Love without measure
Space without time
Life with no crying
Will one day be mine
Hearts never breaking
Hands that don’t fight
Days that don’t end with
The darkness of night
The lamb and the lion
Will walk side by side
In a world where freedom, abides
Windows of glory, swing open wide
Shower down blessings
And shine down a light
On my soul
I do believe
Oh, can’t you see
That’s what, heaven will be like
That’s what, heaven will be
Friends that don’t leave you
Smiles that don’t fade
Nobody’s hurtin’, no one’s afraid
No hungry children
Loved ones don’t die
No sad farewells
There’ll be no more goodbyes
Windows of glory, swing open wide
Shower down blessings
And shine down a light
On my soul
I do believe
Oh, can’t you see
That’s what, heaven will be like
That’s what, heaven will be
All the burdens and longings
We bring to this place
Disappear in the moment
We look at the love on His face
Oh-Oh
Oh I do believe
Oh, can’t you see
That’s what heaven will be like
That’s what, heaven will be
Ca rara avis, ca pietrele greu de găsit, ca trandafirul prin deșert așa sunt unele piese, mai ales cele pe care ți le amintești după mulți ani. Poate și noi suntem niște desert roses, not deserted, not breathing desert, but:
Lost in a windswept land
In a world of shifting sand
A fragile flower stands apart
There on that barren ground
You feel like the only one
Trying to serve Him with all your heart
And you wonder, wonder
Can you last much longer
This cloud you are under
Will it cover you
Desert rose (desert rose)
Don’t you worry, don’t be lonely
Heaven knows, Heaven knows
In a dry and weary land a flower grows
His desert rose
Sometimes holiness
Can seem like emptiness
When you feel the whole world’s laughing eyes
But if it’s a lonely day
Know you’re on the Father’s way
He will hear you when you cry
And He will hold you, hold you
Your Father will hold you
He will love you, love you
For the things you do
Desert rose (desert rose)
Don’t you worry, don’t be lonely
Heaven knows, Heaven knows
In a dry and weary land a flower grows
His desert rose
Unele piese sunt vară, altele iarnă (care nu e ca vara, se înţelege! niciodată). Unele merg pe picioarele lor, altele trebuie duse de suflet mai departe. Unele sunt o adiere vagă a unor sonorităţi familiare pe care nu le poţi descrie; altele… Sau mai bine vedeţi ce impresii sunt următoarele:
Cum înţelegeţi propoziţia “Dumnezeu este Dragoste.” ?
Scris cu d, scris cu D şi de ce? Care e diferenţa, ar trebui să fie vreuna?
Am rămas cu nişte răspunsuri (dar şi întrebări) diferite după o discuţie citită pe alt blog despre cât de suficient sau insuficient e să spui că Dumnezeu este Dragoste. Ce fel de dragoste e Dragostea cu D şi câte alte calităţi/ atribute implică ea faţă de dragostea obişnuită? Implică şi Adevăr sau adevăruri sau nu.
Plus o piesă semnată Coldplay, Politik, pentru un anume moment din ea, cam de la minutul 3 încolo (spre infinit!, prietenii ştiu de ce), care, după mine (atât muzical, cât şi ideatic) contrabalansează prima parte.
Politik
Look at the earth from outer space
Everyone must find a place
Give me time and give me space
Give me real don’t give me fake
Give me strength, reserve control
Give me heart and give me soul
Give me time, give us a kiss
Tell me your own politik
And open up your eyes, open up your eyes, open up your eyes, open up your eyes
Give me one ’cause one is best
In confusion, confidence
Give me peace of mind and trust
Don’t forget the rest us
Give me strength, reserve control
Give me heart and give me soul
Wounds that heal and cracks that fix
Tell me your own politik
And open up your eyes, open up your eyes, open up your eyes, open up your eyes
Just open up your eyes
But give me love over, love over, love over this eye…
Revin pentru încheierea situaţiei la operaţie, examenul s-a încheiat, notele s-au adunat, urmează împărţeala.
