A treia oară

Etichete

fără colorant că nu am găsit bun, Macarons cu gust de portocale și cremă de ciocolată, macarons!

O iubire cerească

Etichete

de data asta știu ce cer, uite ce cer minunat are El

Acum știu ce vrei de la mine. Vrei să iubesc. Dar eu nu pot iubi, nu știu iubi ca Tine. Și, mai ales, știu că vrei să nu iubesc fals. Aceea nu e iubire, e o rostire a unei iubiri care nu se află în mine, dar vrea să se afișeze în exterior. La ce bun? Tu mă vrei adevărată, iar eu nu pot iubi adevărat, ca Tine, orice om. N-am nicio șansă, nu vrei să iubești Tu în locul meu? Nu se poate asta, ai dreptate. Atunci îmi dai Tu iubirea aceasta divină? Eu nu am decât ce vezi, iar alta nu știu de unde să scot, nici cumpăra, decât de la Tine. Vrei? Te rog…

pRea

 „Nu te grăbi să te mânii în sufletul tău, căci mânia locuiește în sânul nebunilor.” (Eclesiastul 4:9)

”Nu fi prea drept și nu te socoti prea înțelept: pentru ce să te pierzi singur?

Dar nu fi nici peste măsură de rău și nu fi fără minte: pentru ce vrei să mori înainte de vreme?” (Eclesiastul 4:16-17)

Cele două pasaje (îmi) par a fi în legătură unul cu celălalt, chiar dacă există o oarecare distanță între ele. Poți fi mânios și dintr-un spirit prea drept, și dintr-unul prea nedrept, rău; nu m-am putut hotărî ce e mai grav: să faci rău unui om din răutate sau să-i faci rău din prea multă dreptate nesatisfăcută. Ciudat cum atitudini atât de diferite, pardon, opuse pot stârni aceleași reacții. Sau nu atât de ciudat: extremele – oricare ar fi ele  – rămân un negativ, probabil de aici și reacția de nemulțumire (extremă), mânia, prin care se manifestă exagerarea. Stindardul contează mai puțin, degeaba luptăm pentru bine, pentru adevăr, pentru descoperirea vulcanilor cu toată puterea noastră dacă în toate acestea suntem pREA drepți și ne considerăm pREA înțelepți; pREA justițiari și pREA încrezuți; dreptatea e a noastră, așa că merită să luptăm pentru ea cu prețul mâniei care ne invadează și asediază inima și care apoi dă peste ea spre ceilalți sau chiar spre noi. Ciudat cum lupta pe care o luptăm nu importă, cum a fi drept și a fi rău sunt puse pe același scaun dacă poartă în față un pREA. Graba de a fi pREA strică lupta în numele Binelui pe care pretindem că o ducem dacă ea ne face mânioși. Atitudinea mai sus de obiectiv, o ciudățenie.

Aici, fuga de aceste extreme nu e același lucru cu starea căldicică de care trebuie să ne ferim, ci cu o cumpătare la care să ne supunem mereu, o discernere între ceea ce contează și ceea ce trebuie ignorat, suportat, iertat de dragul Lui sau al oamenilor. Și de dragul greșelilor care ne-au fost nouă iertate, trecute cu vederea din prea multă dragoste. Despre prea multă dragoste nu-mi amintesc să scrie, să-mi atragă careva atenția. E, oricum, cel mai greu lucru și cel care rezolvă toate celelalte probleme (importante).

Auto-

De fapt, e doar impresia de muritor (care-și dorește să trăiască etern) aceea că aș fi altfel decât arătații cu degetul. Impresia de muritor ce privește în jurul lui doar pe o rază restrânsă și nu vede decât vietăți vegetale, incapabile de a răspunde sau oglindi fața adevărată. E doar o iluzie aceea ca ”reforma lumii” ar începe odată cu analiza critică aplicată altcuiva. Reforma lumii începe cu autocritica. Ce poate fi mai dezamăgitor decât vederea în tine a acelorași vini pe care le-ai condamnat în alții? În tine, despre care aveai o părere de cetățean etern în veșnică ascensiune. Să crezi despre tine că ești ceva, iată un exemplu de autoînșelare bine ascunsă de ecranul public. Mai bine să crezi despre tine că ești și atât. Asta ar putea însemna că mai ai timp să devii dacă te lași devenit.

