A treia oară

Etichete

fără colorant că nu am găsit bun, Macarons cu gust de portocale și cremă de ciocolată, macarons!

Reloaded

Cred că Eliade era acela (da, iar el! ce să-i faci?) care scria undeva – trebuie să fie Memorii, dar n-am reușit să găsesc, poate mă înșel – că, pe când era școler și povestea cu o fată despre lecturi în limbi străine, fata îl întrebase de câte ori citește o frază a nu știu cărui scriitor (vezi ce păcat că nici măcar nu reușesc să-mi amintesc care scriitor? Schimbă sensul cu totul), iar Mircea, vrând să demonstreze că știe limbă, că e priceput, răspunde repede:

- O singură dată!

La care fata îi răspunde dezamăgită că precis nu-l savurează, că nu-l poți citi o singură dată și să nu simți nevoia să revii, să zăbovești. (Dacă știe careva pasajul acesta, pleaaaaaase!)

Acum, vorba vine, tocmai lui Mircea îi spunea astea care avea interdicție să-și obosească ochii cu lecturile și care spunea că dioptriile îi creșteau mai repede decât avea el timp să și le schimbe. Precis nu stăteau lucrurile chiar așa, dar, deh, impresionarea asta! Oricum, revenitul e un eveniment care mi se întâmplă. Din două motive mari, de obicei (dacă voi aveți și altele, nu vă sfiiți, acesta e un schimb plăcut de experiențe): fie să savurez din nou scrierea cuiva, fie să înțeleg mai bine; și, de regulă, înțeleg mai bine, distanța (temporală și emoțională) față de un moment ajută la clarificare și la vederea de ansamblu atunci când revii. Mai mult, lectura ne-fragmentată, mai compactă, care vine ulterior, leagă lucrurile într-un mod surprinzător. M-am întrebat de ce avem tendința de a reveni când am înțeles din prima sau din a doua. Ceva trebuie retrăit, resimțit. Nu știu cum îs alții, dar eu îs la fel ca ei (cel puțin așa îmi închipui): mi s-a întâmplat și azi să recitesc un poem (unul frumos, dar pentru că frumosul e atât de relativ, nu spun care! Să-și aleagă fiecare ceva în minte.) care m-a sensibilizat la prima citire. La fel mi s-au umezit ochii și acum, la fel m-a răscolit. Și cu astfel de scrieri, există un fel de ritual (oare așa îi spune?) pe care prefer să-l păstrez. Nu citesc în orice ambianță (de exemplu în grabă) ceva care m-a fascinat. Se deșiră toată treaba.

Ce vă place să recitiți și ce se întâmplă la recitire? (dintr-un motiv sau celălalt)

În sculptură 1/3

Etichete

amintire, Catholic, comemorare, durere în comuniune, Paști, pocăință, tristețe

1. Cina cea de taină - detaliu, Biserica Familia Sagrada

3. Lepădarea lui Petru, Biserica Familia Sagrada

2. Sărutul lui Iuda, Biserica Familia Sagrada

Pro-teste contra-teste

Etichete

dacă nici acum poate data viitoare la sfântu visează, De la Cotroceni până unde putem

Eu cred că ceea ce caută românii în stradă acum nu e figura lui Arafat. Nu cred că au impresia că l-au găsit pe ”Eroul necunoscut” înstatuit în diferite parcuri și inimi. Chiar dacă de la drama lui și a sănătății a pornit avalanșa. Eu cred că ceea ce caută românii acum în străzi e mintea de pe urmă.

Nu cred că se gândesc ce consecințe nefaste pot fi dacă protestează decât dacă nu protestează nici acum. S-au trezit târziu. Ne-am trezit târziu. Neam trezit târziu. (Deși e incorect să mă includ între cei care protestează fără să fiu acolo.) Rămâne de văzut dacă nu prea târziu.

Tu ce crezi?