Doctorul este pregătit să-şi prezinte şi el operaţia (el nu este participant, e doar regizor). Am imaginat pe această piesă o poveste de dragoste frântă, rănită, un moment în care cel care rămâne singur se vede în faţa resemnării pe care trebuie să o îmbrăţişeze, deşi nu poate; în faţa uitării de care nu e capabil, dar spre care ştie că e necesar să se îndrepte. O pledoarie îndurerată pentru resemnare în mijlocul furtunii interioare.
Rezultatul este aici, versiunea în engleză şi daneză a versurilor piesei Under Samme Sol (Sub acelaşi soare). Dat fiind faptul că toţi participanţii la operaţie vorbesc şi scriu mai mult decât fluent engleza, nu voi mai traduce versurile, voi încerca doar un sumar al lor pentru asistenţa mai detaşată. Cântecul e înfăţişarea unei realităţi sumbre, în care oamenii sunt atât actanţii, cât şi cei asupra cărora se revarsă acţiunea, ei sunt cei care devin violenţi, care nu ştiu să se mai iubească, deşi se pretind maturi, iar sentimentul în care ajung să trăiască e frica. Dorinţa exprimată e cea de a fi din nou uniţi, de a avea pace unii cu alţii, de a fi înţelegere, dragoste între oameni.
Aş spune că identificarea atmosferei a reuşit în cazul tuturor participanţilor, este una dramatică, de tristeţe. Agnu, mulţumesc pentru gând, risc, faptă; de data asta ai fost toţi participanţii mei. Contextele care au mediat citirea sunt mai puţin importante, esenţial rămâne dacă putem simţi cu celălalt fără să-l pricepem pe deplin, dacă putem pătrunde starea fără dicţionar. Poate că încurcarea limbilor acum mulţi mulţi ani la Babel ar trebui să ne facă mai atenţi şi la celelalte feluri de limbaj, nu numai la cel verbal; a fost o pedeapsă pentru neascultare, poate tocmai pentru a ne face mai ascultători şi faţă de El (pentru a-I fi supuşi), şi faţă de cei din jur (pentru a-i iubi), indiferent de limba pe care o vorbesc… Poate. Pentru că atunci când stai suficient de aproape de cineva, îi citeşti suferinţa în ochi. Iar aproape rămâne un cuvânt cheie şi foarte subiectiv. Dacă te apropii, îi eşti aproape. Şi chiar şi samariteanul trăieşte sub acelaşi soare cu toţi, nu?
PS: uneori poate tocmai noi suntem samariteanul, ce bun ar fi oricine de sub soare să ne ajute..
Am urmărit Brazil la provocarea lui şi m-am trezit cu mai multe asemănări şi comparaţii în cap.
Şi numai dacă ştim anul în care a fost lansat avem deja un reper posibil. 1985. N-am citit 1984 (doar început firav în trecut), după cum spunea şi Terry Gilliam că nu l-a citit, dar declara că l-a influenţat. Poate suna absurd, dar nu în întregime. Atmosfera lugubră, comanda de nerefuzat venită de sus, chiar dacă nu îl vedem pe acela care e sus, uniformizarea indivizilor, tratarea lor ca simple maşini executante fără sentimente, inocularea fricii ca motivaţie supremă (poate şi exclusivă) de acţiune, amendarea oricărui comportament liber, noncoformist ca terorist prin definiţie. Cam astea erau ideile vagi care planau asupra cărţii necitite 1984 şi care umpleau Brazil-ul.
