În pictură 2/3

Etichete

behind, misterios

Balage Balogh - Jesus crucified on the Mount of Olives (2005)

Jan Brueghel the Younger - The Crucifixion on Mount Calvary

Philips Wouwerman - A View of Mount Calvary with the Crucifixion, 1652

În pictură 1/3

The Last Supper - Cornell Barnes

The Last Supper - Joos van Gent

În sculptură 3/3

Etichete

înviere, Easter, Isus

Jacob Epstein - Hand of the Risen Christ

Jesus Sculpture - Familia Sagrada, Barcelona

În sculptură 1/3

Etichete

amintire, Catholic, comemorare, durere în comuniune, Paști, pocăință, tristețe

1. Cina cea de taină - detaliu, Biserica Familia Sagrada

3. Lepădarea lui Petru, Biserica Familia Sagrada

2. Sărutul lui Iuda, Biserica Familia Sagrada

Clas’or

Etichete

iubiri mici şi neînsufleţite

Când eram mică (nu sunt foarte mare nici acum), am început o colecţie de timbre. Pasiunea fratelui meu de atunci. Iar eu, bineînţeles, descopeream frumos cam tot ce făceau cei mari de lângă mine. Am aflat aşa că seriile erau mai valoroase decât timbrele singulare (unde-s mulţi puterea creşte), că cele neştampilate erau mai valoroase decât cele ştampilate etc. N-am continuat, ba chiar mai am unele timbre pentru care n-am mai avut loc în clasor. Nu că erau ele prea multe, ci era clasorul prea mic.

Am avut şi câteva care mi-au fost mai simpatice decât altele.

unele iubiri mici şi neînsufleţite

Pe primul l-am ales abia acum ca interesant. O portretizare – cu care unii nu ar fi de acord, dar poate tot ar lua-o în considerare – a unui Dumnezeu tânăr. Poate ideea de atotputernicie nu se potrivea în unele minţi decât cu tinereţea. Oricum, minunea invizibilă are un chip, chiar dacă noi nu îl vedem încă.

Cele din dreapta sunt puţinele fără ştampilă, de care m-am ataşat rapid, cea de jos plăcându-mi în mod special pentru culori, scenă, ideea de out of this world.

Cel din stânga jos e, poate, cel mai ieşit din comun pentru că e ca un mic basorelief. Desenul iese din hârtie, îl simţi cu degetele şi cu ochii închişi.

Exerciţiu instru-mental

Unele piese sunt vară, altele iarnă (care nu e ca vara, se înţelege! niciodată). Unele merg pe picioarele lor, altele trebuie duse de suflet mai departe. Unele sunt o adiere vagă a unor sonorităţi familiare pe care nu le poţi descrie; altele… Sau mai bine vedeţi ce impresii sunt următoarele:

1.

2.

Croială cu efect

Etichete

Soluţia smereniei pure

După lucrul la un text legat de sinagogi şi construcţia acestora, mi-am spus că ştiu prea puţine şi am început să caut planuri de construcţie pentru biserici din diferite confesiuni. Fascinant. Târziu, dar mai bine mai târziu. Din nou fascinant. Şi, inevitabil, mi-am scăldat ochii la exterioare şi interioare.

Am rămas cu o imagine care nu s-a mai dezlipit de mine.

Asta (click pe ea):

 

Dacă nu e vorba prea mult şi de contribuţia obiectivului ales (dacă da, sper că doar puţin) în fotografiere, atunci biserica aceasta cred că te poate face să te simţi aşa cum ar trebui să te simţi într-o biserică: tu mic, mic, mic; ea mare, mare, mare; ca Cel pe care Îl reprezintă.

Joc poetix

Să ne jucăm. Mă rog, cei care simt nevoia. Eu ofer începutul unui pseudopoem – îi spunem aşa – iar voi continuaţi după dispoziţie, umor, melancolie, ironie, inspiraţie, absenţă totală de inspiraţie, apatie, după cum se nimereşte. Deci puteţi şi veţi stabili tonul poemului. Dacă nu vin pe fus versuri, puteţi încerca şi alt gen.

Că acum se poartă, de când cu modernismul şi apoi post, cititorul participă şi el la strădaniile scrierii, devine un fel de coautor, i se pun întrebări, i se permite să strige că obiectează şi nici nu e nevoie să adauge “onorată instanţă” pentru că la pupitru nu mai e, de fapt, o instanţă. Locurile se pot schimba oricând, you never know. Aşa că…

Obiectivul e datul drumului la creativitate liberă, îngrădită doar de începutul care se dă. Nu dau note, nu fac clasamente, nu mă interesează ierarhiile, nu dau premii că n-am, dau în schimb primire şi voie bună. Cam asta ar trebui să fie un joc, plăcerea de a participa fără vreun stres cu streaşină la ochi de genul: „dacă nu iese bine?”.

