Limbă proprie
2008 decembrie 26
Să ne spunem necuvinte
Într-o limbă inventată
În cerc strâmt
O zgomotoasă tăcere
de ochi
Aglomeraţie mută
de idei
Să ne spunem noncuvinte
eu o umbră
Un copac tu;
Un sfert de lună eu,
tu un ochi deschis;
două fire de nisip
privindu-se
prin apa mării
Să nu ne mai spunem.
Oricum ne-am vazut la naştere.
Eram acelaşi gând
Într-o coajă de nucă.
Şi cine se mai înţelege în limba proprie? Cu non-cuvinte, necuvinte şi tăceri zgomotoase?
Îmi place finalul cel mai mult. Deşi gândul, ca să fie gând, trebuie să aibă cuvinte.
Frumoasă poezie! Frumoasă şi poza cea nouă din header.
Nu ştiu dacă am înţeles exact ceea ce ai vrut să spui, dar mi-a plăcut enorm apropierea aceasta: necuvinte – noncuvinte – tăceri zgomotoase.
“Două fire de nisip privindu-se prin apa mării” – foarte frumos!
Adama,
mulţumesc.
cred că sunt apropieri şi simţiri şi cunoaşteri care se pot citi de la un punct încolo din simpla privire. Şi că mulţi au limbi proprii. Cine ştie câte limbi noi se formează cu fiecare alăturare?!
Alex,
mulţumesc şi ţie.
După cum îi spuneam Adamei, sunt oameni care ajung să comunice atât de complet şi unitar, încât se pot folosi de simple gesturi şi priviri ca să-şi înţeleagă reacţiile, fără a fi nevoie de cuvinte şi explicaţii multiple. Zgomotoasa tăcere de ochi e un dialog fără cuvinte, dar plin de înţeles, între privirile unor minţi care se cunosc prea bine.
foarte frumoasa poezia! de obicei nu laud oameni care alearga dupa lauri. intuitia imi spune ca tu nu faci asta, de-aia imi permit
Mulţumesc.