RăzBUNarea cui

Căci ştim cine este Cel care a zis: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul.” (Evrei 10:30)

Ai dreptate, de fapt, Doamne. Deşi nu-mi convine deloc, ştii şi Tu că nu-mi convine deloc. Ca lui Iona. Adică ai văzut şi Tu, ai asistat, ai fost acolo, m-ai urmărit, mă ştii, ne ştii, o ştii, îi ştii prea bine. Nu vreau să las, nu vreau să renunţ, vreau armele mele, uite câte am. Tu m-ai ajutat să le capăt de la zero. Iar acum nu le pot folosi, îmi spui să le pun în vitrină frumuşel. Nici o valoare nu au armele pe care le am. Să mă mai bucur de ele? Să mă bucur de ele, că Tu ai considerat drept sau bun să le am. Să mă bucur de ele că sunt cele mai minunate şi nu le-am avut niciodată. Şi totuşi mi se stinge bucuria.

Am greşit un lucru, recunosc. Tu mi-ai dat armele pe când nu aveam nici una. De la zero. Tot Tu le poţi lua înapoi de la mine sau le poţi pune în vitrină un răstimp. Tu ştii cel mai bine pentru ce motiv. Mă consumă că nu ştiu, nu ştiu nici dacă îmi va fi mai bine să ştiu. Am greşit mai multe lucruri. Nu trebuie să ştiu tot ce vreau. Deşi ştii că nu mă pot împăca aşa uşor. Răzbunarea e a Ta. Dacă o vei voi. Şi dacă o vei voi în felul în care o voiesc eu. Şi eu ştiu că Tu vrei să n-o voiesc chiar deloc. Iar eu respir adânc şi ştiu că ai prea multă dreptate. Şi tac. O vreme.

Poate văd doar o fărâmă din episodul acesta şi nu înţeleg că poate asta e deja răzbunarea Ta pe mine. Poate că eu am greşit de mult mai multe ori, poate am greşit de la început până la capăt şi nu pot înţelege. Poate că da? Oh, aş vrea poate că nu. Mi-ar fi mai uşor să ştiu că am greşit mai puţin şi că răzbunarea Ta nu mă are ca obiectiv, ci doar ca aliat. Poate că da?

Damblauă neregretată (rien de rien)

O convinsesem pe o prietenă să intrăm în interiorul bisericii de alături, dacă tot ne aflam în parc. Frumos ştiam că va fi. Nu era servici, dar nici nu voiam. Voiam doar să stau câteva minute să privesc, să simt liniştea, să aud lumina prin geam. Înaintăm pe covor până în faţă, unde era o măsuţă cu crini. Ea se învârte în jurul crinilor, îi miroase şi, când ieşim, îmi spune:

- Hm, ce ciudat! În biserică se simţea un parfum de crini, dar, când m-am apropiat să-i miros de-aproape, nu se simţea aşa. Numai în jurul lor, la o oarecare depărtare.

Într-adevăr, ciudat, gândeam. Şi, brusc, izbucnesc:

- Aşa-i şi cu fotografiile. Dacă te apropii prea mult de o persoană, nu iese frumoasă (cu obiectivul meu, ca să fie clar). Numai la o anume distanţă apare la frumuseţea maximă posibilă.

După câteva fracţiuni de secundă, iar m-apucă damblaua:

- Aşa-i şi cu oamenii. Dacă nu le laşi loc să respire, îi sufoci şi nu-i mai poţi vedea manifestându-se în voie, lejeri, frumoşi. Uneori tre să faci un pas în spate. Nu mult, dar un pas tre.

PS: Am privit, am simţit liniştea, am auzit lumina prin geam. Deşi era un loc străin. Totuşi, ştiind că în asemenea locuri intră oameni dragi, totul devine brusc familiar. Ciudat, nu?