Un mic butterfly effect

Tot în gimnaziu. Vrând să fiu puțin înainte la ora de desen și având dispoziție (când nu aveam dispoziție pentru așa ceva?), am început să pictez acasă. Ambianța primitoare, fără ochi iscoditori și evaluatori, am făcut un teren de tenis și unul dintre jucători (partea stângă jos). Nu mă grăbea nimeni, așa că am șters și am refăcut până am fost mulțumită de ce a ieșit.

Ajunsă la școală, eram curioasă de impresiile profesoarei. Mă apucasem între timp de celălalt jucător. Când trece profesoara pe lângă mine, observ cu coada ochiului că se oprește în spatele meu și revine. Hmm, mă gândeam, ”mda, așa zic și eu.”. Îmi spune:

- Ăsta tu l-ai făcut? (cu mirare ieșită din comun, așa că mă simțisem încântată)

- Da.

- Nu cred. Cine te-a ajutat? (aici îmi pierise încântarea, începea să mă irite)

- Cine să mă ajute? Eu l-am făcut acasă, am avut timp să îl lucrez.

- Atunci hai să vedem cum îți iese celălalt jucător.

Și acesta este rezultatul, nu mi se pare că jucătorul de sus l-a egalat pe cel de jos; nici profesoarei parcă nu i s-a părut. Chiar m-am mirat că nici nu terminasem desenul. Nu mai țin minte dacă luasem notă pe el, dar știu gustul pe care mi l-a lăsat. Se pare că gustul e vizibil și pe hârtie.

butterfly effect

Fedex virtual

Căutam într-o zi un curs de la facultate și căutam cu atâta spor, încât am dat peste blocul de desen din gimnaziu. În liceu n-am mai făcut desen și am regretat tot timpul pentru că era o activitate relaxantă, îți acapara toată atenția și nu mai aveai timp să gândești altceva.

Am dat peste acest desen.

în recuperarea timpului trecut

Personajele sunt reale, locul imaginat e aproape real. Prietena mea din copilărie cu mine în spatele blocului, unde ea avea o grădină cu flori. Grădina cu flori nu arăta chiar așa (mai ales că nu era vertical picată pe pământ și asta e bine!), ideea de grădină rotundă cu floare diferită în mijloc provenea de la un serial de desene animate pe care îl urmăream cu mare plăcere pe atunci: Lidia în jurul lumii. Basmul rules, da. Se mai întâmplă.

Așa că am fotografiat imaginea și am trimis-o urgent prietenei mele care e plecată din țară de mulți ani. Dovadă a bucuriei stă faptul că și-a imprimat rapid imaginea și a afișat-o în camera ei la vedere. În câteva minute, se făcuse un schimb de bucurie la mii de kilometri și se aduseră în prezent istorii de zeci de ani. E cam ca zborul cu avionul, în câteva ore te trezești de partea cealaltă a oceanului.

Picat din cer

Oamenii spun că lucrurile bune nu-ţi pică din cer. (Cred că numai de cele rele se spune că “te-a bătut Dumnezeu”; ceea ce, într-adevăr, e adevărat în unele cazuri).

DEX:

A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata.

Parcă doar sensul din propoziţia negativă e cel pe care îl folosim mai adesea. Că de neaşteptat, cu siguranţă e neaşteptat ceva care pică tocmai din cer. Şi, dacă e neaşteptat, atunci cu atât mai puţin putem înţelege. Momentan măcar. Dar, altfel, cred că de obicei ceea ce pică din cer e văzut ca un lucru pentru care nu ai muncit, un ceva pentru care nu ai depus niciun efort şi pe care, prin urmare, nu-l meriţi.

