Ascension

Etichete

amuțire, Sainte Chapelle

pRea

 „Nu te grăbi să te mânii în sufletul tău, căci mânia locuiește în sânul nebunilor.” (Eclesiastul 4:9)

”Nu fi prea drept și nu te socoti prea înțelept: pentru ce să te pierzi singur?

Dar nu fi nici peste măsură de rău și nu fi fără minte: pentru ce vrei să mori înainte de vreme?” (Eclesiastul 4:16-17)

Cele două pasaje (îmi) par a fi în legătură unul cu celălalt, chiar dacă există o oarecare distanță între ele. Poți fi mânios și dintr-un spirit prea drept, și dintr-unul prea nedrept, rău; nu m-am putut hotărî ce e mai grav: să faci rău unui om din răutate sau să-i faci rău din prea multă dreptate nesatisfăcută. Ciudat cum atitudini atât de diferite, pardon, opuse pot stârni aceleași reacții. Sau nu atât de ciudat: extremele – oricare ar fi ele  – rămân un negativ, probabil de aici și reacția de nemulțumire (extremă), mânia, prin care se manifestă exagerarea. Stindardul contează mai puțin, degeaba luptăm pentru bine, pentru adevăr, pentru descoperirea vulcanilor cu toată puterea noastră dacă în toate acestea suntem pREA drepți și ne considerăm pREA înțelepți; pREA justițiari și pREA încrezuți; dreptatea e a noastră, așa că merită să luptăm pentru ea cu prețul mâniei care ne invadează și asediază inima și care apoi dă peste ea spre ceilalți sau chiar spre noi. Ciudat cum lupta pe care o luptăm nu importă, cum a fi drept și a fi rău sunt puse pe același scaun dacă poartă în față un pREA. Graba de a fi pREA strică lupta în numele Binelui pe care pretindem că o ducem dacă ea ne face mânioși. Atitudinea mai sus de obiectiv, o ciudățenie.

Aici, fuga de aceste extreme nu e același lucru cu starea căldicică de care trebuie să ne ferim, ci cu o cumpătare la care să ne supunem mereu, o discernere între ceea ce contează și ceea ce trebuie ignorat, suportat, iertat de dragul Lui sau al oamenilor. Și de dragul greșelilor care ne-au fost nouă iertate, trecute cu vederea din prea multă dragoste. Despre prea multă dragoste nu-mi amintesc să scrie, să-mi atragă careva atenția. E, oricum, cel mai greu lucru și cel care rezolvă toate celelalte probleme (importante).

Antipoezie pentru nehoți

Etichete

cuvinte care contează, vorbăraie negoală

Să dormi cu sentimentele deschise
uite adevărata relaxare
Să nu-ți fie teamă că vin hoții
și rămâi cu interioarele răvășite.

Ușa ce dă înspre vocea ta
e deschisă mereu
De fapt, am scos-o cu totul din toc
ca sunetul să nu se întoarcă înapoi
dacă-mi povestești noaptea în somn
Nu poți fi hoț în propria casă
Iar ce ai fura ai primi înzecit și așa.

Cuvintele
ca necuvintele tale
ocrotesc de intemperiile iraționale
posibile.
Chiar și tăcând,
mulțimea rămâne mută
de momentul în care alegi să taci
ca un sacrificiu suprem de imagine
străin de obicei, complet străin
între pământeni.

Inimalbă

Etichete

desert rose, iubiți vechi și buni, white heart

Ca rara avis, ca pietrele greu de găsit, ca trandafirul prin deșert așa sunt unele piese, mai ales cele pe care ți le amintești după mulți ani. Poate și noi suntem niște desert roses, not deserted, not breathing desert, but:

Lost in a windswept land
In a world of shifting sand
A fragile flower stands apart
There on that barren ground
You feel like the only one
Trying to serve Him with all your heart

And you wonder, wonder
Can you last much longer
This cloud you are under
Will it cover you

Desert rose (desert rose)
Don’t you worry, don’t be lonely
Heaven knows, Heaven knows
In a dry and weary land a flower grows
His desert rose

Sometimes holiness
Can seem like emptiness
When you feel the whole world’s laughing eyes
But if it’s a lonely day
Know you’re on the Father’s way
He will hear you when you cry