Pro-teste contra-teste

Etichete

dacă nici acum poate data viitoare la sfântu visează, De la Cotroceni până unde putem

Eu cred că ceea ce caută românii în stradă acum nu e figura lui Arafat. Nu cred că au impresia că l-au găsit pe ”Eroul necunoscut” înstatuit în diferite parcuri și inimi. Chiar dacă de la drama lui și a sănătății a pornit avalanșa. Eu cred că ceea ce caută românii acum în străzi e mintea de pe urmă.

Nu cred că se gândesc ce consecințe nefaste pot fi dacă protestează decât dacă nu protestează nici acum. S-au trezit târziu. Ne-am trezit târziu. Neam trezit târziu. (Deși e incorect să mă includ între cei care protestează fără să fiu acolo.) Rămâne de văzut dacă nu prea târziu.

Tu ce crezi?

Privirea în oglindă

Etichete

al pacino, privirea în oglindă, televiziune

Al Pacino în rolul jurnalistului Lowell Bergman

Am revăzut filmul The Insider a nu știu câta oară și consider că ar merita revăzut în fiecare an. Am scris despre el aici, iar de data asta am mai rămas cu o idee. Pentru cei care l-ați văzut (pentru cei care nu l-ați văzut, recomand first celălalt articol), admirabilă e hotărârea jurnalistului de a duce la capăt ceea ce începuse. Pusese mâna pe o întâmplare adevărată de interes mondial, privea sănătatea oamenilor care consumau tutun și modul în care producătorii de tutun mințiseră cu privire la efectele lui nocive asupra organismului, convinsese un om să își calce înțelegerea de confidențialitate cu fosta firmă, să își riște viața, să își pună familia în pericol, să își piardă familia, să-l târască prin justiție pentru a scoate adevărul la iveală, iar apoi să rămână cu înregistrarea nedifuzată.

Dacă interesele firmei care deținea postul de televiziune o cer, dacă se pot alege și ei cu proces, dacă e salarul lor în joc, de ce să se riște? Dacă televiziunea nu vrea, însă, sunt ziare. Un picior în fund înseamnă un pas înainte, umblă vorba.

Nu știu cât de hotărâți reușim să fim atunci când ne-am convins că drumul pe care suntem e bun. Nu știu cât de repede ne vine să renunțăm. Nu știu cât de bine ne dăm seama dacă nu cumva încăpățânarea de a continua e, uneori, o râvnă vecină cu prostia sau una vecină cu credincioșia. Grea delimitare. ”Orice începe duce la bun sfârșit”. La sfârșit, dar nu la orice sfârșit. La un sfârșit bun. Însă duce. Sunt în urmă, așa că mi-am spus că este timpul să învăț așa ceva. Și încep cu lucruri mici: să termin cărțile pe care le încep.

Inimalbă

Etichete

desert rose, iubiți vechi și buni, white heart

Ca rara avis, ca pietrele greu de găsit, ca trandafirul prin deșert așa sunt unele piese, mai ales cele pe care ți le amintești după mulți ani. Poate și noi suntem niște desert roses, not deserted, not breathing desert, but:

Lost in a windswept land
In a world of shifting sand
A fragile flower stands apart
There on that barren ground
You feel like the only one
Trying to serve Him with all your heart

And you wonder, wonder
Can you last much longer
This cloud you are under
Will it cover you

Desert rose (desert rose)
Don’t you worry, don’t be lonely
Heaven knows, Heaven knows
In a dry and weary land a flower grows
His desert rose

Sometimes holiness
Can seem like emptiness
When you feel the whole world’s laughing eyes
But if it’s a lonely day
Know you’re on the Father’s way
He will hear you when you cry

And He will hold you, hold you
Your Father will hold you
He will love you, love you
For the things you do

Desert rose (desert rose)
Don’t you worry, don’t be lonely
Heaven knows, Heaven knows
In a dry and weary land a flower grows
His desert rose

Grieu

Etichete

not easy

Picat din cer

Oamenii spun că lucrurile bune nu-ţi pică din cer. (Cred că numai de cele rele se spune că “te-a bătut Dumnezeu”; ceea ce, într-adevăr, e adevărat în unele cazuri).