Ei, mie mi-au picat din cer toate muncile pe care le desfăşor momentan. Neaşteptate au fost, adevărat. Neaşteptate ca o gură-cască. Dar neînţelese – nu. Ştiu de Unde vin.  Cred că ştiu şi de ce vin astfel: să învăţ să merg pe sfoară fără să îmi pese de ceea ce urmează. Oricum nu pot controla. Controlul e o iluzie. Să mă las în voia lui Dumnezeu, să îmi sprijin picioarele pe El. Să uit puţin de reperele fixe care am impresia că mă asigură şi să-L las să lucreze liber. Şi neaşteptat. Şi, da, nu era să uit: fără să fi făcut vreun efort, fără să fi meritat.

Oglinzi

Etichete

când nu priveşti destul spre tine

Am stat de vorbă cu un domn de altă confesiune. La un moment dat, veni vorba de bisericile pe care le frecventăm. Printre altele, nu s-a putut abţine:

- A noastră e singura adevărată.

- Da? De ce?

- Pentru că e cea mai veche, numai de la noi aprind lumânări de Paşti la Ierusalim…

- Şi asta ce înseamnă?

- Că şi Isus a avut aceeaşi religie.

- Eu sper ca, în rai, să ne întâlnim de mai multe confesiuni.

- Aaa, rai… Eu nu cred că există rai, viaţă după moarte. Eu cred că aici se termină totul. Ţărâna se întoarce în ţărână şi gata.

- Păi cum nu credeţi? Dar mergeţi la biserică.

- Da, merg.

- Şi atunci de ce mai mergeţi dacă nu credeţi ce spun ei acolo? Nu asta ziceaţi că e credinţa adevărată?

- Eu nu cred că sufletul omului mai trăieşte după. Asta nu.

- Păi, dacă numai pentru viaţa asta trăim, e prea puţin.

Apoi discuţia a mers pe alte căi. N-am mai revenit. Bineînţeles că m-am mirat de vehemenţa cu care apăra ceva ce, de fapt, nu făcea parte din el. Îmi şi părea rău că aşa crede, dar mă şi minunam.

Seara, m-am gândit la mine. Tot aşa fac şi eu. Puţin diferit, dar teribil de asemănător. Cred. Eu cred. Într-un Dumnezeu atotputernic. Dar, de fiecare dată când mă îngrijorez pentru mine, pentru ceea ce se va întâmpla în viitor, pentru relele care se pot petrece, când mă cutremur imaginându-mi ceva rău, când uit că fiecare fir de păr din cap este în Mâna Lui şi nimic nu se întâmplă fără ca El să o fi îngăduit, spun, de fapt, acelaşi lucru. Tot atât de aberant. Tot atât de prefăcut.

Traseu fără eu

Etichete

Când ţi-o ia Dumnezeu înainte

Participa şi ea la cursa aceasta. Nu era nevoie să treacă linia de sosire prima, nu era nevoie să rupă ea panglica învingătorului. Se califica doar dacă termina cursa şi alerga corect. Îi era groază, în schimb, să se antreneze; o apucau toate durerile numai de la primele mişcări. Acum se înscrisese, îi era pe undeva ciudă că alesese să se înscrie. Ştia că, la cât alergase, nici nu avea ce să caute la linia de start. Se va face de râs faţă de ceilalţi participanţi cu care se cunoştea de ani buni. Îi va fi ruşine şi de ea dacă se va împiedica pe pistă.

Se înscrisese, era deja un fapt. Se convinse că numai o minune o va ajuta să se califice şi că premiul ei e eşecul. Ştia că toţi ceilalţi colegi ai ei erau mult mai bine antrenaţi. Se hotărî să nu-i pese de rezultatul final de pe teren, să meargă liniştită încredinţată că merită să eşueze, iar, dacă va ajunge la capăt, va fi doar o Mână a Dumnezeului care ţine toată viaţa ei. El se va descurca cu viaţa ei mai bine decât şi-ar putea ea plănui.

