Unde-s mulţi, Numai puterea creşte

O prietenă mi-a arătat pagina unei echipe româneşti de fotbal. A Universităţii Cluj. Cu un scop anume.

Nu mai e o noutate, acum, că noua campioană a României la fotbal este CFR Cluj. Simpatizanţii şi mai nebunaticii fani ai fostelor câştigătoare, cu care s-au obişnuit în ultimii ani (Steaua, Dinamo…), nu sunt singurii revoltaţi. Să vedem cum arată clasamentul care a fost afişat pe site-ul Universităţii Cluj.

Şi totuşi, cine e pe locul 1?

Aţi spune că nici nu avem câştigători. Însă are număr de meciuri disputate, meciuri câştigate, pierdute, puncte, golaveraj. Numai numele nu a fost trecut. Dar când ne ferim în asemenea hal să pronunţăm numele cuiva? Spunem „ducă-s-ar pe pustii”, nu-i spunem numele, într-atât ne e de drag. CFR Cluj nici nu a meritat să fie onorată cu afişarea numelui, într-atât e de iubită de către admiratorii (un termen, de altfel, mult prea elegant pentru ei) U. Cluj.

Mi-am mărit pupilele, ca să văd mai bine. Poate mi se pare mie. Însă n-am probleme cu vederea la distanţă mică. Numai la distanţă foarte mare.

Şi sunt doar 2 echipe din acelaşi judeţ. Dacă erau mai multe? Desigur, ştim ce e în Bucureşti, din punctul acesta de vedere. Însă punem întrebarea pentru problematizare.

Dar dacă avea Clujul o singură echipă de club în Liga 1?! Toată lumea cu sufletul la gură, cu clujul scris pe tricouri, cu tricolorul scris pe stadioane; nu se ciomăgea ceferist cu universitar, nu se înjurau ca şi cum ar fi americanii cu musulmanii, nu făceau partide, nu trasau linii, nu îşi lăudau propriii muşchi şi nu denigrau casele celorlalţi. Atunci ar fi existat doar Cluj în mintea lor. Aşa…

Ciudat, nu?

Cu cât devenim mai mulţi, cu atât ne separăm şi dispreţuim mai cu foc. Nu doar în fotbal. Nu doar în politică cu partidele. Nu doar la serviciu. Deşi chiar şi doar acestea sunt deja îndeajuns pentru a fi edificatoare. Din păcate. Însă acelaşi lucru are loc şi în relaţii, în prietenii, în adunările reale sau virtuale la care participăm şi din care suntem parte.

Dacă suntem urmăriţi de autorităţi, prinşi, decimaţi, împuţinaţi, dintr-o dată suntem cei mai afectuoşi fraţi şi surori. Când ne eliberăm şi devenim independenţi, lărgind rândurile, mai ţinem minte unitatea pentru o scurtă perioadă de timp, apoi începem să facem grupuri şi grupuri. De cum suntem mai mulţi, în loc să ne bucurăm împreună şi să facem un front comun, ca o adevărată echipă, noi uităm complet cine suntem, de unde am venit şi ce facem aici. Uităm complet direcţia şi motivul.

Aruncăm cu pietre, de parcă niciodată nu ne-am cunoscut. De parcă niciodată n-am fi împărţit aceleaşi crezuri, nu ne-am dat mâna şi ideea. De parcă suntem inamicii cei mai vajnici.

Eu sunt al lui Veselu. Aaa, da? Nu stau cu tine la masă. Poţi să uiţi că mă ştii. Eu sunt de-a lui Seriosu. Ei, bine, eu cred că toţi de la Seriosu au mintea astupată, aşa că nu mă saluta, dacă mă vezi pe stradă.

Fiecare a ajuns să aparţină cuiva; parcă mai puţin Cuiva. Dacă stă cu Veselu pe bancă, e de-al lui. Dacă stă cu Seriosu pe pod, sigur e informator pentru Veselu.

Ne vom mai putea desprinde de valurile care ne poartă doar spre diferenţele dintre noi – cât de mici, dar inflamate – şi nu ne mai lasă nicicum să vedem ceea ce ne uneşte şi ne strânge laolaltă?

Sau ne mai uneşte Ceva? Ce ne mai uneşte?