And He will hold you, hold you
Your Father will hold you
He will love you, love you
For the things you do

Desert rose (desert rose)
Don’t you worry, don’t be lonely
Heaven knows, Heaven knows
In a dry and weary land a flower grows
His desert rose

Alergare(a)

Domnul Dumnezeul meu, judecăţile Tale sunt bune şi drepte asupra mea. Ele îmi sunt ca o mângâiere, ca un untdelemn peste cap. Dacă nu le găsesc înţeles, la Tine alerg ca să îmi spui din nou că nu contează, că sunt în siguranţă în mâinile Tale, că Tu îmi vei arăta adevăratul înţeles mai târziu. La Tine alerg doar ca să-mi spui iar că sunt a Ta, că îmi cunoşti de mult numărul firelor mele de păr şi că nu este pietricică pe care s-o calc şi Tu să nu o fi văzut dinainte.

Nu merit bunătatea Ta. Nu te rog să-mi faci dreptate, căci ceea ce ar fi drept să primesc nu aş putea duce. Drept eşti doar Tu după măsura pe care o hotărăşti. De aceea cer doar iertarea şi îngăduinţa Ta, puterea să primesc orice judecată, amintindu-mi mereu că orice judecată a Ta îmi este un bine.

Jurnal. Ceva incorigibil.

Dorinţele astea egoiste – să am, să fiu, să ştiu, mai ales să ştiu – mă urmăresc. Greu să nu le văd înaintea mea. Dar nu fac nici un efort. Îmi convin. Adică… nu îmi convine starea, per total, o vreau altfel, însă mă complac. Şi aş putea face ceva provided I wanted to? Să îmi impun să nu mă gândesc? Când apare gândul, eu s-o şterg din faţa lui? Dacă aş putea trăi în afara gândurilor, ele într-o casă, eu în apartament, atunci să spunem că ar merita să încerc. Mi-e lene să scriu. Ciudat: să simt nu mi-e lene. Niciodată nu mi-e. Şi încă ceva nu mi-e lene: să fac diferite chestii pentru el. Incorigibilă. Şi poate că asta chiar ar fi o calitate pusă în aplicare cu cine trebuie, atunci…

Însă până atunci, mă enervează. Ca şi cum ar fi stat în puterea mea să fac evenimentele să puşte. Ca şi cum eu aş fi fost aceea care ar fi putut mişca din baghetă. Poate că, într-o anumită măsură, a depins şi de mine. Probabil că ratarea sau incompatibilitatea mi se datorează şi mie. Suficient de mult. Nu ştiu cât inconştient. Însă pentru cele făcute şi conştientizate apoi ca gafe, nereuşite, pentru astea… Dar poate nici acestea n-au fost definitorii. Poate că, orice aş fi făcut, s-ar fi întâmplat la fel. Habar nu am. Oare cum aş fi preferat? Dacă aş şti că, în u rma mai multor ratări…, mi-ar fi greu să mi le iert şi mi-aş spune că, de acum, şi aşa mi-e totuna cine mai apare, pentur că oricum el a fost… Când mi-ar trece, mi-aş aminti momentele frumoase, mi-aş aminti că odată se gândise şi el.

Dar mai e şi varianta cealaltă. Ce rost mai are să mă aprind, să mă entuziasmez, să demonstrez, să scriu? Probabil o fac pentru ceea ce avem şi pentru că simt nevoia să dau.

Iunie 2005

Afterglow

Etichete

tiatră dă amintire

Când să-mi întorc
tâmplele
în ziua de azi
ca-ntr-o uitare
de mine,
urmele sufletului tău
încă se mai mişcau
precum frunzele
după susurul vântului.

Sufletul îşi lasă
gustul în urmă
ca sarea dulce
a unei mâncări
invizibile
şi prelungi
a cărei rază
se întinde
de aici până
acolo unde sunt.
A cărei rază
nădăjduiesc să cunoască
mai bine decât mine
principiul
prelungirii nesfârşite
ca Lumina în beznă.

Să mă ajungă
şi la capătul
degetului
cel mai prunc.