Se linişti. La vederea concurenţilor, i se lumină faţa de bucuria revederii lor. În ultima perioadă, nu se mai întâlneau decât la astfel de evenimente cu adrenalină prea multă. Se mirau de seninătatea de pe faţa ei, de împăcarea cu care îi întâmpina şi cu care depănau amintiri împreună. Răspundea la fel:

- A, nu sunt pregătită pentru cursa aceasta. Eu am venit cu ideea că nu merit să văd linia de sosire. Dacă o văd, va fi pentru că voi avea parte de o minune divină.

Cursa începu, muşchii se încordară, mulţi o tăiară înainte. Ea continua să privească în faţa ochilor ei, pe culoarul care îi era destinat. Refuza să se compare cu vitezele celorlalţi.

Termină cursa la timp. Ea nu avea dreptul să se afle dincolo de linie şi în fiecare minut îşi reamintea. Dar totuşi se afla. Toţi cei ce ajunseră dincolo, se felicitau. Când ea privi înapoi pe traseul pe care îl făcuse, văzu pe cineva cunoscut prăbuşit pe teren. Timpul expirase, cursa se sfârşise. Omul se pregătise mult pentru acel concurs, iar ea ştia că el merita să fie poate chiar primul la linia de sosire. Însă făcuse întindere musculară subit şi ratase tot. Dar pentru ea fusese hotărât să fie purtată pe Braţe. Aşa că ochii i se umplură de lacrimi.

„Uşa aceasta am deschis-o Eu pentru tine şi drumul acesta Eu am vrut să ţi-l fac uşor. Doar ca să ştii că Eu sunt Singurul în care merită să îţi pui nădejdea.”

Prezenţă

Etichete

vorbeşte El

Sufletul meu tânjea după El şi urechea mea Îi doreau cuvintele. Voiau să audă despre siguranţă şi pace, despre mâna Lui mare şi puternică.

Am dat să deschid Cuvântul Lui să continuu ce lăsasem început în Marcu. În grabă, degetele mi-au alunecat mai spre mijloc. Deşi am vrut să răsfoiesc spre Marcu, văzând unde îmi alunecaseră degetele, m-am oprit. Plângerile.

„Adu-Ţi aminte de necazul şi de rătăcirea mea, de pelin şi de otravă!”
Sufletul meu îşi aduce aminte mereu de ele şi este mâhnit în mine.
Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai sper:
Bunătăţile Domnului nu sunt la capăt,
Ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă: mare este credincioşia Ta!
„Domnul este de partea mea”, zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El.

Şi am continuat.

Dar am chemat Numele Tău, Doamne, din fundul gropii.
Tu mi-ai auzit glasul: „Nu-Ţi astupa urechea la suspinele şi la strigătele mele.”
În ziua când Te-am chemat, Te-ai apropiat şi ai zis: „Nu te teme!”

El e sfânt. Şi totuşi mă iubeşte. El mă lasă să sufăr pentru nelegiuirea mea, dar îmi întinde mâna pentru a mă scoate la lumină şi a-mi arăta cum toate stau în puterea Lui. Şi puterea Lui împreună cu iubirea Lui sunt ca să-mi facă bine.

 

Secera şi ciocanul de la YahooMail

Cineva mi s-a plâns că i s-a schimbat automat versiunea de yahoo mail pe ultima – yahoo mail plus – şi nu mai găseşte butonul de „return to original mail”. Am intrat relaxată pe versiunea nouă, păstrând pe tab-ul iniţial versiunea mea – new yahoo mail – pentru orice eventualitate. Mai făcusem switch-ul între cea veche şi cea nouă de câteva ori, mi-am spus că imposibil să nu găsesc. Într-adevăr, cei de la yahoo au retras butonul de return, au şi anunţat populaţia astfel:

*

 

*

Varianta nouă nu e mai rapidă, după cum sună reclama, nici nu evidenţiază emailurile noi suficient de bine. Plus câteva alte hibe. Însă obligarea clientului să folosească versiunea pe care o vrei tu arată că eşti conştient de viitorul refuz al clienţilor de a schimba, iar asta nu pentru că ar fi clienţii neapărat setaţi pe fuga de nou; ceea ce e într-adevăr mai bun ajunge să fie ales. Aici se pare că cei de la yahoo ştiu că lumea nu va schimba pentru că versiunea e slabă.