După cum spunea şi propunătorul, aerul de Kafka e inconfundabil. Personajul principal Sam Lowry – un lucrător de rând în Ministerul de informaţii (în rol îl veţi recunoaşte pe cel care l-a interpretat pe Peron în Evita) – are în mod repetat nişte coşmaruri (nici nu îţi dai seama bine dacă sunt cu ochii închişi sau deschişi) cu un monstru care vine pe urmele lui şi ale unei femei pe care el se străduieşte să o salveze. Coşmarul nu arată cu mult mai periculos decât realitatea în care trăieşte zi de zi, atâta poate doar că în coşmar îşi vede inamicul şi poate apuca armele de luptă împotriva lui. Complexitatea sentimentelor din realitate e aceeaşi, doar că luptă şi nu ştie împotriva cui. Statul – ca denumire generală, dar fără un cap anume bun de eliminat, însă cu multe tentacule, ca orice caracatiţă respectabilă.
O anume secvenţă mi-a amintit de scena dinÎn faţa legii (atât parte a Procesului, cât şi scriere de sine stătătoare) în care personajul principal îl întreabă înainte de a muri pe portar cum de nimeni nu a mai cerut nimeni să intre înăuntru să afle legea de vreme ce se ştie că toţi vor. Răspunsul surprinzător e că: „Pe aici nu putea să obţină nimeni altul, întru cât intrarea asta îţi era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.”
Sam, nou acceptat în funcţia superioară de la Information Retrieval, întreabă nedumerit recepţionerul/ portarul (sau mă rog) dacă nu e nevoie să arate vreun document de identificare. De fiecare dată i se răspunde negativ.
Sam: Dar aş putea fi oricine.
Portarul: Nu aţi putea fi, domnule. Aici e Information Retrieval (Recuperarea de informaţii).
Nici o mişcare privată necunoscută dinainte la nivel naţional. Nici o misiune desfăşurată fără acte doveditoare, fără chitanţe ale chitanţelor. Nici o greşeală făcută de Organele superioare nu era o greşeală a lor, ci întotdeauna greşeala celui de dinainte. Un abis al păcatului nerecunoscut şi astfel o perpetuare a lui. Mizeria făcută de cei mari trebuie curăţată de cei mici, aruncată sub preş şi dată uitării cât mai rapid.
Decăderea generală din poezia lui T.S. Eliot – The Waste Land (1922) – a fost o altă similitudine. Căutarea aparenţelor frumoase (femeile care se mutilau la nesfârşit prin operaţii estetice până la urmă sfârşesc în moarte) indiferent de goliciunea interioarelor pe care le purtau cu ele în fiecare zi. Şi fuga generală după nimic.
La Rochefoucauld scria că „în viaţă se întâmplă uneori accidente din care trebuie să fii puţin nebun ca să scapi cu bine.” Unele accidente ţin mai lung decât altele, iar ieşirea din ele pare să fie aici doar de două feluri, niciuna preferabilă: ori moartea, ori nebunia. Deşi ni se oferă un final fericit al personajului împreună cu femeia pe care s-a zbătut să o salveze, această fericire este doar în mintea lui Sam, căzut în nesimţire muzicală, fredonând un cântec patriotic cunoscut, „Aquarela do Brasil”.
Nu e un film uşor de vizionat. Se încadrează bine la comedia neagră. Dacă toate ar fi fost spuse la modul serios, ar fi ieşit fie un horror, fie o tragedie greu de îngurgitat. Aşa, e un coşmar suportabil. Mişcare inteligentă, zic eu. Personal nu am fost fascinată de cum a fost gândită acţiunea, dar sunt multe aspecte pentru care filmul merită văzut. Iar dacă cele de mai sus sunt convingătoare, atunci… vizionare eficientă!
Am făcut 2 ani de blogging în 27 ianuarie şi am uitat. Aiciam început. Mari emoţii, normal! Aici aveam 1 an. Emoţii mai mici. Acum am 2 ani. Deja îmi uit ziua naştere şi încep să râd. E un progres, nu? Îmbătrânesc!
Voiam să scriu despre altceva astăzi. Dar cumva se leagă. Dependenţa emoţională. Cea pe care o are fiecare relativ la ceilalţi într-o măsură mai mică sau mai mare. Aşa am fost creaţi. Să depindem unii de alţii. Femeile depind cel mai mult. Bărbaţii depind mai puţin, dar nu deloc.
