Grieu

Etichete

not easy

Metamorfoză

Etichete

când dragostea loveşte, ce-am fost şi ce-am ajuns

Când am trecut de la statutul de student la cel de angajat, am fost destul de neadaptată. Mi se fura ceva. Mi se confisca timpul de hoinăreală mentală şi asta era o tragedie. Apoi, mai erau şi altele. Totul era nou şi până te uzezi, te simţi stângaci la fiecare acţiune. Plus că destinaţia mea fusese alta, dar ajunsesem aici.

Asta scriam la începutul primului an de învăţământ:

„Mai am nevoie de timp să mă lămuresc că sunt în locul unde trebuie. Oare aici trebuie să fiu? Profesoară mi-e menirea? Nu-mi surâde.

Un serviciu chiar te poate face să uiţi de sentimentalisme şi ăsta poate fi un avantaj atunci când te-ai săturat de prea multe simţiri. Te ţine în prezent, concentrat la organizarea programului. Nu simt plăcere. Parcă îmi tot vine să renunţ dintr-un moment în altul; şi, când mă enervez cel mai puternic că trebuie să ţin ore, atunci dau cu ochii de copii şi mă calmez. Interesant cum vederea lor îmi schimbă sentimentele. Totuşi, mă las greu câştigată. Sau, de fapt, nu e tocmai greu pentru că pe unii îi văd încă pentru prima oară. E doar a doua săptămână. Poate nici după o lună nu-mi va fi mai drag postul. Oricum, gândul îmi zboară la finalul anului şi la găsirea unui alt loc; cred că nu mi-am dorit niciodată să treacă atât de rapid un an.”

(Jurnal, septembrie 2002)

După un an, la date diferite, devenisem cam asta:

„Vinerea e ziua mea de patrulat [serviciu pe şcoală] pe hol după-masa. Una din clase e destul de turbată. Una de a şasea. Este un băiat acolo despre care toţi spun că nu e normal, însă toţi se poartă oribil cu el. Am observat un coleg de-al lui cum ţipa în faţa lui într-o pauză. L-am simpatizat pentru că l-am văzut o victimă. Azi am aflat (tot de la colegă-mea) că tatăl lui a murit aruncându-se de la balcon; iar el fusese acasă. Rămâi tâmpit când auzi aşa ceva.”

„Chiar îi scriam unei prietene cum, vrând-nevrând, intri în viaţa lor, în visele, coşmarurile, valorile lor odată ce eşti prof. Te trezeşti acolo şi nu ai ce face. Nu poţi da înapoi, nu te poţi izola zicând că vrei să rămâi doar tu cu tine, să nu deranjezi şi să nu fii deranjat. Asta nu se poate.”

(Jurnal, 2003)

“Cuvinte la schimb” se lansează pe orbita virtuală

Pentru că aţi fost alături de mine pe acest blog, poate mă veţi însoţi şi pe Cuvinte la Schimb, lansat azi, grupul care m-a ajutat să devin mai mult din multe puncte de vedere, un grup de duh, suflet şi minte… A început ca un yahoogroup (foto), acum continuă (nu ştim for how long) ca blog pe… glob.

Om trăi şi om vedea restul, vorba orbilor. Fără El, oricum suntem orbi.

Întrebarea din 25th Hour

Închisoare pe şapte ani pentru trafic de droguri. Îţi mai rămâne o zi să te aduni, să îţi aduni lucrurile, să îţi aduni prietenii şi familia, colegii de trafic, să respiri ultimele guri de aer cu marca „liber”, să îţi laşi câinele în grija cuiva care l-ar iubi, să îţi dai seama cine eşti, ce eşti şi mai ales… ce ai ajuns.

Acesta e Monty Brogan (Edward Norton) în 25th Hour (2002). Ani de zile, a avut răspunsuri la toate problemele pe care credea că le are, dar nu avea o întrebare destul de importantă: „încotro mă îndrept?”. Acum, după ce poliţia i-a percheziţionat locuinţa şi s-a dus glonţ către locul unde era ascunsă marfa, după ce s-a dat sentinţa de 7 ani lipsit de libertate, e târziu.