DEX:

A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata.

Parcă doar sensul din propoziţia negativă e cel pe care îl folosim mai adesea. Că de neaşteptat, cu siguranţă e neaşteptat ceva care pică tocmai din cer. Şi, dacă e neaşteptat, atunci cu atât mai puţin putem înţelege. Momentan măcar. Dar, altfel, cred că de obicei ceea ce pică din cer e văzut ca un lucru pentru care nu ai muncit, un ceva pentru care nu ai depus niciun efort şi pe care, prin urmare, nu-l meriţi.

Ei, mie mi-au picat din cer toate muncile pe care le desfăşor momentan. Neaşteptate au fost, adevărat. Neaşteptate ca o gură-cască. Dar neînţelese – nu. Ştiu de Unde vin.  Cred că ştiu şi de ce vin astfel: să învăţ să merg pe sfoară fără să îmi pese de ceea ce urmează. Oricum nu pot controla. Controlul e o iluzie. Să mă las în voia lui Dumnezeu, să îmi sprijin picioarele pe El. Să uit puţin de reperele fixe care am impresia că mă asigură şi să-L las să lucreze liber. Şi neaşteptat. Şi, da, nu era să uit: fără să fi făcut vreun efort, fără să fi meritat.

(Re)Ferire vizuală

Etichete

alb sau negru sau gri de diferite nuanţe şi străluciri

„Cei care Îl pictează pe Hristos îi reprezintă sau nu divinitatea în icoană: dacă da, înseamnă că Îi violează natura esenţială şi anume că e mai presus de descriere şi circumscriere; dacă nu, atunci despart cele două firi ale lui Hristos şi implicit persoana sa unică. În ambele cazuri, ei se fac vinovaţi de blasfemie şi erezie împotriva persoanei lui Hristos care fusese definită de sinoadele ecumenice, în special cele de la Niceea şi Calcedon sau, după cum afirmă împăratul Constantin al V-lea, probabil cel mai profund teoretician iconoclast, „dacă cineva face o icoană a lui Hristos, … înseamnă că a pătruns cu adevărat în adâncimile dogmei nedespărţite unirii a celor două firi ale lui Hristos”, elaborate de aceste două sinoade.” (Nicephorus – Împotriva iconoclaştilor, citat în Jaroslav Pelikan – Isus de-a lungul secolelor)

Alergare(a)

Domnul Dumnezeul meu, judecăţile Tale sunt bune şi drepte asupra mea. Ele îmi sunt ca o mângâiere, ca un untdelemn peste cap. Dacă nu le găsesc înţeles, la Tine alerg ca să îmi spui din nou că nu contează, că sunt în siguranţă în mâinile Tale, că Tu îmi vei arăta adevăratul înţeles mai târziu. La Tine alerg doar ca să-mi spui iar că sunt a Ta, că îmi cunoşti de mult numărul firelor mele de păr şi că nu este pietricică pe care s-o calc şi Tu să nu o fi văzut dinainte.

Nu merit bunătatea Ta. Nu te rog să-mi faci dreptate, căci ceea ce ar fi drept să primesc nu aş putea duce. Drept eşti doar Tu după măsura pe care o hotărăşti. De aceea cer doar iertarea şi îngăduinţa Ta, puterea să primesc orice judecată, amintindu-mi mereu că orice judecată a Ta îmi este un bine.

Întrebare (doi din doi)

Etichete

din inerţie

 

Cum se descurajează un scandalagiu? (la diateza pasivă)

Întrebare (unu din doi)

Ce vrea un scandalagiu?

