Cei din urmă
S-au afişat notele de la bacalaureat. Se vede de la 1 kilometru – atunci când cunoşti elevii – unde s-au adăugat chimicale în supă, care sunt cele care doar umflă după ce ajung în stomac şi care sunt supele naturale, sănătoase, cu verdeţuri de pe câmp, netratate.
Se vede de la 1 kilometru cum regula biblică „cei din urmă vor fi cei dintâi” se aplică în mod invers în contexte de felul acesta. Nu le amintesc pe toate, că vreau să şi termin articolul, dacă l-am început.
Se vede cu ochiul liber (şi nesilit de nimeni) cum pe aceeaşi bancă, la aceeaşi cravată şi acelaşi zâmbet îi găseşti şi pe luminaţi, şi pe orbi. Măcar dacă i-ar duce mintea să nu se evidenţieze în asemenea hal în nedreptatea şi josnicia lor; măcar dacă ar avea inteligenţa (că înţelepciunea e clar) să rămână discreţi în prostia lor neobrăzată. Măcar-urile acestea… nu pentru că ar deveni moral sau corect; dar să vezi că sunt conştienţi de ceea ce (nu) pot. Însă a şti şi a putea recunoaşte cât de puţin ştii cere, deja, să fii măcar puţin înţelept.
Toţi ştiu, nu toţi recunosc, însă trec problema tacit la capitolul „lucruri obişuite” şi mărunţişuri; nu te miră, nu mai are cum să te mire – după atâta vreme în care vezi aceeaşi evoluţie/involuţie (după cum preferă fiecare) ani de-a rândul. Nu te miră, dar te enervează.
Te enervează în primul rând pentru nedreptatea pe care o resimte cel ce se străduieşte un an de zile sau patru sau doisprezece să devină om, să progreseze, să ajungă mai bun şi, când să arate lucrul acesta, i-o suflă un motociclist pierde-vreme-indiferent-de-anotimp, care scuipă peste toţi.
Sigur că noi ştim că el chiar a devenit om şi chiar a ajuns mai bun şi calităţile acelea nu i le poate fura nimeni şi i le spunem. Dar unul de 18-20 de ani nu poate gândi aşa. Rămâi cam fără cuvinte potrivite dacă e vorba să-ţi aperi propriul sistem, când nu ai nimic de apărat. Şi atunci îţi rămâne să apelezi la simţul lui moral, civic şi la justiţia divină. Pe care ei o înţeleg au ba.
Singura consolare pe care o găsesc pentru mine (pentru ei nu ştiu) e că totuşi cei din urmă vor fi cei dintâi şi că dincolo aplicarea nu va fi după regulile pământeşti.
Da, ai multa dreptate Cami. Din pacate e inca multa nedreptate, incorectitudine… M-am necajit cand am auzit cum elevi foarte buni au fost “taxati” la oral, iar altii…au luat nota maxima, pe care nici nu au visat-o in cei 4 ani de scoala…
Concluzia ta din final e cel mai bun raspuns.
Aș aduce o nunțare la concluzia ta. Moralitatea de pe lumea asta nu garantează vreun tratament preferențial în lumea de dincolo (oricum prea îndepărtată pentru cei abia ieșiți – sau pe cale să iasă – din adolescență). E adevărată afirmația pe care o pui tu la concluzie, dar să nu care cumva să ajungă cineva să spere la o „revanșă”, fiindcă spiritul vindicativ este cum nu se poate mai străin creștinismului autentic, în ultimă instanță.
Nu se vor schimba, Camix aceste lucruri! Poate după mai multe generaţii. Vorba ceea: rătăciţi 40 de ani, până mor cei care au avut apucături de-un fel sau altul. Apoi, mai vedem. Dar poate nu vom mai fi aici să vedem…
Alex,
aşteptăm următorul bac de anul viitor, nu?
Teos,
sunt de acord cu nuanţarea şi cu ultima frază.
Eu mă gândeam la a le da o perspectivă mai largă, ideea de un altfel de Bine şi un alt timp pentru Bine, ideea că Binele nu poate fi găsit aşa cum îl aşteaptă ei – şi nu doar ei, ci şi noi, că aşa suntem construiţi – aici, pe pământ, ci că Binele suprem îşi găseşte locul altundeva.
Adama,
da, aşa îmi sună şi mie, din păcate. Pai, mă gândesc că, dacă ele vor avea loc fără să mai apucăm noi să le vedem, se vor bucura strănepoţii noştri de ele şi se vor bucura de două ori, văzând ce mult le-am dorit şi noi atunci când am trăit.