Furia şi disperarea care îl cuprinseră se descătuşează într-un moment în care, aflându-se în toaleta unui mic local unde lua masa cu tatăl său, se priveşte în oglindă. Cel de dincolo de sticlă resimte ura faţă de toate organizaţiile care mişcă în New York, toate grupurile sociale, economice, blestemă pe toţi pentru că trăiesc şi nu trăiesc cum ar trebui. Înjurăturile merg până la Fiu, căruia Îi reproşează că a suferit prea puţin cei 7 ani pe care trebuie să-i îndure el. Dar încheie cu o pauză după descărcarea nervoasă şi, uitându-se bine în ochi, recunoaşte că nu, el singur este de vină, doar el e cel care trebuie înjurat pentru că avea totul şi a sfeclit-o. Regretul, însă, pare să nu ţintească gravitatea faptelor proprii, cât mai mult că nu s-a oprit la timp pentru a nu fi prins.

Puţin cam târziu pentru schimbarea deznodământului. „Târziu” îşi spun şi prietenii când se gândesc la el, pe de o parte reproşându-i în gând că ştia care e riscul ocupaţiei lui şi totuşi a continuat, pe de alta reproşându-şi fiecare că nu l-au tras de mânecă atunci când au văzut că merge în jos. De-a lungul timpului, fiecare şi-a văzut de propriile gânduri şi afaceri; dacă treaba a mers bine şi aşa, în ciuda, atunci va merge oarecum şi de aici încolo. Complicăţenia apare doar atunci când se trage linia şi se scad punctele. E bine că se trage în timpul vieţii, îi dă timp lui Monty să se privească în oglindă şi să se mai privească şi pe viitor.

În dimineaţa următoare, când trebuie să lase tot şi să se prezinte la închisoare, tatăl lui insistă să-l ia cu maşina. Pe drum, tatăl îi propune un scenariu: el e gata să schimbe traseul maşinii.

Să urmărim:

**

**
Am preferat să vă las să vedeţi decât să citiţi. Un punct bun pentru regie (Spike Lee), mai ales în acest moment al filmului şi un alt punct bun că nu încearcă să îşi aleagă singur consecinţa greşelii lui. Un alt punct bun pentru întrebarea (nepusă) sugerată: quo vadis. O întrebare care merită pusă cât mai des, care merită şi răspunsuri cât mai în oglindă în timp ce urechile stau pâlnie către Vocea care poate răspunde până nu e târziu.

3 ani de “sinking” în blog

Asta se întâmpla ieri, de fapt, dar nu am fost pe fază. Mare pagubă-n ciuperci, anyway! Cu ocazia asta, m-am gândit să transcriu un fragment de jurnal. Scriam despre scris. Mi se pare potrivit, chiar dacă nu e vorba neapărat despre scrisul pe blog, în public. E vorba despre orice scris, în definitiv, despre culisele lui, parte care pe mine mă fascinează de mult timp. Despre scris, rescris, corecturi, necesare sau nu, adică bătăliile obişnuite atunci când pregăteşti texte pentru publicare sau scrii doar de plăcere. Într-un an se întâmplă des. În trei, cu atât mai mult. După trei, începi să te gândeşti la alte lucruri, nu la cât ai crescut…

 

 

15 august 2010

Trebuia să mă şi apuc de treabă atunci. Până acum aveam cel puţin o poezie. Că de atunci m-am gândit de multe ori, bineînţeles, după cum era de aşteptat…

Scriu urât. De obicei neregulat (nu faceţi psihanalize tocmai azi…, chiar dacă vă pricepeţi). Depinde de foarte multe frumuseţea scrisului meu. Urâţenia de mai puţine, se pare. Nu am răbdare să scriu, dar nu pentru că nu aş iubi activitatea asta înnebunitoare de a scrie, ci pentru nu ştiu ce motiv ilogic… De obicei îmi place să văd literele formându-se sub degete, dar un centimetru dacă nu stau comod, s-a deşirat tot rezultatul.

Ar fi totuşi un motiv: vreau să spun prea multe şi probabil mă tem că o să uit să spun tot. Sau mania vitezei. Dacă aş fi forţată să stau o lună fără internet, cred că aş avea cel mai frumos scris. Sau scrisul pe care-l am în condiţiile de excelenţă…

În fine, zilele trecute am început să scriu poemul. A ieşit mai mult decât voiam. Nu cantitativ. A ieşit prea mult, am dat în fantezie; una nefantastică, dar de-a dreptul obraznică. În literatură, se admite orice depărtare de realitate, orice mutilare a ei. chiar cu pretenţia expusă de realitate/ biografie etc, precum în Orlando. Autobiografie. E suficient să ştii asta şi faptul că personajul masculin devine pe nesimţite feminin, fără ocazia de a identifica momentul exact (care oricum a fost un proces) sau cauza. Suficient să ştii acestea ca să te lecuieşti de încrederea în pretenţia de copiere a realităţii. Literatura e o farsă, o minciună, dar una care nu e păcat. Cel puţin nu prin asta (prin altele, da, sigur).

