academia Nae, mi-am amintit de liceu la una din întrebări. Fiecare are amintirile lui unice legate de liceu. Eu mi-am amintit de discuţiile, analizele aproape aş putea spune, din timpul pauzelor şi de după ore pe seama diferitor evenimente, gesturi cu prietenele. Mi-am amintit de asemenea de anumite încercări de meditaţie scrisă pe care le desfăşuram în timpul unor ore, pe când colegi de-ai mei răspundeau sau era atmosfera mai lejeră. Feedbackul pe care îl primeam din partea lor era de multe ori: „Acum parcă te înţeleg mai bine”, referindu-se la oarece idile ce le aveam pe atunci în cap; şi câte idile nu avem în cap şi în liceu şi după el?!

Era cândva prin clasa a unsprezecea, pare-mi-se. Scriam că nu ştiu de ce avem nevoie de lucruri exterioare ca să ne binedispună; că dacă noi ne simţim bine în interior, ceea ce vine din exteriorul nostru nu ar trebui, în mod normal, să ne influenţeze, să ne strice starea sufletească, să ne contamineze…

Ideea aşteptărilor cu privire la exterior era şi atunci importantă şi este şi acum. Sper ca, până la urmă, să învăţ ceva din ea. Şi ea revine în atenţia mea ori de câte ori aşteptări importante nu îşi găsesc finalizarea în felul în care îl doresc. Nu-i aşa că e păcat că numai atunci revine gândul mai intens? Nu e interesant că tocmai atunci când se produce dezamăgirea (şi mai puţin dacă aşteptările din partea altora sunt împlinite) suntem cel mai tentaţi să devenim… independenţi. Să ne conştientizăm dependenţa de atenţia şi aprecierea lor faţă de noi şi să observăm că e mult prea exagerată. Nu e ciudat că abia atunci ne punem întrebarea: „De ce, dom’le, să-mi pese aşa mult dacă mă agreează sau nu, dacă îşi aminteşte de mine sau nu?!”

În condiţii favorabile nouă, dependenţa de atenţia lor e considerată un lucru normal, binefăcător; adică dacă e remarcată; însă de cele mai multe ori, nici măcar nu e remarcată şi trece – prin neobservare – tot un lucru natural. Ne găsim şi mă găsesc de multe ori în situaţii de acest fel. Este omenesc, însă nu e şi benefic.

„Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Domnul nu are de ce să se teamă.” (Prov. 29:25)

Frica – aici – s-ar putea traduce nu numai cu teama de o autoritate, ci şi o dependenţă – care e şi ea echivalentă cu o anume teamă – de ceea ce se spune şi se face vis-a-vis de persoana noastră. Nu vreau să incriminez afecţiunea şi dependenţa obişnuită pe care o dezvoltă fiecare dintre noi în relaţiile pe care le are. Dacă ea nu ar exista, nu ne-am mai numi oameni. Nu. Însă fiecare ne-am dat seama, de-a lungul timpului, când a fost prea mult şi ne-a stricat că am pus accent atât de mare pe părerea oamenilor.

Am rămas să meditez asupra utilitarismului folosit ca argument pro şi la obiectul „fricii”, al atenţiei, al importanţei supreme…