The road to grad – God-ot

Etichete

nu sunt ceea ce par a fi

Am recitit Aşteptându-l pe Godot (1949), Samuel Beckett, graţie unui examen de grad în învăţământ care se apropie, ştiind mai ales că ceea ce scriu aici mă va angaja mai mult în cercetare. Reacţiile în faţa piesei sunt cam aceleaşi cu cele avute după prima lectură, dar – aş spune – mai nuanţate şi poate mai întemeiate. Din categoria celor care nu au nevoie de temei prea mult sunt şi reacţiile de amuzament pe parcursul primei jumătăţi a comediei şi de plictis pe parcursul celei de-a doua jumătăţi. Cealalată reacţia are de-a face cu personajul Godot şi semnificaţia piesei per ansamblu.

*
VLADIMIR: Mînă în mînă, ne-am fi aruncat amîndoi din vîrful Turnului Eiffel, printre primii. Arătam bine pe-atunci. Acum e prea tîrziu. Nu ne-ar mai lăsa nici să ne Urcăm măcar. (Estragon se căzneşte cu gheata.) Ce faci acolo?
ESTRAGON: Mă descalţ. Ţie nu ţi s-a întîmplat niciodată?
*

Cele două personaje principale, Vladimir şi Estragon, se completează de minune, unii văzându-i chiar ca un cuplu; Vladimir e empaticul, afectivul, prezentul şi bine-orientatul în cadrul evenimentelor ce au loc (evenimente, vorba vine). Estragon e uitucul cu simţ mai terestru, mai practic, cu replici comice, dar mereu pierdut în spaţiu, cu nevoie de ghid, de ajutor. Ajutor pe care i-l oferă Vladimir.

Piesa are doar două acte, dar şi acestea par, în unele momente, prea mult. Cei doi aşteaptă împreună venirea cuiva căruia îi ceruseră ceva, pe care îl rugaseră ceva nedesluşit, uitat sau doar vag amintit. Însă ceea ce îşi amintesc cu certitudine e că aşteptarea după venirea lui e esenţială pentru ei.

Trimiterile la Biblie şi Dumnezeu sunt atât de numeroase, încât cu greu ar putea fi considerate accidentale. se pomeneşte despre cei doi tâlhari de pe cruce, dintre care unul este mântuit; despre Cain şi Abel, cu care sunt comparaţi nişte trecători cu care intră în vorbă în cele două acte; despre comparaţia cu Cristos etc.

*
VLADIMIR: A, da, ştiu, povestea cu tîlharii. Ţi-aduci aminte?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Vrei să ţi-o povestesc?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Ca să ne treacă timpul. (Pauză.) Erau doi hoţi, răstigniţi o dată cu Mîntuitorul. Şi…
ESTRAGON: Cu cine?
VLADIMIR: Cu Mîntuitorul. Doi hoţi. Se zice că unul a fost mîntuit, iar celălalt… (Caută contrariul lui mîntuit.) … afurisit.
ESTRAGON: Mîntuit, de ce?
VLADIMIR: De iad.
ESTRAGON: Mă duc.
*

Veşnica pornire a lui Estragon de a pleca, de a ieşi din scenă nu e singura repetiţie la care asistăm. O alta este realizarea faptului că nu pot pleca din acel loc unde s-au aşezat să-l aştepte pe Godot din cauză că el trebuie să vină. Nevenirea lui este văzută ba ca un lucru tragic care duce la spânzurătoare, ba ca un lucru neimportant, de îndeplinirea căruia nu depind, de fapt atât de mult cei doi. De fapt, repetiţiile acestea în dialogul lor vin din cauză că Estragon mereu uită locul în care se află, faptul că s-a aflat în acelaşi loc cu o zi înainte, persoanele cu care s-a întâlnit, bocancii pe care i-a avut, salcia lângă care au stat de vorbă. Iar Vladimir, „memoria lui activă”, este cel care i le reaminteşte mereu. Aceste repetiţii de replici nu fac altceva decât să ne inducă ideea – măcar sentimentul – că ceea ce vedem în primul act nu e decât o repetare a actelor anterioare din vieţile lor, care nouă nu ne sunt prezentate, dar care sunt pomenite, sugerate de către personaje. Şi că cel care se schimbă cel mai dramatic e timpul.