Şi atunci, trebuie să rescriu? Nu neapărat, dar probabil I will. Şi păstrez ambele versiuni.

Vecini

Copil fiind, îmi plăcea la nebunie să căutăm pietricele împreună cu prietena mea (mă mir că nu se plictisea), să le strângem apoi laolaltă pe asfalt şi să le spargem cu o piatră mai mare. Pietricele de multe culori, în special albe. Pe cât de ciudat pentru ceilalţi, pe atât de plăcut! De ce toată oboseala? Ca să văd cum arată pe dinăuntru! Erau admirabile unele dintre ele, sclipeau. Iar cele albe sclipeau cel mai tare, de-asta le căutam mai asiduu.

Nu mai ţin minte dacă le aduceam apoi acasă (cum făceam cu castanele, de exemplu, pe care le colectam în coşuleţ pe drumul de la grădiniţă spre casă) sau nu. Dar fixul mi-a rămas şi acum! Îmi plac pietrele, admir mineralele, semipreţioasele de pe standuri, chiar dacă nu cumpăr. Ai mei ştiu deja că mă pot lăsa la asemenea tarabe minute în şir ca să le văd pe toate până ei cumpără altceva. Fratele meu mi-a făcut cadou de ziua mea, la un moment dat, o piatră destul de mare de cuarţ. Albă! Ştia el obsesiile soră-sii. O ţin şi acum la loc de cinste pe raft, în bibliotecă, iar la ea am mai adăugat, cu timpul, câteva.

Cam la fel stau lucrurile şi cu oamenii. Mai puţin treaba cu spartul! Îmi place să-i cunosc pe dinăuntru, să mă minunez de sclipirile descoperite pe acolo, prefer chiar să mă înşel după ce mi-am făcut o impresie proastă despre câte unul. Îmi place să deschid geamul şi să privesc în locuinţa lor. Sunt ca nişte bijuterii.

Tot cam la fel se întâmplă cu vieţuirea pe bloguri şi vecinii pe care îi ai. E mai uşor cu învecinatul, că poţi avea şi 10 vecini deodată şi cu toţi să ai perete comun dacă aşa pofteşti! Iar în fiecare an se mai adaugă la vecini câte unii, alţii cu care îţi faci pereţi comuni, cumperi jucării, organizezi foc de tabără, pe lângă cei pe care îi ai de la începuturi şi sunt un fel de membri fondatori. Că au pus un fel de fundaţie la prietenie şi ea nu poate fi spartă.

E o bucurie la descoperirea unor suflete care caută să facă voia Lui şi nu se grăbesc la mânie (dar se grăbesc la înţelepciune), ştiind să iubească şi în cuvinte elegante sau în tăcere dacă dau de ploi torenţiale; care au răbdare şi după bicicliştii mai înceţi şi preferă să nu pornească de la ideea că trebuie scoasă sabia dacă vecinul lor îşi construieşte casa în alt stil; s-ar putea să-i placă. E o bucurie să dau de suflete vii, revenite între blogmânteni, care nu simt nevoia să imite alţi vecini ca să se simtă bine sau ca să vadă bine în faţa ochilor; vioiciunea e molipsitoare, iar ei o răspândesc cu drag şi vecinilor. Tot o bucurie e să mă reîntâlnesc cu vechi vecini şi să mă bucur de pereţii comuni pe care îi descoperim împreună la celălalt, să rememorăm istorii prin care am trecut şi unii, şi alţii, cu atitudini asemenea, chiar dacă în funcţii diferite. O bucurie să regăsesc vecini-vecini între blogatari, concentraţi în doze scurte şi esenţiale, ca vitaminele, îmbrăcaţi în cuvinte naturale care se rostogolesc ca de la sine spre ceilalţi, rămânând apoi în minte de mestecat.

Urez bun venit vecinilor şi şedere cât mai lungă, mulţumesc tuturor comentatorilor văzuţi şi nevăzuţi (da, sunt şi d-ăştia!), nu vă uit pe niciunii, m-aţi încurajat!

Un an nou binevorbit şi binegândit!

stilou

Am zăbovit prea timp
E ceasul târziu să întârzii
Lângă vremea ta
Înghesuită

Suntem prea multe
Minute
Într-o singură bătaie

Nu mai vreau
Să mă găsesc la întrecere
Cu răsuflarea scurtă

Mă găseşti pe aceeaşi stradă
Pe care o scrii caligrafic
Cu accente memorabile
Şi rare

Până atunci
Stilourile-mi în pahar
Îşi usucă puţin cerneala
După o revărsare de ocean.