Versiunea de new yahoo mail mi-a rămas funcţională în tab-ul iniţial până la închiderea şi redeschiderea browserului. M-am contaminat şi nu vreau să rămân contaminată. Am scris feedback, probabil inutil:

The fact that you removed the “return to original mail” is an obstruction of personal preference and freedom of the client! If you want your client to use your newest version of yahoo mail, they need to use it because they WANT TO, not because they are forced to. Otherwise, this is a way of saying: “we know our clients don’t like our new version of yahoo mail, we know it is poorly developed, that is why we are forcing them to accept it”. Is this the message you want to send?

I am very looking forward to your reply if anyone is ever reading the feedback you seem eager to receive.

Am început să caut pe forumuri dacă nu este, totuşi, vreo şmecherie care se poate aplica astfel încât să revii la varianta iniţială fără ajutorul lor. Am găsit asta:

*

 

*

Voi încerca să văd dacă mă pricep. Alte soluţii?

Care pe care ucide

James Verone din SUA a jefuit o bancă. Pentru asta va face închisoare. De ce o fi jefuit o bancă de unul singur? Poate era egoist şi nu voia să împartă cu nimeni punga. Mda, nu e rău. Poate i-a trăznit ideea pe loc, fără premeditare. Dacă e un caz, o fi şi asta posibil.

Cât o fi furat? 10.000 dolari, 100.000, un milion, ziceţi şi voi. Nu “prea”. A furat 1 dolar. Atât voia. Cum să vrea atât, că doar ce să faci cu el? A scris mesajul pe o hârtie şi l-a înmânat casierei: „This is a bank robbery, please only give me one dollar.”

Verone e bolnav şi nu are asigurare medicală. Nu ai asigurare medicală, nu ai ce căuta pe uşile spitalelor. Treaba asta cu legăturile atât de strânse între slujbă, asigurări, carduri o fi bună pentru unii, dar nu ştiu pentru câţi. Aşa că ce nu a vrut să dea statul de bună voie (deşi fusese dată lege, scrie-se – şi ce dacă? – să se primească asigurare medicală), a luat el cu forţa. A vrut să ajungă la închisoare, a furat o sumă minimă care să-i înlesnească intrarea în ea, iar acum primeşte îngrijirile medicale de care avea nevoie.

Auzind ştirea, m-am tot gândit câtă închisoare poţi “înfunda” pentru 1 dolar totuşi? Juma de zi, o oră, juma de oră? Bine că nu m-am făcut judecător, ar spune unii. 3 ani s-a hotărât. Hm. Nu se ţine cont de seriozitatea prejudiciului faţă de stat, numai imaginea lui (are şi statul o imagine, nu ştim dacă e cea când se priveşte în oglindă sau o alta mai frankenstein) şi faptul că a fost încălcată legea.

A vrut, a ajuns, a primit. Spune că, după ce iese, ajunge la vârsta normală de pensionare, aşa că – dacă toate merg şnur (nu de-ăla de pionier) – s-a aranjat. Medicul închisorii îi reproşează că manipulează sistemul. Dacă sistemul se simte manipulat, putea să nu-i joace jocul. Putea să-i dea muncă în folosul comunităţii, de exemplu, sau să inventeze altceva. Altfel, dacă sistemul se simte manipulat, nu înseamnă că şi e. Oricum, nu în acest caz, îndrăznesc să spun. Şi, chiar dacă nu susţin furturile, şmecheriile, mai îndrăznesc să spun şi că bine i-a făcut Verone sistemului. În ciuda viitoarelor huiduieli.