P.S.: audio: Craig Armstrong – Glasgow Love Theme

Metamorfoză

Etichete

când dragostea loveşte, ce-am fost şi ce-am ajuns

Când am trecut de la statutul de student la cel de angajat, am fost destul de neadaptată. Mi se fura ceva. Mi se confisca timpul de hoinăreală mentală şi asta era o tragedie. Apoi, mai erau şi altele. Totul era nou şi până te uzezi, te simţi stângaci la fiecare acţiune. Plus că destinaţia mea fusese alta, dar ajunsesem aici.

Asta scriam la începutul primului an de învăţământ:

„Mai am nevoie de timp să mă lămuresc că sunt în locul unde trebuie. Oare aici trebuie să fiu? Profesoară mi-e menirea? Nu-mi surâde.

Un serviciu chiar te poate face să uiţi de sentimentalisme şi ăsta poate fi un avantaj atunci când te-ai săturat de prea multe simţiri. Te ţine în prezent, concentrat la organizarea programului. Nu simt plăcere. Parcă îmi tot vine să renunţ dintr-un moment în altul; şi, când mă enervez cel mai puternic că trebuie să ţin ore, atunci dau cu ochii de copii şi mă calmez. Interesant cum vederea lor îmi schimbă sentimentele. Totuşi, mă las greu câştigată. Sau, de fapt, nu e tocmai greu pentru că pe unii îi văd încă pentru prima oară. E doar a doua săptămână. Poate nici după o lună nu-mi va fi mai drag postul. Oricum, gândul îmi zboară la finalul anului şi la găsirea unui alt loc; cred că nu mi-am dorit niciodată să treacă atât de rapid un an.”

(Jurnal, septembrie 2002)

După un an, la date diferite, devenisem cam asta:

„Vinerea e ziua mea de patrulat [serviciu pe şcoală] pe hol după-masa. Una din clase e destul de turbată. Una de a şasea. Este un băiat acolo despre care toţi spun că nu e normal, însă toţi se poartă oribil cu el. Am observat un coleg de-al lui cum ţipa în faţa lui într-o pauză. L-am simpatizat pentru că l-am văzut o victimă. Azi am aflat (tot de la colegă-mea) că tatăl lui a murit aruncându-se de la balcon; iar el fusese acasă. Rămâi tâmpit când auzi aşa ceva.”

„Chiar îi scriam unei prietene cum, vrând-nevrând, intri în viaţa lor, în visele, coşmarurile, valorile lor odată ce eşti prof. Te trezeşti acolo şi nu ai ce face. Nu poţi da înapoi, nu te poţi izola zicând că vrei să rămâi doar tu cu tine, să nu deranjezi şi să nu fii deranjat. Asta nu se poate.”

(Jurnal, 2003)

“Cuvinte la schimb” se lansează pe orbita virtuală

Pentru că aţi fost alături de mine pe acest blog, poate mă veţi însoţi şi pe Cuvinte la Schimb, lansat azi, grupul care m-a ajutat să devin mai mult din multe puncte de vedere, un grup de duh, suflet şi minte… A început ca un yahoogroup (foto), acum continuă (nu ştim for how long) ca blog pe… glob.

Om trăi şi om vedea restul, vorba orbilor. Fără El, oricum suntem orbi.

Viaţă fără voie

Etichete

de ce te-ai născut, eu contez în primul rând, nu e destulă suferinţă

În Vaslui, s-a născut un copil fără mâini şi fără un picior. Nu vreau să mă gândesc cât de şocant trebuie să fie pentru părinţi să aibă parte de asemenea momente. Că de ce nu au fost la control pe perioada sarcinii – cum accentuau unii şi la prezentarea ştirii – ar putea fi şi justificat, nu doar condamnabil. Dacă totul se reduce la bani, ar fi o noutate? Iar apoi, dacă mergea la consult şi afla din timp cum se dezvoltă fătul, făcea ce? Avorta?

 

Atunci care e diferenţa între acel avort de la câteva săptămâni şi faptul că acum părinţii nu-l vor? Sau că alţii, în situaţii similare, sau chiar cu copii perfect normali, îi lasă să moară singuri?

