Cineva îmi spunea nu de mult că ar vrea să intre în politică. Sau că nu ar fi o idee rea.
- Dacă nu intrăm noi [creştinii], vor rămâne tot ăştia şi vor continua să facă aşa cum fac. Dar, dacă am intra noi în număr atât de mare încât să dezechilibrăm balanţa înspre noi, am putea aduce o schimbare, s-ar putea întâmpla ceva bun.
Mi-am amintit de un articol pe care l-a scris Eliade, „I-a mâncat capul politica!…”, unde apare exact aceeaşi idee, doar că accentul cade ceva mai diferit. Două fragmente:
„Pentru noi, „politica” şi „partidele politice” reprezentau periferia vieţii – a oricărei vieţi: morale, culturale, civile. Dascălii şi maeştrii noştri spirituali – Nicolae Iorga, Pârvan, Rădulescu-Motru, Nae Ionescu – ne-au transmis, fiecare în felul său, sacra oroare de politicianism. Iar noi, tineri, entuziaşti şi naivi, confundăm politicianismul cu politica!”
„Acesta a fost, poate, cel mai mare păcat al generaţiei noastre: am lăsat locul liber nepricepuţilor, oportuniştilor, mediocrilor. Noi alcătuiam prima generaţie după Unire şi dacă ne-ai fi îndeplinit misiunea cu aceeaşi conştiinţă cu care şi-au împlinit-o înaintaşii noştri, cei care îşi jertfiseră sîngele pentru Unire, altul ar fi fost climatul politic al României moderne. Dar „generaţia tînără” din anii 1925-1935 a trăit exclusiv sub semnul spiritualului. Ea îşi înţelegea misiunea istorică exclusiv pe plan spiritual.”
Dar, pentru că merită citit întregul articol, scurt de altfel, am făcut nişte fotografii: partea 1, partea 2 şi partea 3.
Acum, e drept că se amestecă puţin oalele dacă facem comparaţia cu generaţia tânără din care făcea parte Eliade. Însă poate fi un punct de plecare.
Una la mână, sigur că sună plauzibilă ecuaţia pe care o spun ambii, mă interesează şi una, şi alta, dar cu precădere prima, pentru că mă/ne implică mai mult – mi se pare mie – decât o face spiritul civic, social. În teorie, pare a fi chiar o revelaţie şi poate da impresia de obiectiv uşor realizabil. Dar parcă totuşi nu poţi începe o „revoluţie” pe hârtie, matematic stăm bine, dar practic sună a imposibilitate. Plus că, intrând în hora aceasta care merge precum o gaură albastră, ar mai putea opri cineva căderea indiferent cât de mulţi la număr?
Care mă duce la doi la mână, cât de incompatibilă e punerea în aplicare cu misiunea pe care o are un om al lui Dumnezeu pe pământ? Dincolo de cum văd eu, mă interesează cum vedeţi voi. Aberaţie, aberaţie, dar măcar să aberăm împreună, e mai uşor de ajuns la destinaţia potrivită.
Like this:
Be the first to like this post.
