Exerciţiu instru-mental

Unele piese sunt vară, altele iarnă (care nu e ca vara, se înţelege! niciodată). Unele merg pe picioarele lor, altele trebuie duse de suflet mai departe. Unele sunt o adiere vagă a unor sonorităţi familiare pe care nu le poţi descrie; altele… Sau mai bine vedeţi ce impresii sunt următoarele:

1.

2.

Între-confesional

Etichete

la ce îi chem pe oameni, ştiu şi la ce mă ajută că ştiu

De când mă ştiu (şi din punct de vedere confesional), am văzut, auzit, citit (cel puţin printre rânduri) că Dumnezeu (şi noi, evident) vrea mântuirea tuturor oamenilor, că nu vrea ca unii să piară. Dar în relaţiile noastre sociale (cel puţin), se face văzută o scindare între ceea ce spunem şi ceea ce facem. Se trasează delimitări clare între confesiunea noastră şi confesiunile celorlalţi. Acolo unde terenul nostru de siguranţă se sfârşeşte, se încheie şi mântuirea. Dacă eşti de altă culoare (a, nu, nu politică, deşi pare), înseamnă că eşti pierdut, că te-ai lepădat de Dumnezeu şi alte asemenea…

Dacă ai trecut cumva de la o confesiune la alta, eşti şi mai bătut de soartă, pardon de Dumnezeu. Ţi-ai trădat, ai înşelat aşteptările, eşti inamic. Dar numai dacă ai plecat din confesiunea celui cu care stai de vorbă. Dacă, printr-o minune, se potriveşte să fi trecut la o confesiune pe care o are şi interlocutorul, atunci se luminează la faţă şi e pecetluită intrarea ta în rai, în sfârşit că ţi-ai dat seama care e adevărata, unica, cea mai credibilă şi completă credinţă.

Poate că din această siguranţă nestrămutată că religia noastră e singura adevărată suntem tentaţi să nu-L vorbim pe Dumnezeu atunci când ne deschidem gura despre cele sfinte, ci să ne vorbim religia. Nu Dumnezeu e Cel pe care vrem să-L descoperim altora, ci regulile bisericii la care am ales noi să mergem, sunt mai bune decât ale lor. Nu jertfa lui Isus vrem s-o arătăm, ci doctrinele confesiunii noastre; sunt, în mod clar, cele mai bine închegate, cele mai logic gândite şi structurate.

Şi atunci ne mirăm că lumea se simte agresată, forţată, împinsă să bifeze un pachet de crezuri care îi sunt inutile; mai ştim şi pe alţii pomeniţi chiar în Biblie care puteau bifa foarte uşor ţinerea sărbătorilor şi spălatul pe mâini înainte de mâncare, dar ale căror inimi erau neatinse de ceea ce ar fi contat. La ce îi chemăm pe oameni, totuşi?

Se pare că vorbim nu din dragoste pentru oameni ca să-i ajutăm să avanseze în cunoaşterea de El, ci din orgoliu şi violenţă; doar ca să le demonstrăm celorlalţi că argumentul nostru e mai tare, că i-am zis-o, că noi avem dreptate. Bun, şi în afară de asta? Sau altfel: acestea or fi fiind parte din 1 Corinteni 13, dar poate nu m-am uitat atentă.

Îmi amintesc de vizita unei prietene acasă la mine după ani de zile în care nu ne-am văzut. Plecată într-o ţară îndepărtată şi stabilită acolo, abia aşteptam să ne întâlnim. După un scurt rezumat al vieţii fiecăreia în timpul în care nu ne-am văzut, scoate catalogul de produse şi îmi povesteşte despre descoperirea miraculoasă de care a avut parte folosind produsul…

Care pe care ucide

James Verone din SUA a jefuit o bancă. Pentru asta va face închisoare. De ce o fi jefuit o bancă de unul singur? Poate era egoist şi nu voia să împartă cu nimeni punga. Mda, nu e rău. Poate i-a trăznit ideea pe loc, fără premeditare. Dacă e un caz, o fi şi asta posibil.

Cât o fi furat? 10.000 dolari, 100.000, un milion, ziceţi şi voi. Nu “prea”. A furat 1 dolar. Atât voia. Cum să vrea atât, că doar ce să faci cu el? A scris mesajul pe o hârtie şi l-a înmânat casierei: „This is a bank robbery, please only give me one dollar.”

Verone e bolnav şi nu are asigurare medicală. Nu ai asigurare medicală, nu ai ce căuta pe uşile spitalelor. Treaba asta cu legăturile atât de strânse între slujbă, asigurări, carduri o fi bună pentru unii, dar nu ştiu pentru câţi. Aşa că ce nu a vrut să dea statul de bună voie (deşi fusese dată lege, scrie-se – şi ce dacă? – să se primească asigurare medicală), a luat el cu forţa. A vrut să ajungă la închisoare, a furat o sumă minimă care să-i înlesnească intrarea în ea, iar acum primeşte îngrijirile medicale de care avea nevoie.