În Brazil şi nu numai

Etichete

Brazil

Am urmărit Brazil la provocarea lui şi m-am trezit cu mai multe asemănări şi comparaţii în cap.

Şi numai dacă ştim anul în care a fost lansat avem deja un reper posibil. 1985. N-am citit 1984 (doar început firav în trecut), după cum spunea şi Terry Gilliam că nu l-a citit, dar declara că l-a influenţat. Poate suna absurd, dar nu în întregime. Atmosfera lugubră, comanda de nerefuzat venită de sus, chiar dacă nu îl vedem pe acela care e sus, uniformizarea indivizilor, tratarea lor ca simple maşini executante fără sentimente, inocularea fricii ca motivaţie supremă (poate şi exclusivă) de acţiune, amendarea oricărui comportament liber, noncoformist ca terorist prin definiţie. Cam astea erau ideile vagi care planau asupra cărţii necitite 1984 şi care umpleau Brazil-ul.

După cum spunea şi propunătorul, aerul de Kafka e inconfundabil. Personajul principal Sam Lowry – un lucrător de rând în Ministerul de informaţii (în rol îl veţi recunoaşte pe cel care l-a interpretat pe Peron în Evita) – are în mod repetat nişte coşmaruri (nici nu îţi dai seama bine dacă sunt cu ochii închişi sau deschişi) cu un monstru care vine pe urmele lui şi ale unei femei pe care el se străduieşte să o salveze. Coşmarul nu arată cu mult mai periculos decât realitatea în care trăieşte zi de zi, atâta poate doar că în coşmar îşi vede inamicul şi poate apuca armele de luptă împotriva lui. Complexitatea sentimentelor din realitate e aceeaşi, doar că luptă şi nu ştie împotriva cui. Statul – ca denumire generală, dar fără un cap anume bun de eliminat, însă cu multe tentacule, ca orice caracatiţă respectabilă.

O anume secvenţă mi-a amintit de scena din În faţa legii (atât parte a Procesului, cât şi scriere de sine stătătoare) în care personajul principal îl întreabă înainte de a muri pe portar cum de nimeni nu a mai cerut nimeni să intre înăuntru să afle legea de vreme ce se ştie că toţi vor. Răspunsul surprinzător e că: „Pe aici nu putea să obţină nimeni altul, întru cât intrarea asta îţi era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.”

Sam, nou acceptat în funcţia superioară de la Information Retrieval, întreabă nedumerit recepţionerul/ portarul (sau mă rog) dacă nu e nevoie să arate vreun document de identificare. De fiecare dată i se răspunde negativ.

Sam: Dar aş putea fi oricine.

Portarul: Nu aţi putea fi, domnule. Aici e Information Retrieval (Recuperarea de informaţii).

Nici o mişcare privată necunoscută dinainte la nivel naţional. Nici o misiune desfăşurată fără acte doveditoare, fără chitanţe ale chitanţelor. Nici o greşeală făcută de Organele superioare nu era o greşeală a lor, ci întotdeauna greşeala celui de dinainte. Un abis al păcatului nerecunoscut şi astfel o perpetuare a lui. Mizeria făcută de cei mari trebuie curăţată de cei mici, aruncată sub preş şi dată uitării cât mai rapid.

Decăderea generală din poezia lui T.S. Eliot – The Waste Land (1922) – a fost o altă similitudine. Căutarea aparenţelor frumoase (femeile care se mutilau la nesfârşit prin operaţii estetice până la urmă sfârşesc în moarte) indiferent de goliciunea interioarelor pe care le purtau cu ele în fiecare zi. Şi fuga generală după nimic.

La Rochefoucauld scria că „în viaţă se întâmplă uneori accidente din care trebuie să fii puţin nebun ca să  scapi cu bine.” Unele accidente ţin mai lung decât altele, iar ieşirea din ele pare să fie aici doar de două feluri, niciuna preferabilă: ori moartea, ori nebunia. Deşi ni se oferă un final fericit al personajului împreună cu femeia pe care s-a zbătut să o salveze, această fericire este doar în mintea lui Sam, căzut în nesimţire muzicală, fredonând un cântec patriotic cunoscut, „Aquarela do Brasil”.

