Elevii unui liceu teologic baptist din Timişoara primesc o teză mai deosebită la Doctrine biblice. Sub spaţiul rezervat numelui, au o mărturisire – cum că nu au copiat la acea teză – în faţa lui Dumezeu. O semnează dacă vor, nu e obligatoriu.
Elevii spun că e o practică normală. Profesorii mă gândesc că spun la fel; unul din ei a fost iniţiator al acestei proceduri anticopiat.
Eu încă nu m-am hotărât. Nu am o problemă cu cerinţa în sine, nu cred că sunt împotrivă. Dar am nişte întrebări care îmi vin în minte involuntar cu privire la utilitatea practicii.
E bine că se vrea responsabilizarea elevilor (că despre asta s-a vorbit şi asta se pretinde că se intenţionează; îi cred). E bine şi că se practică într-un liceu teologic (în altele nu ştiu dacă ar avea efect nici atât cât poate avea în cel teologic).
Dar câteva chestiuni. Faptul că semnarea lui e facultativă – spune profesorul – nu face decât să forţeze tot atât de mult elevul ca în cazul în care nu ar fi facultativă. Mă explic. Dacă semnezi, profesorul te “ia la ochi buni” din prima, acordându-ţi creditul omului onest. Dacă nu semnezi, va fi limpede că nu poţi mărturisi onestitatea ta în faţa lui Dumnezeu pentru că nu ai fost onest. Punct negru deja. Poate nu ar fi rău să nu se mai menţioneze faptul că semnarea e facultativă, lumea oricum ştie că e prea importantă şi ar putea încuraja la semnarea declaraţiei indiferent de situaţia concretă de pe hârtie.
Apoi, celui onest nu-i va fi greu să declare că nu a copiat. Declaraţia e în ton cu starea sufletului şi a faptei lui. Dacă vreunul copiază, el ştie că Dumnezeu îl vede şi ştie că nu este onest din partea lui, dar poate succesul (notei) contează mai mult. Faptul că semnează declaraţia este şi ea, se pare, în ton cu felul în care a procedat până atunci: dacă nu se simte la “primul” pas greşit, de ce s-ar simţi la al doilea?
Afară doar de situaţia (de dorit, de altfel) în care Duhul îl va convinge pe parcurs (în timpul tezei sau după) că a procedat greşit şi că e cazul să se schimbe pentru că Îl întristează pe El. Schimbarea aceasta de atitudine, însă, nu ştiu dacă e condiţionată în vreun fel de Mărturisirea cu pricina sau pur şi simplu convingerea Duhului care se află încă în el. La urma urmei, ei ştiu (iar din partea celor care studiază într-un liceu teologic te-ai aştepta cu atât mai mult) că Dumnezeu vede fiecare pas al lor şi că nu aprobă copiatul.
Ar mai fi o problemă. Ce se întâmplă cu tezele/ testele/ proiectele de la celelalte materii unde nu li se cere să semneze o astfel de mărturisire? Nu de alta, dar, dacă se obişnuiesc cu menghina, absenţa ei ar putea crea sentimentul libertăţii în sensul ei prost înţeles. Nici noi, adulţii nu stăm excesiv de bine la capitolul acesta, dar apoi copiii? (nu zic că nu sunt excepţii, cazuri particulare de maturitate precoce, dar nu vorbesc depre cazuri izolate, ci despre reacţia obişnuită a oamenilor şi dacă nu cumva îi putem influenţa prost.) Ar fi păcat ca responsabilizarea să fie declanşată numai acolo unde există presiunea din exterior. Gândiţi-vă la profesorii care sunt sau au fost violenţi cu elevii. Mai ales în vremea de dinainte de 89. Nimeni nu mişca în front. Şi apoi gândiţi-vă la profesorii care nu foloseau violenţa fizică pentru că nu credeau în ea şi la felul în care erau percepuţi de către elevi.
Ceea ce mă întreb e dacă are vreo utilitate această măturisire. Dacă aduce vreo responsabilizare pentru elev sau este cam tot acolo cu sau fără ea.
Like this:
Be the first to like this post.