Mărturisire de onestitate

Elevii unui liceu teologic baptist din Timişoara primesc o teză mai deosebită la Doctrine biblice. Sub spaţiul rezervat numelui, au o mărturisire – cum că nu au copiat la acea teză – în faţa lui Dumezeu. O semnează dacă vor, nu e obligatoriu.

Elevii spun că e o practică normală. Profesorii mă gândesc că spun la fel; unul din ei a fost iniţiator al acestei proceduri anticopiat.

Eu încă nu m-am hotărât. Nu am o problemă cu cerinţa în sine, nu cred că sunt împotrivă. Dar am nişte întrebări care îmi vin în minte involuntar cu privire la utilitatea practicii.

E bine că se vrea responsabilizarea elevilor (că despre asta s-a vorbit şi asta se pretinde că se intenţionează; îi cred). E bine şi că se practică într-un liceu teologic (în altele nu ştiu dacă ar avea efect nici atât cât poate avea în cel teologic).

Dar câteva chestiuni. Faptul că semnarea lui e facultativă – spune profesorul – nu face decât să forţeze tot atât de mult elevul ca în cazul în care nu ar fi facultativă. Mă explic. Dacă semnezi, profesorul te “ia la ochi buni” din prima, acordându-ţi creditul omului onest. Dacă nu semnezi, va fi limpede că nu poţi mărturisi onestitatea ta în faţa lui Dumnezeu pentru că nu ai fost onest. Punct negru deja. Poate nu ar fi rău să nu se mai menţioneze faptul că semnarea e facultativă, lumea oricum ştie că e prea importantă şi ar putea încuraja la semnarea declaraţiei indiferent de situaţia concretă de pe hârtie.

Apoi, celui onest nu-i va fi greu să declare că nu a copiat. Declaraţia e în ton cu starea sufletului şi a faptei lui. Dacă vreunul copiază, el ştie că Dumnezeu îl vede şi ştie că nu este onest din partea lui, dar poate succesul (notei) contează mai mult. Faptul că semnează declaraţia este şi ea, se pare, în ton cu felul în care a procedat până atunci: dacă nu se simte la “primul” pas greşit, de ce s-ar simţi la al doilea?

Afară doar de situaţia (de dorit, de altfel) în care Duhul îl va convinge pe parcurs (în timpul tezei sau după) că a procedat greşit şi că e cazul să se schimbe pentru că Îl întristează pe El. Schimbarea aceasta de atitudine, însă, nu ştiu dacă e condiţionată în vreun fel de Mărturisirea cu pricina sau pur şi simplu convingerea Duhului care se află încă în el. La urma urmei, ei ştiu (iar din partea celor care studiază într-un liceu teologic te-ai aştepta cu atât mai mult) că Dumnezeu vede fiecare pas al lor şi că nu aprobă copiatul.

Ar mai fi o problemă. Ce se întâmplă cu tezele/ testele/ proiectele de la celelalte materii unde nu li se cere să semneze o astfel de mărturisire? Nu de alta, dar, dacă se obişnuiesc cu menghina, absenţa ei ar putea crea sentimentul libertăţii în sensul ei prost înţeles. Nici noi, adulţii nu stăm excesiv de bine la capitolul acesta, dar apoi copiii? (nu zic că nu sunt excepţii, cazuri particulare de maturitate precoce, dar nu vorbesc depre cazuri izolate, ci despre reacţia obişnuită a oamenilor şi dacă nu cumva îi putem influenţa prost.) Ar fi păcat ca responsabilizarea să fie declanşată numai acolo unde există presiunea din exterior. Gândiţi-vă la profesorii care sunt sau au fost violenţi cu elevii. Mai ales în vremea de dinainte de 89. Nimeni nu mişca în front. Şi apoi gândiţi-vă la profesorii care nu foloseau violenţa fizică pentru că nu credeau în ea şi la felul în care erau percepuţi de către elevi.

Ceea ce mă întreb e dacă are vreo utilitate această măturisire. Dacă aduce vreo responsabilizare pentru elev sau este cam tot acolo cu sau fără ea.