Nu e un film uşor de vizionat. Se încadrează bine la comedia neagră. Dacă toate ar fi fost spuse la modul serios, ar fi ieşit fie un horror, fie o tragedie greu de îngurgitat. Aşa, e un coşmar suportabil. Mişcare inteligentă, zic eu. Personal nu am fost fascinată de cum a fost gândită acţiunea, dar sunt multe aspecte pentru care filmul merită văzut. Iar dacă cele de mai sus sunt convingătoare, atunci… vizionare eficientă!

Criză de acţiune

Nu-i de mirare. Fără un program fix care să mă oblige să-mi doresc libertatea, sunt în criză de acţiune.

Nu mă alarmez că se taie 25%. Nici măcar nu m-am bucurat când s-a decis neconstituţională reducerea pensiilor. Nu putea fi nici ea de bine. Orice hotărâre de pe ecran în ce ne priveşte e un semn rău. Doar că în grade diferite. Am ajuns la performanţa de a fi imuni la rău. Probabil pe asta se şi mizează. Nu e bine, asta e clar. Bine acum ar mai fi un război civil.

Dar motivaţia extrinsecă cu care poţi merge la servici este zero pe lângă…

În ultima zi de şcoală, m-am dus să le urez vacanţă plăcută. Ştiam că ar putea fi ultima dată când îi văd. Voiam să se lungească timpul în care mă uitam în ochii lor precum un sirop când adaugi apă şi devine mult, devine interminabil. Deşi anevoie mă uitam.

Greu când m-am depărtat de sala lor. Greu pe hol când păşeam. Strângeam pumnul şi respiram adânc. Ştiam că mă despart de cei care făcuseră învăţământul o insulă unde nu exista oboseală. Politică. Indiferenţă. Mă transformaseră într-o fiinţă pe care n-o mai recunoşteam. Eram vie pentru ei. Veselă să fac mereu mai mult. Trează pentru orice interes pe care l-aş fi putut crea în ei.

Şi pentru a acest mic univers,  aproape că aş învăţa şi o limbă străină. Oricum, ei deja m-au învăţat una. Dragostea de meserie.

Nu-i de mirare. Că scriu despre asta. E criză de acţiune.

UPDATE:

2 ani de blogging ;)

Etichete

2 ani, aniversare, blog, sărbătoare

Am făcut 2 ani de blogging în 27 ianuarie şi am uitat. Aici am început. Mari emoţii, normal! Aici aveam 1 an. Emoţii mai mici. Acum am 2 ani. Deja îmi uit ziua naştere şi încep să râd. E un progres, nu? Îmbătrânesc!

Voiam să scriu despre altceva astăzi. Dar cumva se leagă. Dependenţa emoţională. Cea pe care o are fiecare relativ la ceilalţi într-o măsură mai mică sau mai mare. Aşa am fost creaţi. Să depindem unii de alţii. Femeile depind cel mai mult. Bărbaţii depind mai puţin, dar nu deloc.

E un inconvenient acesta, dar poate fi şi o binecuvântare. Depinde cât se deplasează spre „infinit”: plus infinit sau minus infinit. Când „cursorul” începe să îşi piardă limitele şi să tindă către infinit, înseamnă că am uitat să ne evaluăm prin ochii Creatorului. Singurul care dă echilibru.

E un inconvenient şi dacă se depinde de cine nu trebuie. Intensitatea exagerată (prea multă sau prea puţină) nu e singurul cusur. Poţi depinde de unii care te vor robot sau păpuşă de la teatru. Sau poţi depinde de unii care te vor liber, independent, înfloritor. Lângă ei poţi deveni indiferent faţă de ceea ce există în jur sau poţi dori să schimbi lumea. Ei îţi pot insufla descoperirea propriei persoane sau te pot reduce la un simplu ascultător de reguli. Contează ce influenţe ne alegem.

Altfel, de cine să depindem şi până unde?

Bloggingul poate fi o dependenţă emoţională, de asemenea. La început a fost. Poate va mai fi. Nimic nu se poate garanta. De o vreme, a început să devină mai puţin, însă asta nu înseamnă că e un lucru rău. Nici detaşarea parţială, nici bloggingul ca activitate în sine. Cred că poate fi un lucru foarte bun. Depinde şi aici. Bloggingul în sine e un neutru. Noi în facem pozitiv sau negativ.

Ce ziceţi, de ce poate fi bun bloggingul?

Şi o piesă care îmi umple mintea zilele acestea.