 

Deocamdată, copilul va fi luat de către un centru de asistenţă socială şi protecţie. M-am gândit că, dacă acest copil va trăi, dacă va primi zile de sus (se pare că sănătos e), şi va creşte într-un asemenea centru sau oriunde altundeva fără părinţii lui, va suferi dublu. O dată pentru că s-a născut aşa şi îi este teribil de greu să facă faţă vieţii, şi îl vor arăta cu degetul toţi oamenii care îl vor vedea vreodată, şi nu va putea participa la atât de multe activităţi la care cei normali vor jubila; şi apoi că părinţii lui l-au părăsit tocmai pentru că s-a născut aşa şi l-au privat de singura (şi cea mai puternică) dragoste care i-ar fi făcut viaţa asta suportabilă.

 

Mă întreb ce i se va răspunde acestui copil atunci când va fi destul de mare la întrebări ca: „de ce m-au părăsit părinţii, nu m-au iubit?”, „dacă m-au iubit, cum au crezut că voi simţi asta?”, „dacă m-au iubit, aşa ar trebui să iubesc şi eu?” dacă părinţii nu se vor răzgândi. Încă mai este timp.

 

 

Politik and love

Cum înţelegeţi propoziţia “Dumnezeu este Dragoste.” ?

Scris cu d, scris cu D şi de ce? Care e diferenţa, ar trebui să fie vreuna?

Am rămas cu nişte răspunsuri (dar şi întrebări) diferite după o discuţie citită pe alt blog despre cât de suficient sau insuficient e să spui că Dumnezeu este Dragoste. Ce fel de dragoste e Dragostea cu D şi câte alte calităţi/ atribute implică ea faţă de dragostea obişnuită? Implică şi Adevăr sau adevăruri sau nu.

Plus o piesă semnată Coldplay, Politik, pentru un anume moment din ea, cam de la minutul 3 încolo (spre infinit!, prietenii ştiu de ce), care, după mine (atât muzical, cât şi ideatic) contrabalansează prima parte.

Politik

Look at the earth from outer space
Everyone must find a place
Give me time and give me space
Give me real don’t give me fake
Give me strength, reserve control
Give me heart and give me soul
Give me time, give us a kiss
Tell me your own politik

And open up your eyes, open up your eyes, open up your eyes, open up your eyes

Give me one ’cause one is best
In confusion, confidence
Give me peace of mind and trust
Don’t forget the rest us
Give me strength, reserve control
Give me heart and give me soul
Wounds that heal and cracks that fix
Tell me your own politik

And open up your eyes, open up your eyes, open up your eyes, open up your eyes
Just open up your eyes

But give me love over, love over, love over this eye…

Fiu

Mă ştii dinainte de a mă şti eu. Dinainte de a mă privi, tu mă priveşti deja. Mă chemi pe nume, pe un nume pe care numai Tu îl cunoşti de superficial.

Mă cadoriseşti cu credinţa pe care n-o pot crede şi mă iubeşti cu iubirea pe care n-o pot iubi, iar asta mă mustră mai mult decât toate certurile pe care ar fi drept să le îndur.

Ştiu că scara pe care vreau să urc nu se urcă de unul singur. Rămân jos şi ştiu ce sunt. Dar vreau să Fiu. Tu mă Fi-eşti în fiecare zi, eu mă sfiesc să Te privesc, dar e prea târziu. Sunt al Tău.

Şi Tu mă ştii şi mă ştiai, de-asta mă urmăreşti zilnic să-mi pui o oglindă în faţă. Să mă bucur tot mai mult că prin nu ştiu care taină m-ai tăinuit în Tine, deşi nu sunt. Ca să vreau să urc pe scară, să nu pot şi să Te rog.

Ca să-mi repeţi de fiecare dată că sunt tot al Tău. Şi azi!

!!!

A: !!
B: ?
A: !!!
B: ….
A: …?
B: .
A: ?
B: !
A: …
B: ??
A: !!!
B: !
A: !!
B: !!
A: ?
B: !
A: .
B: .
A: ?
B: !
A: ?
B: !
A: .
B: .
A: !
B: !
A: …
B: …

Vecini

Copil fiind, îmi plăcea la nebunie să căutăm pietricele împreună cu prietena mea (mă mir că nu se plictisea), să le strângem apoi laolaltă pe asfalt şi să le spargem cu o piatră mai mare. Pietricele de multe culori, în special albe. Pe cât de ciudat pentru ceilalţi, pe atât de plăcut! De ce toată oboseala? Ca să văd cum arată pe dinăuntru! Erau admirabile unele dintre ele, sclipeau. Iar cele albe sclipeau cel mai tare, de-asta le căutam mai asiduu.