Aşadar:

aproape un univers
şi ceva
aproape o ploaie de marte
cât lumina de august
strecurată prin noapte
şi-un sfert de Cer adus aproape

atât am crescut
în iubire
de când...

PS: dacă doriţi să modificaţi câte ceva din ce este „dat”, feel free.

El este

Etichete

dacă nici El, durere, implicare, iubire de Tată, Tatăl

De când am văzut imaginea aceasta, şi anume la Pătrăţosu pe blog acum nu ştiu cât timp, nu mi-am mai scos-o din memorie. Chiar dacă n-am mai privit-o. A rămas ca o imagine preferată a crucificării, deşi sună oarecum ciudat să asociez „preferat” cu „crucificare”. Dali a făcut o treabă ieşită din comun.

Abia acest unghi te face să conştientizezi prezenţa Tatălui deasupra şi în mijlocul a ceea ce se întâmplă; şi durerea Lui nespusă. Aici nu mai ai scăpare de prezenţa Tatălui care, într-o pictură clasică cu unghiul de vedere la nivelul pământului sau la nivelul crucii, puţin deasupra pământului, poate trece neobservat. Aici aproape că auzi cuvintele Lui care par să spună:

„Ce am eu mai de preţ, mai drag, mai scump, mai iubit dau pentru voi. Mda… chiar atât de mult vă iubesc. Şi voi tot nu pricepeţi. Nici acum. Dacă nici El, Fiul Meu, nu e de ajuns pentru voi…”

Vouă ce vă inspiră?

Şi apoi, dacă aveţi o imagine a crucificării (sau care să protretizeze vreun episod al acestor zile), aştept; cu motivaţia.

Trial and!

Etichete

(ne)mâncabil, gustabil, ochibil

Şi uite aşa îi vin omului idei când rămâne singur prin home. Şi mai ales când se întorc cei ai casei, îi mai tună câte o invenţie să le facă surpriză. Bunăoară culinară. Nu sunt mare pasionată de bucătărie, din câte mă ştiu, dar de data asta dorinţa de a face surpriză a bătut restul preocupărilor şi-am început să-mi frământ neuronii. Am mai gătit, nu noutăţi!, dar mai mult atunci când era nevoie. Aveam în cap nişte elemente fixe (nu spun care încă) ce trebuiau neapărat să fie folosite, am răsfoit, mi-am holbat ochii la poze, am început să imaginez oarece şi a doua zi au ieşit astea două:

 

**

**

Am observat că nu mă prea supun cantităţilor şi maltratez ingredientele din reţete; îmi cerea bain-marie 30’, am pus la cuptor în yena 20’. Adaptez, schimb, dar am întotdeauna reţeta în faţă, de siguranţă. Să ştiu cât sar calul dacă tot vreau să-l sar. Însă asta e mai bine s-o facă experimentaţii, nu novicii ca mine.

 

Cea mai mare temere: să nu fie mâncabile.

Cea mai mare încântare: că le-am făcut (indiferent de rezultat).

 

Cum gătiţi atunci când gătiţi? Cât de fidel respectaţi indicaţiile de scenă (în cazul noutăţilor)?

Şi apoi: ce ziceţi că sunt produsele din imagini?

 

 

Întrebarea din 25th Hour

Închisoare pe şapte ani pentru trafic de droguri. Îţi mai rămâne o zi să te aduni, să îţi aduni lucrurile, să îţi aduni prietenii şi familia, colegii de trafic, să respiri ultimele guri de aer cu marca „liber”, să îţi laşi câinele în grija cuiva care l-ar iubi, să îţi dai seama cine eşti, ce eşti şi mai ales… ce ai ajuns.

Acesta e Monty Brogan (Edward Norton) în 25th Hour (2002). Ani de zile, a avut răspunsuri la toate problemele pe care credea că le are, dar nu avea o întrebare destul de importantă: „încotro mă îndrept?”. Acum, după ce poliţia i-a percheziţionat locuinţa şi s-a dus glonţ către locul unde era ascunsă marfa, după ce s-a dat sentinţa de 7 ani lipsit de libertate, e târziu.