Trestia paradoxală

Numai că… eu, când n-am nici o treabă, nici nu pot scrie. Trebuie să fiu foarte ocupat, să nu-mi văd capul de treburi ca să pot să mă aşez şi la masa de lucru. Atunci mă plâng că n-am condiţii, că nu mai pot, o să-mi iau câmpii, m-am astenizat etc. Dar scriu! Nu suport situaţiile de provizorat şi mă adaptez greu. Pot s mă scald cât m-aş scălda… dacă nu vine nimeni să-mi fure hainele, parcă nu simt hazul…

Marin Sorescu, Jurnal, p. 46-47

Dacă nu aş fi trecut prin aceleaşi simptome (de exemplu, în ultimul an de facultate am scris cele mai multe versuri şi analize pe versuri), aş fi zis, probabil, că e o ciudăţenie a persoanei în particular şi că nu gândeşte logic, că nu gândeşte practic. Aş fi zis, de asemenea, că e o lipsă de inspiraţie (adică de inteligenţă) că mai şi scrii despre propriile ciudăţenii pentru ochii publicului cu atâta lejeritate.

Însă mulţi sunt mai lejeri cu confesiunile personale în faţa unei hârtii de scris decât în faţa unui public pe care îl vede aievea în faţa ochilor. Mircea Eliade scria, de exemplu, acest fapt; însă cu regretul de a fi înţeles că, având dispoziţia de a fi atât de sincer în faţa foii de hârtie, a făcut rău unora, pomenindu-i într-un mod nefavorabil. Unele lucruri sunt conştientizate ca fiind parte din propria persoană de abia atunci când sunt formulate de alţii. Aşa mi-am dat şi eu seama, citindu-l, că mi se întâmplă şi mie. Deşi aţi spune că e ciudat. Public are şi cartea, şi articolul. Doar că tu, ca autor al acelor gânduri, nu apuci să şi vezi reacţia de pe feţele lor. În faţa microfonului, reacţiile izbucnesc prea brutal în faţa ta şi nu te mai poţi preface că nu le-ai auzit.

Aşadar, nu cred că ceea ce spune Sorescu e o ciudăţenie a persoanei, ci a firii umane. Am văzut-o şi la mine, şi la alţii. Faptul că o recunoaşte nu e o lipsă de inspiraţie, nici de inteligenţă. E curajul autoironiei, fie că e o ironie adresată propriei persoane, fie că e întregii umanităţi.

Apoi, ar mai fi un lucru: atunci când evenimentele dau să te confişte întru totul este momentul în care simţi nevoia să te recapeţi. Iar acel sentiment e foarte intens. Şi vrei să te recapeţi stând cu tine de vorbă, spunându-ţi ce nu ţi-ai mai spus de mult, lăudându-te, criticându-te, amintindu-ţi iubirile.

Aş zice că nevoia aceasta grabnică şi vulcanică de scris tocmai atunci când ţi se ia timpul e tocmai încercarea de a evada din timp, de a te elibera de presiuni, de cotidian. E reacţia de apărare a sufletului şi a minţii împotriva confiscării totale. Şi, cu tot paradoxul pe care îl afişează la prima vedere, la a doua pare foarte normală.

Comportamentul dorului

Sunt lucruri, oameni, îndeletniciri foarte apropiate sufletului cândva, foarte familiare şi obişnuite programului zilnic, pe care nu le mai vezi mult timp, pe care nu le mai practici de o groază de vreme.

Despărţirile sunt întotdeauna tragice. Ştiu că tragic se foloseşte în contexte mult mai grave decât despărţirile normale, însă omul o percepe ca tragică pentru că se duce o parte din el împreună cu persoana care pleacă, se dizolvă de dor o porţiune a sufletului care tânjeşte după prezenţa celuilalt sau după locul în care s-a simţit mirific o perioadă. Ruptura dinăuntru e resimţită mai puternic decât ne-ar plăcea să o recunoaştem, nu?

Prima perioadă după ce revii dintr-o zonă foarte îndrăgită, prima perioadă după ce nu mai ai lângă tine persoanele dragi ca înainte este cea mai greu de trecut. Ca inerţia obiectelor de a continua să se mişte şi după ce nu mai presează asupra lor nici o forţă, însă ele se rostogolesc înainte, împinse de forţa din trecut care le-a pus în mişcare întregul „organism”. Atunci roade cel mai sonor dorul şi atunci îl simţi ca pe un personaj nou, nepoftit înăuntrul fiinţei ca un musafir nedorit care a umplut locul gol rămas în urma rupturii.

După ce intervine obişnuinţa şi resemnarea, intervine şi uitarea, astfel că nu mai percepi golul la fel de mult şi chiar ai impresia că toate sunt – în definitiv – înlocuibile.