E un inconvenient acesta, dar poate fi şi o binecuvântare. Depinde cât se deplasează spre „infinit”: plus infinit sau minus infinit. Când „cursorul” începe să îşi piardă limitele şi să tindă către infinit, înseamnă că am uitat să ne evaluăm prin ochii Creatorului. Singurul care dă echilibru.
E un inconvenient şi dacă se depinde de cine nu trebuie. Intensitatea exagerată (prea multă sau prea puţină) nu e singurul cusur. Poţi depinde de unii care te vor robot sau păpuşă de la teatru. Sau poţi depinde de unii care te vor liber, independent, înfloritor. Lângă ei poţi deveni indiferent faţă de ceea ce există în jur sau poţi dori să schimbi lumea. Ei îţi pot insufla descoperirea propriei persoane sau te pot reduce la un simplu ascultător de reguli. Contează ce influenţe ne alegem.
Altfel, de cine să depindem şi până unde?
Bloggingul poate fi o dependenţă emoţională, de asemenea. La început a fost. Poate va mai fi. Nimic nu se poate garanta. De o vreme, a început să devină mai puţin, însă asta nu înseamnă că e un lucru rău. Nici detaşarea parţială, nici bloggingul ca activitate în sine. Cred că poate fi un lucru foarte bun. Depinde şi aici. Bloggingul în sine e un neutru. Noi în facem pozitiv sau negativ.
Am ajuns să prefer să nu îmi doresc să-mi construiesc o atitudine de sărbătoare pe ceea ce îmi pot oferi alţii ca stare. Deşi se întâmplă, uneori sau deseori. Dar să nu o las conştient în mâna altora.
Poate ciudat, dar anul acesta cred că am simţit Crăciunul mai degrabă nesincronizat cu perioada oficială în care se sărbătoreşte. M-am întâlnit cu el mai devreme pe meleagurile muzicii. Uneori e de ajuns o melodie ca să se nască sentimentul, atitudinea, transferul de trăire interioară.
Am dat peste această piesă, graţie vărului A. – căruia îi mulţumesc – şi o dau mai departe după ce am ascultat-o, reascultat-o, răsascultat-o şi (re-, răs-)cântat-o.
Cred că esenţial nu e să trăieşti Crăciunul neapărat de Crăciun. Deşi e ferice. Pentru că eşti în comuniune cu ceilalţi. Esenţial cred că e să trăieşti Crăciunul. Şi atât.
Nu să fim buni de Crăciun. Nu să credem mai mult de Crăciun. Iar în rest să nu conteze. Crăciunul ar trebui să fie un mod de viaţă şi un mod de respiraţie; de promisiune care să ducă la viaţă şi de responsabilitate pentru o viaţă.
Hold on now, I gotta take a deep breath
I don’t know what to say when I look in your eyes
You made the world before I was born
Here I am holding You in my arms tonight
Noel, Noel
Jesus our Emmanuel
You’re here
I’m holding You so near
I’m staring into the face of my Savior
King and Creator
You could’ve left us on our own
But You’re here
Don’t know how long I’m gonna have You for
But I’ll be watching when You change the world
Look at Your hands, they’re still so small
Someday You’re gonna stretch them out and save us all
Noel, Noel, God with us Emmanuel
You’re here, I’m holding You so near oooh oh
I’m staring into the face of my Savior
King and Creator
You could’ve left us on our own
But you’re here, you’re here
Someday I’m gonna look back on this
The night that God became a baby boy
Someday You’re gonna go home again,
But You leave your spirit and flood the world with joy
You’ll be here, I’m holding You so near
I’m staring into the face of my Savior, King and Creator
You could’ve left me on my own, but you’re here… You’re here
Hallelujah, You’re here
Hallelujah, You’re here
În prelungirea cântecului lui Andrieş, Zile egale, poate speria atât neîmplinirea unui vis, cât şi împlinirea lui? Care din ele are putere de intimidare mai mare?