Furia şi disperarea care îl cuprinseră se descătuşează într-un moment în care, aflându-se în toaleta unui mic local unde lua masa cu tatăl său, se priveşte în oglindă. Cel de dincolo de sticlă resimte ura faţă de toate organizaţiile care mişcă în New York, toate grupurile sociale, economice, blestemă pe toţi pentru că trăiesc şi nu trăiesc cum ar trebui. Înjurăturile merg până la Fiu, căruia Îi reproşează că a suferit prea puţin cei 7 ani pe care trebuie să-i îndure el. Dar încheie cu o pauză după descărcarea nervoasă şi, uitându-se bine în ochi, recunoaşte că nu, el singur este de vină, doar el e cel care trebuie înjurat pentru că avea totul şi a sfeclit-o. Regretul, însă, pare să nu ţintească gravitatea faptelor proprii, cât mai mult că nu s-a oprit la timp pentru a nu fi prins.

Puţin cam târziu pentru schimbarea deznodământului. „Târziu” îşi spun şi prietenii când se gândesc la el, pe de o parte reproşându-i în gând că ştia care e riscul ocupaţiei lui şi totuşi a continuat, pe de alta reproşându-şi fiecare că nu l-au tras de mânecă atunci când au văzut că merge în jos. De-a lungul timpului, fiecare şi-a văzut de propriile gânduri şi afaceri; dacă treaba a mers bine şi aşa, în ciuda, atunci va merge oarecum şi de aici încolo. Complicăţenia apare doar atunci când se trage linia şi se scad punctele. E bine că se trage în timpul vieţii, îi dă timp lui Monty să se privească în oglindă şi să se mai privească şi pe viitor.

În dimineaţa următoare, când trebuie să lase tot şi să se prezinte la închisoare, tatăl lui insistă să-l ia cu maşina. Pe drum, tatăl îi propune un scenariu: el e gata să schimbe traseul maşinii.

Să urmărim:

**

**
Am preferat să vă las să vedeţi decât să citiţi. Un punct bun pentru regie (Spike Lee), mai ales în acest moment al filmului şi un alt punct bun că nu încearcă să îşi aleagă singur consecinţa greşelii lui. Un alt punct bun pentru întrebarea (nepusă) sugerată: quo vadis. O întrebare care merită pusă cât mai des, care merită şi răspunsuri cât mai în oglindă în timp ce urechile stau pâlnie către Vocea care poate răspunde până nu e târziu.

Operaţie empatică

Credeţi că e posibil să desprindem atmosfera, starea, ideea principală a unei piese într-o altă limbă după ritm, succesiunea notelor, accentuarea cuvintelor…?

Să vedem. Aici piesa, spuneţi ce vă inspiră, ce vă transmite, ce stare, ce idei? Apoi vă voi da versurile împreună cu impresiile mele iniţiale. Da, şi eu am participat la testare, vorba lui E. Ionescu în Cântăreaţa cheală: un doctor adevărat face operaţia pe el înainte de a o face pe pacient. Ca să vadă dacă reuşeşte! Păi cum altfel?!

Diabet de frumos?

Etichete

întrebări stupide, pseudoidee

 

Admiram azi un candelabru. Îmi plac sticlăriile, cristalele, nuanţele de culori reflectate de ele… M-am gândit dacă ar fi recomandabil să ne învăluim în lucruri foarte frumoase sau nu.

Unii spun că, trăind într-un mediu estetic, te simţi mai bine, funcţionezi mai normal, eşti mai senin. Sună plauzibil (nu intru în problema îmbuibării cu lucruri scumpe când ar fi mai creştinesc să dai altora – legitimă, de altfel, dar cred că nu ar ieşi tocmai o polemică prea interesantă, pentru că aş fi de acord -, ci vreau să direcţionez ideile pe reacţia psihologică, dacă aşa i-o fi zicând). Întrebarea mea: te face frumosul (sau excesul de frumos, frumosul plus infinit) din jur la un moment dat imun la frumuseţe, sictirit de frumuseţe? Sau altfel: infuzia mare de frumos are reacţii adverse sau efecte secundare?

Nu fac vreo apologie urâtului, asta ar fi minusul infinit, care nici el nu m-ar interesa prea mult.

