Strâns soare

Mai ești sfoara care să mă strângă
De picior la amiază
Când mă adoarme iarna?

Lasă-ți un semn
Lasă-mi un cântec
Care să-mi țină de strâns soare
Pe mare.

Pe marea plajă a timpului
În care curgem
Între menghina și leagănul
Lui Dumnezeu.

Mai strânge-mă durabil
De suflet
Să îmi înghesui urechea
În strâmtorile Lui

Mai lasă-ți neconcretele
crete de soare.
Mai ești?
Mai fii.

Oglinzi

Etichete

când nu priveşti destul spre tine

Am stat de vorbă cu un domn de altă confesiune. La un moment dat, veni vorba de bisericile pe care le frecventăm. Printre altele, nu s-a putut abţine:

- A noastră e singura adevărată.

- Da? De ce?

- Pentru că e cea mai veche, numai de la noi aprind lumânări de Paşti la Ierusalim…

- Şi asta ce înseamnă?

- Că şi Isus a avut aceeaşi religie.

- Eu sper ca, în rai, să ne întâlnim de mai multe confesiuni.

- Aaa, rai… Eu nu cred că există rai, viaţă după moarte. Eu cred că aici se termină totul. Ţărâna se întoarce în ţărână şi gata.

- Păi cum nu credeţi? Dar mergeţi la biserică.

- Da, merg.

- Şi atunci de ce mai mergeţi dacă nu credeţi ce spun ei acolo? Nu asta ziceaţi că e credinţa adevărată?

- Eu nu cred că sufletul omului mai trăieşte după. Asta nu.

- Păi, dacă numai pentru viaţa asta trăim, e prea puţin.

Apoi discuţia a mers pe alte căi. N-am mai revenit. Bineînţeles că m-am mirat de vehemenţa cu care apăra ceva ce, de fapt, nu făcea parte din el. Îmi şi părea rău că aşa crede, dar mă şi minunam.

Seara, m-am gândit la mine. Tot aşa fac şi eu. Puţin diferit, dar teribil de asemănător. Cred. Eu cred. Într-un Dumnezeu atotputernic. Dar, de fiecare dată când mă îngrijorez pentru mine, pentru ceea ce se va întâmpla în viitor, pentru relele care se pot petrece, când mă cutremur imaginându-mi ceva rău, când uit că fiecare fir de păr din cap este în Mâna Lui şi nimic nu se întâmplă fără ca El să o fi îngăduit, spun, de fapt, acelaşi lucru. Tot atât de aberant. Tot atât de prefăcut.

Enter a title

Să tac împrejuru-Ţi
la umbra cuvintelor Tale
gingaşe şi tari
Să mă plec cât mai jos
să rămân nevăzut
fără grai să ascult
înainte să mă taci Tu
ca la mângâierea de final
să tresar.

Un punct perfect

Etichete

dialog între mine şi mine prim, din străfunduri, strădanii, ştiu şi la ce-mi foloseşte că ştiu

- Nu fi nici tu aşa de săritoare. Preaprezenţa oboseşte, sufocă, nu ştii?
- Ba da, ştiu, dar mă străduiesc spre echilibru în fiecare zi. Cu ştiutul e mai uşor. Sau mai greu; dacă n-aş şti, aş fi absolvită. Aşa… cine să mă mai absolve, nu? Numai El, dar ei? Strădania se pune?
- Sub disciplină, eventual.
- Da, e drept. Şi just. Echilibrul oricum nu-l pot atinge aici. Înseamnă că o sfeclesc în fiecare zi în ciuda strădaniei de a găsi punctul perfect, ea (strădania) nemaicontând în economia efectului asupra celorlalţi.
- Cam aşa, ai găsit punctul (slab). Cel puţin unul din ele.

!!!

A: !!
B: ?
A: !!!
B: ….
A: …?
B: .
A: ?
B: !
A: …
B: ??
A: !!!
B: !
A: !!
B: !!
A: ?
B: !
A: .
B: .
A: ?
B: !
A: ?
B: !
A: .
B: .
A: !
B: !
A: …
B: …

Ai spus ceva? (1)

Etichete

cuvinte, words

Am avut ieri la o clasă o discuţie legată de cuvinte şi importanţa lor  în viaţă, în comunicare etc. La început, spuneţi-mi cu care din cele două strofe vă identificaţi în acest poem scris de Emily Dickinson:

A word is dead
When it is said,
Some say.

I say
It just begins to live
That day.

Sunt două feluri de a vedea comunicarea. De o parte ar fi moartea cuvintelor atunci când ele sunt rostite – avem nevoie de puţin (sau mai mult) mister, nu-i aşa? – şi de cealaltă parte ar fi naşterea lor atunci când sunt rostite – de câte ori nu tăcem, crezând că dincolo ajunge un mesaj pe care nu l-am transmis, de fapt? – şi, în funcţie de perspectiva noastră, aşa vom şi purta comunicarea.

Mi-am amintit instantaneu de o reclamă – elevii mi-au spus că de vodafone trebuie să fie vorba (stau cu memoria uneori mai bine ca mine; dacă şi-ar aminti la fel de bine şi altele) şi astfel am găsit-o. Iat-o:

„Cuvintele ce nu se spun se pierd.”

Nu pot să nu mă gândesc cum ar fi viaţa dacă nu am avea cuvinte; dacă ne-am înţelege strict prin semne, prin expresie, prin gesturi.

Sunt cuvinte ce se vor mai bine rostite decât tăcute?
Sunt cuvinte care nu e de ajuns să poată fi deduse?
Sunt cuvinte care e mai bine să fie doar intuite?
Sunt cuvinte care se pierd dacă nu sunt spuse?
Dar sunt cuvinte care se pierd dacă sunt spuse?