Surpriza vine, însă – şi aici voiam să ajung – atunci când are loc reîntâlnirea, reunirea, revederea, reluarea. Atunci, când ai omul în faţă din nou, când îl poţi auzi şi vedea, când îi recunoşti toate gesturile şi inflexiunile vocii, muzica pe care o produce (fiecare om are câte o muzică a lui), abia atunci îţi dai seama cât de dor ţi-a fost şi îţi e de el chiar şi în acel moment.

Abia atunci realizezi că nici o experienţă nu e înlocuibilă total cu vreo alta, doar atât că uitarea te face să o pierzi din vedere şi să evoluezi spre altceva pentru că aşa e sănătos. Că nici un om nu poate fi de fapt înlocuit cu altul, pentru că muzica aceea nu o auzi decât la el. Atâta doar că spiritul de conservare te împinge la a face schimbări ca să se poată produce supravieţuirea (la început), iar apoi fericirea dacă se poate.

E ciudat cum doar atunci îţi dai seama că ai uitat un lucru esenţial, un lucru memorabil care nu poate fi uitat. Şi că, oricât de bine şi-ar face treaba uitarea (pentru că şi-o face), atunci conştientizezi cel mai acut cât de puţin contează toată acea uitare în momentul revederii faţă către faţă, când parcă – deşi trecuseră secole – nu a trecut nici un minut de când nu v-aţi văzut. Şi chiar îţi vine în cap întrebarea „cum am putut rezista?”.

Poate ceva asemănător ni se va întâmpla şi când vom trece de porţile cerului.

Matematic vorbind…

M-am întrebat de multe ori cum ar fi să aduc poezia pe un teren mai puţin poetic – cel în care s-a născut – şi mai mult de alt fel, oricare ar fi el. Pentru a deschide şi alţii uşi spre înţelegerea ei. Poezia, la fel ca celelalte moduri de exprimare a unor idei şi gânduri, e accesibilă iubitorilor de poezie şi mai puţin accesibilă pentru restul.

Frumuseţea ar fi să o facem cât mai accesibilă pe segmente cât mai variate. Se crede că poezia nu are a face prea mult cu raţionamentele, cu ştiinţele exacte. Că e doar sentiment. Sigur că e şi sentiment. Însă nu e doar atât. E un sentiment cu ajutorul căruia ia fiinţă o idee. Iar ideea are o logică pentru a putea fi înţeleasă.

Dacă ar fi să privim matematic o poezie a Anei Blandiana, atunci această poezie aş vrea să fie:

Molecule de calciu

Să nu mă grăbesc,
Să las timpul să treacă,
Fiecare secundă-n cădere
Erodează puţin
Suferinţa.
Să aştept.
Fiecare val ce se sparge
Sapă în stânca
De care-s înlănţuit,
Fiecare fir de rugină
Subţiază lanţul.
Într-un mileniu, în două,
Stânca va fi nisip,
Fierul verigilor pulbere,
Oasele mele, molecule de calciu
Risipite în apă,
Suferinţa nimic.

Prima dată când am citit-o, a trebuit să o recitesc. Nu îmi amintesc de câte ori am citit-o. Revenirea asupra unei poezii e semn de bine. De multe ori. În afară de cazul în care poetul nu a dorit să transmită nimic şi ceea ce a scris e indescrifrabil. Dar de obicei re-lecturarea poeziei înseamnă că e o ecuaţie cu o necunoscută sau mai multe, care trebuie rezolvată. Atrage atenţia prin dificultate şi provoacă la găsirea unei soluţii.

Deci, „să las timpul să treacă“. Timpul vieţii (îl numim T) e în trecere, în derulare; el devine din ce în ce mai mic, pe măsură ce viaţa se termină.

“Secundele în cădere” se referă la acelaşi timp care se scurge. Despre timp ni se spune că erodează suferinţa (pe care o numim S). Fiecăruia îi place cum sună propoziţia aceasta: suferinţa (S) e erodată de către timpul vieţii omului (T).

Adică Timpul (T) trebuie să fie mai mare decât Suferinţa (S) dacă o poate eroda, ucide.

Deci presupunem că,

T > S

Curată hoţie

Luni

Oboseală. De pomană. Cel puţin asta e impresia. Nu s-a realizat adaptarea încă. Va mai fi nevoie de timp destul pentru aşa ceva. Sigur, s-a produs o anume obişnuire. Există o familiaritate câştigată, însă doar una de suprafaţă, una care permite suportabilitatea.

În adânc, sufletul cere, fie multe timp în care să fie lăsat în pace pentru a se putea simţi în largul său şi a dori consumul în activităţi, fie schimbarea la starea iniţială, când nu trebuia să se adapteze.

