Minciuna ca adevăr

Minciuna, ştim, este “denaturarea intenţionată a adevărului, având de obicei ca scop înşelarea cuiva”, iar mincinoşii merită acuza noastră de lipsă de onestitate şi de inducere în eroare, de caracter stricat şi gânduri egoiste. Minciuna mai are câteva echivalente; este „invenţie, născocire, plăsmuire, poveste, basm etc.”.

Acum, dacă analizăm aceste echivalente din urmă din mai multe puncte de vedere, putem constata faptul că invenţia, născocirea, plăsmuirea, povestea, basmul nu sunt rele în sine. Ele sunt rele atunci când sunt folosite pentru a fugi de o pedeapsă meritată sau pentru a provoca rău cuiva. Pot fi rele în fapt, nu în esenţă. Când sunt folosite pentru a ne sustrage din faţa Adevărului, pot fi incriminate – şi chiar sunt – ca fiind rele, dăunătoare, mincinoase. Dar dacă sunt folosite pentru a ne aduce în faţa Adevărului, pentru a ne confrunta cu el?

Binecunoscutul pictor Pablo Picasso spunea că „arta e o minciună care ne ajută să înţelegem adevărul”. Aşa să fie? Să fie arta un cadru în care uzezi de elemente neadevărate, nereale, însă prin care să transmiţi bucăţi de adevăr? Să fie pictura, literatura, sculptura, cinematografia chiar modalităţi de a folosi neadevărul într-un fel onest?

Să luăm un exemplu din literatură (iar exemplele pot fi nenumărate, dar ne vom limita la unul). În fabula Câinele şi căţelul, scrisă de către Grigore Alexandrescu, avem ca personaje principale doi câini. E bine ştiut faptul că fabula este o specie a genului epic care uzează de personificări ale animalelor şi obiectelor, astfel încât ele primesc însuşirile omului şi se comportă ca atare. Şi în această fabulă, câinele şi căţelul intră în dialog. Un element nereal. Câinele amendează „statutul social” al unor animale ca leii, urşii, lupii etc., ce se cred mai presus decât alte animale mai modeste, precum el.

Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.

Iată că avem în faţă un discurs de morală ţinut de un câine. La auzul acestui discurs, căţelul, inferior câinelui, tresare plin de bucurie, simţind chemarea unităţii, egalităţii, afecţiunii chiar, şi se alătură grupului de câini din care se evidenţiase vocea. Însă este îndată înlăturat pe motiv că egalitatea pe care ei o reclamă se adresează celor mai mari, nu celor ca el, o potaie. Concluzia care vine la final, morala este:

Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

Animalele vorbesc, ţin discursuri de morală, se ceartă, se supără, îşi adresează injurii. Un exemplu de text nereal, mincinos de-a dreptul, cu multe elemente în care ne putem împiedica. Totuşi, el transmite un adevăr, o lecţie de viaţă, o constatare de morală şi provoacă o confruntare cu sinele în vederea unei autoevaluări, reevaluări care să facă lumină asupra micimii personale şi să stimuleze fiinţa a deveni onestă cu sine, corectă, echilibrată, modestă.

Iată cum literatura – iar celelalte domenii ale artei nu sunt mai prejos – poate fi o minciună; pentru că instrumentul ei (şi al artei, în general) este simbolul; iar simbolul arată înspre ceva; înspre altceva. Un simbol, o minciună care spune adevărul şi ne confruntă cu el. Depinde de noi dacă îl putem recunoaşte şi, apoi, dacă vrem.