Prioritate de vedere

să ascultăm cum cresc firele albe de păr
ca şi cum după ele ar veni dimineaţa
unii sunt bogaţi în fire albe,
vrei să-i întrebăm dacă mai cântă şi acum?

spune adierii mirifice de azi
să nu mă ispitească s-o iubesc
dacă nu te pot auzi între foşnetele
pe care le inventează.
cât o inspiraţie

joc baba oarba până ajungi.
să îţi apeşi uşor degetele
peste ochii mei când vii!
să fii primul pe care-l zăresc!

Gulliver în Bloggingland

Etichete

blog, gulliver

Nu mai voia să călătorească. Îi fusese greu digerabilă ultima călătorie, i se întoarse stomacul cu susul în jos. N-avea de gând nici să-şi facă operaţie de schimbare de gen proxim într-un veritabil houyhnhnm, deşi i se părea singura soluţie suportabilă. Însă nu se inventaseră pe atunci asemenea operaţii. Nici vederea oamenilor nu îi era prea simpatică, yahoo-ii i-au reprezentat atât de bine… De ce acceptase?

Vaporul lor, se strică pe drum şi, în loc să ajungă în RealLand, se opri brusc în dreptul unei insule străine şi se încăpăţână să nu mai pornească. Aceleaşi defecţiuni din trecut. Deci, de ce acceptase? Deja e o obsesie sonoră, însă acum.. tot un şoarece. Vor locui câteva zile pe această insulă primitoare şi pustie, parcă, ce bine!

Ajunşi la mal, fură întâmpinaţi de casa impunătoare a unui scriitor. Multe flori de toate culorile la geamuri, o sumedenie de mărunţişuri drăguţe, dar orbitoare care făceau casa o amestecătură de frumuseţe cu oboseală instant, al cărei rezultat nu mai vrei să ştii ce e. Pe terasă, pesemne proprietarul, la o limonadă de unul singur, însă consumat constant de câte o cifră, o dată, strigându-i-le foii, pare-se. Fiecare casă avea câte un nume. Aceasta nu avea. Adică era doar denumirea insulei. Sau poate se confundau, nu e prea clară treaba. Bloggingland se numeşte. Casa şi insula, poate. O fi împăratul.

- Nu, nu şi nu! I-am repetat de 16,6 ori că nu admit ca terenul să fie construit decât cu 5 cm la stânga, pentru că, la apusul soarelui, razele vor bate exact pe locul postului meu de fundaş timp de exact 10 minute şi nu voi vedea nimic! Fatal pentru scor. Altfel, înseamnă că asta şi urmăresc, să pierd! Iar mă obligă să îi dau în judecată pentru memorie scurtă şi rea intenţie!

- Ce-i, măi blogging, iar vorbeşti singur? Iar n-ai mâncat lapte? Nu te prinzi sau nici nu ai liană de care să te prinzi?

- Ţăranule, laptele nu se mănâncă, ci se bea! La vârsta asta nu ştii încă? Nici nu ştiu de ce îmi pierd vremea cu ăştia care nu ştiu că laptele se bea! Mai ales când am atâtea plângeri de făcut!

- Lasă, blogging, că la tine laptele trebuie mâncat cu biscuiţi, încet, ca să nu te îneci şi să-şi facă digestia, că altfel nu procesezi informaţia. Ştii, graba strică plângerea.

- Mă, ţăranule, la câte plângeri am eu de scris, o să fac o excepţie şi o să-ţi acord şi ţie 5 minute, nu mai  mult că nu meriţi. O să mă sacrific pentru binele aşezării, dar stai la rând acum.

Un localnic tinerel, un copilandru, veni către Gulliver, văzându-l nedumerit între scriitori şi îl întrebă de unde vine. Ahaaa, şi acolo tot aşa comunică prin scrisori?

- Nu tocmai, îi răspunde Gulliver, nu atât de des. Noi preferăm să folosim gura mai mult. Economie de timp.

Copilul se ţinu scai de străin, găsind amuzantă mirarea constantă a lui Gulliver. Se auzi dintr-odată răsuflarea obosită a bloggingului cu peniţa pe hârtie:

- Mai am 112 plângeri, din care 75 fix sunt cele mai stupide: numai pentru meseriaşu deştept, ce plăcere!

Copilul îi arătă lui Gulliver unde era meseriaşu. Meseriaşu juca tenis cu un prieten în faţa casei, iar, între serve, scria câte o scrisoare de curtoazie amicilor.

Copilul:

- Ăsta e tare. Nu stă o clipă locului, e aşa rapid, că abia îl zăreşti când scrie câte o scrisoare. Uneori îi mai scapă câte o literă neimportantă. Deliciul bloggingului cu alte plângeri.