Această ultimă variantă a rămas încă în conştient, puţin retras în spate – ce-i drept -, dar care revine la exterior de fiecare dată când procesul adaptării e îngreunat de evenimente solicitante, înghesuite una într-alta.

Se pare că atunci când se creează o anume senzaţie de oază temporară, atunci încep lucrurile iar să se agite, creând un veşnic cerc al acţiunilor care te ţin cu respiraţia sacadată şi cu ochii căscaţi.

Pe de o parte, vijelia asta faptică şi emoţională are o calitate (cea pe care îmi convine acum să o recunosc): ea fură noţiunea timpului. Iar această hoţie de timp îi face mai tolerabilă trecerea.

***

Marin Sorescu

Clepsidră

Nu ştiu dacă mă golesc
Sau mă umplu
Acelaşi bir de nisip
Şi aşa
Şi altmintrelea

Memoria suferinţei

Citesc Jurnalul portughez al lui Eliade. De mult am un interes crescut faţă de scrierile lui. După ce i-am citit Memoriile, a devenit uşor a face conexiuni între operele lui şi biografia lui. Pentru că – nu-i aşa? – cele mai reale şi profunde lucruri izvorăsc din ceea ce simţi personal, din prorpiul sac cu experienţe şi trăiri.

Arta nu înseamnă că imaginaţia rămâne nefolosită. Desigur, se poate relata şi realitatea întocmai, dar aceea nu mai e ficţiune. Acela e rostul jurnalului, mai degrabă, nu al unei opere de ficţiune. Opera de ficţiune se poate folosi de elemente biografice, dar nu să se rezume la ele; pentru că ea are mult mai mult de transmis decât strict bucăţi de realitate. Despre asta, însă, altădată.

Fragmentul ales din Jurnalul portughez al lui Eliade vorbeşte despre suferinţă. E scris în ianuarie, 1945, la o lună jumătate după moartea soţiei sale, Nina (la 11 ani de căsătorie):

**
Iov îşi recapătă la urmă averea şi Dumnezeu îi dăruieşte alţi copii. Dar lucrul acesta pe mine nu mă consolează, cine răscumpără suferinţele lui Iov? Ca el să se bucure din nou de viaţă şi de Dumnezeu, ar trebui ca tot ce suferise, tot trecutul, să fie abolit: lucrurile să fie exact ca la început, când încă nu suferise, nu fusese încercat. Or, această „istorie” rămâne, Dumnezeu nu o aboleşte. Dumnezeu nu face ca ceea ce a fost să nu mai fie. […] … amintirea suferinţelor lui nu-i năpăstuia fericirea din nou dobândită?
**

Ce e suferinţa în viaţa unui om? Sau, mai mult, ce e ea fără memorie? În mod indiscutabil, cea mai urâtă stare. Urâtă, atât ca hidoşenie, cât şi ca pasiv al verbului a urî. Nu degeaba. Şi nu gratuit. Neîmpăcarea inimii cu starea lucrurilor creează un disconfort şi o durere uneori fizică, nu doar psihică.

Dacă această durere este fără rost, atunci se poate reclama aruncarea ei la gunoi, după ce este trăită, „gustată” din plin. Dacă are un rost, ce se va întâmpla cu rostul ei dacă îi ştergem istoria, amintirea?

Ni se spune că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc pe El şi a celor care sunt chemaţi după planul Lui.” Dacă e aşa, tot ceea ce ni se întâmplă poartă o valoare, un sens. Însă nu pentru toţi oamenii. Aşadar, suferinţa are şi nu are sens. Depinde de… purtător, sau victimă, sau… beneficiar. Aşa l-aş numi, da, beneficiar al suferinţei, în ciuda… Cei ce-L iubesc pe El poartă o suferinţă care are rost.

Să ştergem total amintirea suferinţelor noastre. Să ne imaginăm a fi posibilă această dorinţă secretă sau publică a fiecărei inimi. Vă las vouă trasarea urmărilor potenţiale. Bune sau rele, cum or fi.

–

UPDATE:

Fără să ştiu, la momentul când publicam azi acest articol, am fost anunţată că a păşit pragul din această lume în cealaltă bunica mea, cealaltă bunică ce mai era în viaţă. Ştiu că îi e mult mai bine acum acolo, dincolo… Dar nu pot să nu observ legătura atât de directă între scriere (gândită şi scrisă de ieri, aflată în alt oraş) şi realitate. Şi să mai spunem că sunt coincidenţe…