Nu mai ţin minte dacă le aduceam apoi acasă (cum făceam cu castanele, de exemplu, pe care le colectam în coşuleţ pe drumul de la grădiniţă spre casă) sau nu. Dar fixul mi-a rămas şi acum! Îmi plac pietrele, admir mineralele, semipreţioasele de pe standuri, chiar dacă nu cumpăr. Ai mei ştiu deja că mă pot lăsa la asemenea tarabe minute în şir ca să le văd pe toate până ei cumpără altceva. Fratele meu mi-a făcut cadou de ziua mea, la un moment dat, o piatră destul de mare de cuarţ. Albă! Ştia el obsesiile soră-sii. O ţin şi acum la loc de cinste pe raft, în bibliotecă, iar la ea am mai adăugat, cu timpul, câteva.

Cam la fel stau lucrurile şi cu oamenii. Mai puţin treaba cu spartul! Îmi place să-i cunosc pe dinăuntru, să mă minunez de sclipirile descoperite pe acolo, prefer chiar să mă înşel după ce mi-am făcut o impresie proastă despre câte unul. Îmi place să deschid geamul şi să privesc în locuinţa lor. Sunt ca nişte bijuterii.

Tot cam la fel se întâmplă cu vieţuirea pe bloguri şi vecinii pe care îi ai. E mai uşor cu învecinatul, că poţi avea şi 10 vecini deodată şi cu toţi să ai perete comun dacă aşa pofteşti! Iar în fiecare an se mai adaugă la vecini câte unii, alţii cu care îţi faci pereţi comuni, cumperi jucării, organizezi foc de tabără, pe lângă cei pe care îi ai de la începuturi şi sunt un fel de membri fondatori. Că au pus un fel de fundaţie la prietenie şi ea nu poate fi spartă.

E o bucurie la descoperirea unor suflete care caută să facă voia Lui şi nu se grăbesc la mânie (dar se grăbesc la înţelepciune), ştiind să iubească şi în cuvinte elegante sau în tăcere dacă dau de ploi torenţiale; care au răbdare şi după bicicliştii mai înceţi şi preferă să nu pornească de la ideea că trebuie scoasă sabia dacă vecinul lor îşi construieşte casa în alt stil; s-ar putea să-i placă. E o bucurie să dau de suflete vii, revenite între blogmânteni, care nu simt nevoia să imite alţi vecini ca să se simtă bine sau ca să vadă bine în faţa ochilor; vioiciunea e molipsitoare, iar ei o răspândesc cu drag şi vecinilor. Tot o bucurie e să mă reîntâlnesc cu vechi vecini şi să mă bucur de pereţii comuni pe care îi descoperim împreună la celălalt, să rememorăm istorii prin care am trecut şi unii, şi alţii, cu atitudini asemenea, chiar dacă în funcţii diferite. O bucurie să regăsesc vecini-vecini între blogatari, concentraţi în doze scurte şi esenţiale, ca vitaminele, îmbrăcaţi în cuvinte naturale care se rostogolesc ca de la sine spre ceilalţi, rămânând apoi în minte de mestecat.

Urez bun venit vecinilor şi şedere cât mai lungă, mulţumesc tuturor comentatorilor văzuţi şi nevăzuţi (da, sunt şi d-ăştia!), nu vă uit pe niciunii, m-aţi încurajat!

Un an nou binevorbit şi binegândit!

Prioritate de vedere

să ascultăm cum cresc firele albe de păr
ca şi cum după ele ar veni dimineaţa
unii sunt bogaţi în fire albe,
vrei să-i întrebăm dacă mai cântă şi acum?

spune adierii mirifice de azi
să nu mă ispitească s-o iubesc
dacă nu te pot auzi între foşnetele
pe care le inventează.
cât o inspiraţie

joc baba oarba până ajungi.
să îţi apeşi uşor degetele
peste ochii mei când vii!
să fii primul pe care-l zăresc!