Zile egaleTelefonul pentru mine e un dusman, Il tin pe podea, ascuns dupa divan, Pentru mine niciodata nu suna, Si cind suna, nu-i zi buna, Zau, nu, Tu nu esti la celalalt capat... De ce nu, nu stiu, e-n jur pustiu Si-atunci la plimbare pe strada ies !Rareori ma saluta cineva Si-asta doar dac-are nevoie de cite ceva, Eu cu toata lumea m-am purtat frumos Dar lucrurile mi-au iesit mereu pe dos, Zau, Azi as fi avut nevoie de tine, Te-am sunat, te-am cautat, dar in zadar: Incerc miine iar !Zile egale peste mine apasa, Inchid fereastra sa nu intre-n casa, Da' ele se strecoara prin geamul crapat Si se-aseaza peste tot, pe masa, pe pat, Pe scaun... Urma lor fina Transforma camera mea in vitrina... N-ai vrea sa intri, sa cumperi ceva ?
Unele lucruri nu se schimbă. E bine ca, între celelalte lucruri mari, intangibile şi stabile de obicei (ca locul în care stai, familia unde tragi, meseria pe care o ai), să fie câteva care nu rămân la fel (ca perdelele de la ferestre, muzica ce o asculţi, culorile care te înconjoară).
Uneori, rămân la fel cele pe care le-ai dori evoluate odată, dezvoltate în sfârşit, ajunse la maturitate. Ca felul în care se mişcă în fiinţare sistemele din ţară.
Altele au o trăsătură asemenea, chiar dacă îşi schimbă actorii.
Am fost o săptămână la munte, între oameni noi şi vechi. Oamenii vechi sunt buni ca vinurile, oamenii noi sunt buni ca frântura de aer curat ivită în mijlocul unei canicule. Exact ca aerul de munte, tare şi nepoluat, străin de haosul şoselelor.
Cu fiecare om nou descoperit în frumuseţea lui, descopăr un univers nemaiîntâlnit. Îmi spun că orice tristeţe personală ar păli în faţa comorilor pe care Dumnezeu le-a pus în „cuferele” umane pe care ni le scoate în faţă. Universuri cu inimă care dă pe dinafară de modestie liniştită, amestecată cu înţelepciune rezervată şi senină. Oameni care te fac să te gândeşti că ai fi ratat una dintre cele mai reprezentative părţi ale creaţiei Lui dacă nu ai fi ajuns să-i cunoşti pe pământ.
Azi l-am reascultat Alexandru Andrieş. Nu toate lucrurile se schimbă. Unele rămân la fel şi după 20 ani. Una din piesele lui mi-a dat exact acest sentiment. Poţi cânta piesa asta şi azi cu aceeaşi convingere. Scrisoare deschisă. Iat-o!
Cu toţii vrem să schimbăm cîte ceva,
Da’ asta nu-nseamnă să dai buzna în camera mea…
Oameni ciudaţi apar la televizor,
Mi-e plină sufrageria de minciunile lor…
Toată lumea crede că ştie
Ce-nseamnă să trăieşti în democraţie:
Lozinci, bîte şi muşchi de oţel !
Toată lumea se simte datoare
Să-şi spună părerile în gura mare,
Toţi au informaţii de nezdruncinat,
Adevărul lor e cel mai adevărat…
Au difuzoare din care-ţi vorbesc,
Au platforme pe care le tipăresc,
Isus n-a avut difuzoare,
Isus n-a cerut ajutor…
Alimentara mea e goală mereu,
Cred că n-am exportat niciodată decît minereu.
Nu vrem lumină pe străzi dosite,
Am învăţat s-ajungem acasă şi pe pipăite.
N-am nimic de cerut, nimic de cîştigat,
Nu vreau portofolii, nu vreau funcţii de stat,
Domnule Preşedinte, vreau doar să trăiesc normal !
Domnule Preşedinte, cu toţi vrem să trăim normal !