Metamorfoză

Etichete

când dragostea loveşte, ce-am fost şi ce-am ajuns

Când am trecut de la statutul de student la cel de angajat, am fost destul de neadaptată. Mi se fura ceva. Mi se confisca timpul de hoinăreală mentală şi asta era o tragedie. Apoi, mai erau şi altele. Totul era nou şi până te uzezi, te simţi stângaci la fiecare acţiune. Plus că destinaţia mea fusese alta, dar ajunsesem aici.

Asta scriam la începutul primului an de învăţământ:

„Mai am nevoie de timp să mă lămuresc că sunt în locul unde trebuie. Oare aici trebuie să fiu? Profesoară mi-e menirea? Nu-mi surâde.

Un serviciu chiar te poate face să uiţi de sentimentalisme şi ăsta poate fi un avantaj atunci când te-ai săturat de prea multe simţiri. Te ţine în prezent, concentrat la organizarea programului. Nu simt plăcere. Parcă îmi tot vine să renunţ dintr-un moment în altul; şi, când mă enervez cel mai puternic că trebuie să ţin ore, atunci dau cu ochii de copii şi mă calmez. Interesant cum vederea lor îmi schimbă sentimentele. Totuşi, mă las greu câştigată. Sau, de fapt, nu e tocmai greu pentru că pe unii îi văd încă pentru prima oară. E doar a doua săptămână. Poate nici după o lună nu-mi va fi mai drag postul. Oricum, gândul îmi zboară la finalul anului şi la găsirea unui alt loc; cred că nu mi-am dorit niciodată să treacă atât de rapid un an.”

(Jurnal, septembrie 2002)

După un an, la date diferite, devenisem cam asta:

„Vinerea e ziua mea de patrulat [serviciu pe şcoală] pe hol după-masa. Una din clase e destul de turbată. Una de a şasea. Este un băiat acolo despre care toţi spun că nu e normal, însă toţi se poartă oribil cu el. Am observat un coleg de-al lui cum ţipa în faţa lui într-o pauză. L-am simpatizat pentru că l-am văzut o victimă. Azi am aflat (tot de la colegă-mea) că tatăl lui a murit aruncându-se de la balcon; iar el fusese acasă. Rămâi tâmpit când auzi aşa ceva.”

„Chiar îi scriam unei prietene cum, vrând-nevrând, intri în viaţa lor, în visele, coşmarurile, valorile lor odată ce eşti prof. Te trezeşti acolo şi nu ai ce face. Nu poţi da înapoi, nu te poţi izola zicând că vrei să rămâi doar tu cu tine, să nu deranjezi şi să nu fii deranjat. Asta nu se poate.”

(Jurnal, 2003)

Turnul nostru

S-a deschis turnul Primăriei vizitatorilor. De la 50 m (cel mai înalt punct), se poate vedea cam aşa cum vedeţi mai jos (pozele de pe rândul al doilea sunt luate cam de la 40m). E un fel de Ciuperca în centrul oraşului. Reacţiile s-ar putea încadra, poate, într-o mică subcategorie (ca să n-o supraestimez atât de mult) a „gândirii fără cuvinte”, compatibilă – după mine, bineînţeles, deci posibil şi eronat – pentru idei, exclamaţii scurte, cât mai spontane şi personale.

La un curs de la facultate, un profesor ne spunea la un moment dat ceva despre gândire, făcând o paranteză cum că în gândire nu avem nevoie neapărat de cuvinte, că putem gândi fără ajutorul lor. Mi-a surprins sprâncenele încruntându-se finuţ a suspiciune încă în meditaţie şi a continuat apoi cu o altă paranteză în paranteză: „Sau, mă rog, mai puţin.” Îmi venea foarte greu să-mi imaginez parcursul unor raţionamente, răspunsul următorului la cel anterior fără a te folosi de cuvinte, dar dacă alţii au încercat şi au reuşit, ascult.