În fiecare zi, un băiat vine să îi anunţe că Godot a spus că nu poate veni azi, dar că sigur va veni mâine. Replica băiatului este aceeaşi în fiecare zi. Deşi băiatul este întrebat dacă nu cumva s-a înfiinţat şi cu zi în urmă, răspunsul lui este negativ. Curios este răspunsul lui cu privire la Godot, despre care spune că îl tratează bine. Pe el. Dar pe fratele lui, nu. Posibilă legătură cu tâlharii cei doi sau cu Cain şi Abel. Sau cu ambele „cupluri”. Curios şi oarecum amuzant plus filosofic este răspunsul lui aici:
VLADIMIR: Nu eşti nenorocit? (Băiatul ezită.) Auzi?
BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: Şi?
BĂIATUL: Nu ştiu, domnule.
VLADIMIR: Nu ştii dacă eşti nenorocit sau nu?
BĂIATUL: Nu, domnule.
VLADIMIR: Ca şi mine.

Aşadar, Godot există, se pare, dar nu se înfiinţează. Aflăm despre el că are barbă. Întrebat dacă Godot Îl reprezintă pe Dumnezeu, Beckett a spus că nu avea cum să-L reprezinte, pentru că scrisese piesa în limba franceză, iar semnificaţia pe care a intenţionat să i-o dea se află chiar în numele lui: provine de la godillot – un termen din slangul francez, însemnând bocanc. Mai târziu, întrebat din nou despre semnificaţia personajului Godot, şi-a mai îndulcit declaraţia, susţinând că, dacă textul transmite aşa ceva, atunci se poate să-l fi transmis fără să fie conştient. La un moment dat, unchiul lui l-a întrebat dacă e creştin, evreu sau ateu. Beckett a răspuns: „Niciuna din cele trei.” Cu altă ocazie, a spus: „Creştinismul este o mitologie cu care sunt foarte familiarizat, aşa că mă folosesc de el în mod natural.”

Adevărul e că scrierile pot trece mai departe chiar de autorul lor uneori. Bocancul Godot ar putea simboliza chiar bocancul lui Estragon pe care şi-l aruncă într-una din zile şi care e schimbat în următoarea zi, iar prin el veşnicul drum înspre aşteptarea cuiva care să vină să rezolve viaţa celor doi, singurul capabil să aducă salvarea lor – nu ştim din ce anume – în timp ce ei trebuie să-şi omoare timpul cumva, cât mai plăcut posibil, forţându-se să spere că va veni, să nu dispere etc. Sau bocancul Godot ar putea simboliza mai mult decât atât. Rămâne de dezbătut. A nu se uita că piesa face parte din teatrul absurd…

Un pod. Fie două.

Podul peste Crişul Repede.

Trei ingineri, un japonez, un american şi un român la o licitaţie pentru construirea unui pod.
Japonezu:
-Dom’le, noi pornim construcţia de pe ambele maluri în acelaşi timp. În felul ăsta, câştigăm timp şi întâlnirea o facem cu ajutorul GPS-ului, cu eroare de centimetri.
Americanu:
- Noi pornim construcţia de pe ambele maluri în acelaşi timp. În felul ăsta, câştigăm timp şi întâlnirea o facem cu ajutorul LASER-ului, cu eroare de câţiva milimetri.
Românu:
- Noi pornim construcţia de pe ambele maluri în acelaşi timp.
- Păi şi?, spune comisia. Cum vă întâlniţi la mijloc?
- Păi dacă ne întâlnim, bine. Dacă nu, o să aveţi două poduri, na.

Acelaşi pod din mijlocul Crişului. Cele două părţi chiar se întâlnesc. Doar că soarele scoate limba puţin.

Şi totuşi, s-au întâlnit! Acum or fi stând la taclale! Despre ce şi-or fi vorbind unul altuia?