Auzind ştirea, m-am tot gândit câtă închisoare poţi “înfunda” pentru 1 dolar totuşi? Juma de zi, o oră, juma de oră? Bine că nu m-am făcut judecător, ar spune unii. 3 ani s-a hotărât. Hm. Nu se ţine cont de seriozitatea prejudiciului faţă de stat, numai imaginea lui (are şi statul o imagine, nu ştim dacă e cea când se priveşte în oglindă sau o alta mai frankenstein) şi faptul că a fost încălcată legea.

A vrut, a ajuns, a primit. Spune că, după ce iese, ajunge la vârsta normală de pensionare, aşa că – dacă toate merg şnur (nu de-ăla de pionier) – s-a aranjat. Medicul închisorii îi reproşează că manipulează sistemul. Dacă sistemul se simte manipulat, putea să nu-i joace jocul. Putea să-i dea muncă în folosul comunităţii, de exemplu, sau să inventeze altceva. Altfel, dacă sistemul se simte manipulat, nu înseamnă că şi e. Oricum, nu în acest caz, îndrăznesc să spun. Şi, chiar dacă nu susţin furturile, şmecheriile, mai îndrăznesc să spun şi că bine i-a făcut Verone sistemului. În ciuda viitoarelor huiduieli.

A Thomas, not the cat!

Etichete

dylan thomas, să vezi şi să sune bine

La un moment dat în facultate, am avut de interpretat un poem; nu mai ţin minte dacă fusese la alegere sau dacă toţi am primit acelaşi text. Am obţinut o notă mai puţin îmbucurătoare, dar mi-am spus că mă voi resemna dacă atât am ştiut. După ce ne-am primit notele, profesorul a vrut să mai avem un dialog deschis cu el pe seama poemuluir; doar aşa ca să înţeleagă mai bine rotiţele din capul nostru şi să se asigure că şi el înţelesese din prima asta. La final, am primit şi o mărire de notă. Nu mă aşteptasem. Nu mai ţin minte cum îl analizasem, dar am ţinut minte care era poemul. A apărut şi prin unele filme. Meet Dylan Thomas, cu Do not go gentle into that good night.

Faceţi o încercare, nu căutaţi pe google ajutoare (decât după produsul final), spuneţi despre ce e vorba, ce vă transmite şi în ce condiţii s-ar scrie un poem ca ăsta.

Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.

Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.

Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.

Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.

Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.

And you, my father, there on that sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.

P.S.: Fotografie: casa lui Dylan Thomas, the Boathouse, Laugharne, Wales.

Iluminare

Etichete

cele nu ştiu câte judeţe româneşti, cer înstelat, exerciţii pentru gât, mesaj încifrat bun de John Nash, romb sau pătrat, zid despărţitor, ăia dansează doi câte doi vezi?

Apropo evanghelic

Apropo de multele (sper că nu şi veşnicele) nemulţumiri ale blogărilor vizavi de blogări, de blogosferă, mai ales de cele evanghelice, de termenul evanghelic, de modelele pe care unii le caută şi nu le găsesc, de lipsa de corespondenţă între denumirea de pe cartea de vizită şi munca prestată de fapt, nu ştiu dacă are vreun rost să-i pui celuilalt întrebări ca: „ce pocăit eşti tu?”.

Vorba unui fost profesor de-al meu, ce valoare are să-i spui unui nesimţit: „Să-ţi fie ruşine!”? Este o reacţie naturală, de acord, toţi putem înţelege şi simţi asta. Dar, dacă ne gândim un pic, ajută la ceva (şi pe cineva)? De-asta e nesimţit că nu simte vreo ruşine atunci când întrece măsura. Iar la imperativul de mai sus, tare puţini sunt cei care încep brusc să îşi măsoare comportamentul cu idealul.

N-ar fi mai puternic efectul dacă fiecare nemulţumit de starea lucrurilor de fapt ar încerca să fie aşa cum crede că ar trebui să fie ceilalţi? Nu ştiu, mă gândesc şi eu. Puterea exemplului personal face mai mult decât predica (mai ales dacă predica rămâne doar pe hârtie). Şi, chiar dacă nu schimbi lumea din jurul tău, poate că în primul rând nu eşti chemat să-i schimbi pe cei din jurul tău după chipul şi asemănarea ta, ci pe tine după Dumnezeu, iar apoi să fii.

Ştiu că unii pot considera că dau într-una dintre bolile acestea, dar poate merită:

“Într-o familie erau doi copii: unul foarte pessimist, altul foarte optimist. Disperaţi, părinţii se gândesc să le schimbe copiilor părerea despre viaţă în ziua de Crăciun. Se duc copiii fericiţi să-şi deschidă cadourile. Pesimistul primise o super bicicletă roşie:
-O bicicletă… de când mi-am dorit… dar eu voiam albastră; şi nu ştiu să merg… şi o să-mi ia mult până învăţ… şi o să cad… dacă fac accident… dacă moare cineva?
Apoi îşi întreabă frăţiorul:
-Tu ce-ai primit?
Optimistul primise o balegă.
-Păi eu… am primit un căluţ! Trebuie să fie pe aici pe undeva!”