Con Tact
Pentru ceea ce nu ţine neapărat de blog sau de articole, dar ţine de ceva ce vreţi să-mi transmiteţi, here you are:
timposibil acucoadădemaimuţă gmail punct com
8 Răspunsuri
leave one →
Timpul nu ne aşteaptă la infinit să vorbim.
-
Fight Club
cate o fotografie
Network
Face/Off
„Absolut din întâmplare”, vorba poetului nostru, am dat peste următorul articol despre Eliade, scris de Andrei Pleșu. Remember our brief exchange?
Andrei PLEŞU
Un candid: Mircea Eliade
De cîte ori răsfoiesc jurnalul lui Mircea Eliade, încep (şi sfîrşesc) prin a-mi pierde răbdarea. Omul ăsta, care s-a ocupat toată viaţa, cu un fel de surescitare puberă, de „mituri, vise şi mistere“ şi care a cunoscut, faţă către faţă, tot ce era mai ales în lumea intelectuală a veacului trecut, omul ăsta, care s-a bucurat de o notorietate mai răsplătitoare decît cea strict academică şi care a traversat mapamondul înconjurat de nimbul „iniţiatului“ atotştiutor şi al laureatului perpetuu, e incapabil să privească dincolo de propria sa umbră.
Copleşit de sine, de succesele sale, de ambiţiile sale juvenile, de artrita sa, de laudele prietenilor şi ale colegilor, Mircea Eliade livrează, în cele din urmă, portretul unei uriaşe candori: în egolatria sa, e dezarmant de sincer. Se bucură ca un copil de isprăvile proprii şi îşi face iluzia că durerile lui de stomac sînt un eveniment planetar. Cititorul e invitat la o solidaritate argumentată clinic: va scăpa autorul de aciditate sau nu? Nu cumva a luat prea multă aspirină? Cîte pagini a reuşit să redacteze în ziua x, în ciuda insomniei din ajun? Nici o indiscreţie nu e evitată: „25 octombrie. Azi-dimineaţă, mă deştept mai extenuat ca niciodată. Black stool“ (adică scaun de culoare închisă). Inconfortul fizic devine, adesea, abisal: „15 mai. Zburăm la New York. Surpriza: bolnav de stomac. Imposibil să înţeleg de ce…“ Cînd corpul nu se manifestă, rămîne destul timp pentru contemplarea entuziasmelor şi melancoliilor spirituale. Ele sînt, aproape fără excepţie, autoreferenţiale. Sîntem informaţi, de pildă, că doamna Eliade (Christinel) tocmai a dactilografiat un manuscris al soţului ei şi e entuziasmată, ceea ce e încurajator. Alteori, entuziasmat e direct autorul: „20 iulie. Somnoros. Recitesc, tulburat, Nouăsprezece trandafiri“. Grija pentru ecoul lucrărilor proprii e duios maniacală: Cioran îi spune, la cafenea, că în Berlinul de Vest e mai cunoscut, mai popular ca scriitor decît ca istoric al religiilor. „Ceea ce nu-mi face plăcere; idealul meu este să fiu cunoscut total.“ Notă îndurerată: „Marele nostru Frye n-a mai citit nimic de mine…“ Cineva îi transmite că Y îl admiră. Jurnalul consemnează: „Mă bucur“. Fireşte – sindrom tipic – egolatria altora e insuportabilă: „Aseară la Corbin. (…) Henry nu-mi vorbeşte decît despre lucrările şi succesele lui, despre ce pregăteşte sau are de gînd să facă etc. Unde, şi de cine, este invitat să conferenţieze, să publice etc. etc.“ (e o perfectă descriere a metehnei eliadeşti). Urmează o dezarmantă, plină de parapon deconspirare a frustrării proprii: „Sînt cam doisprezece-cincisprezece ani de cînd nu mi-a vorbit, măcar în treacăt, despre una din cărţile mele recente. Mă întreb uneori dacă le mai citeşte. Admirabila lui concentrare permanentă (s.M.E.) asupra lui însuşi mă exasperează, dar nu mă pot împiedica să nu admir forţa neegalată a acestui egocentrism care se transformă pe nesimţite în auto-apoteoză“.
Mi se va spune că orice jurnal e, prin definiţie, egolatru. Şi Ionesco şi Cioran sînt, în jurnalele lor, abundent orientaţi spre eul propriu. Diferenţa e că amîndoi reuşesc să vorbească despre ei înşişi în aşa fel, încît simţi, în calitate de cititor, că reflexia lor te priveşte. Mircea Eliade, foarte interesant şi util pe linie anecdotică, sau istorică, te obligă să fii martor la o intimitate care nu te priveşte. Pe deasupra e o natură (prea) fericită, adică inexpresivă: persoana proprie îl exaltă. Nu îl vei auzi niciodată anulîndu-şi, ca Ionesco, întreaga operă („Sînt nemulţumit de tot ce am făcut“, „Nu cred în valoarea operei mele“) şi nici definindu-se, precum Cioran, drept „un avorton elegiac“. Jurnalul lui Mircea Eliade ilustrează glorios declaraţia unui mare duhovnic francez. După ce a ascultat, toată viaţa, confesiuni de tot soiul, el n-a putut să spună decît atît: „Nu există adulţi!“.
Absolut din întâmplare, memoria ta nu a vrut să uite că a rămas un cui nebătut suficient de adânc.
Ce-mi spune mie Andrei Pleşu în acest pasaj? Că un om suferă de egolatrie. Care om nu suferă de egolatrie? (sincer fiind cu el însuşi) Nu este o noutate despre natura umană. A, că jurnalele lui Pleşu sunt scrise mai artistic şi mai livresc decât al lui Eliade, asta este foarte posibil. Însă generozitatea sufletului (că asta urmărim) nu este dată de faptul că acuză zgârcenia altuia. Dimpotrivă, ştii ce se spune despre defectele pe care nu le putem suporta la alţii: că sunt exact defectele care ne caracterizează.
Iar, dincolo de asta, la discuţia noastră importantă era mişcarea ideilor, ce spunea autorul lor; ce ne poate folosi de acolo şi ce nu; mai puţin importa dacă autorul a fost sau nu un… vinovat de umanitate, până la urmă.
“Dimpotrivă, ştii ce se spune despre defectele pe care nu le putem suporta la alţii: că sunt exact defectele care ne caracterizează.” – asta spuneam unei prietene acum cateva zile cand m-a intrebat de ce nu-l suport pe X
“Care om nu suferă de egolatrie? (sincer fiind cu el însuşi) Nu este o noutate despre natura umană.” – de-acord. si totusi, naiv fiind, cateodata crezi ca ceilalti (mai ales titanii) nu sunt asa, ca numai tu esti…
si pt ca veni vb de eliade iti recomand un film facut dupa o nuvela de-a lui, regizat de francis ford coppola cu cateva scene filmate in RO: Youth Without Youth http://www.imdb.com/title/tt0481797/
Cred că va fi interesant de urmărit filmul, voi încerca să dau de el, mai ales că la o vreme după publicarea nuvelei, a avut loc un incident similar în Spania, dacă nu mă înşel.
serios? m-ai facut curios. asta ca sa-mi inving scepticismul
nu am detalii, dacă la ele te referi. îmi amintesc doar ce mi s-a spus: că la puţină vreme după ce a fost publicată nuvela respectivă, a apărut o relatare asemănătoare într-un ziar din Spania. Nu ştiu dacă la acea dată Eliade se şi afla în Spania, e posibil. S-ar putea să apară în Jurnal.
Salutare,
In fiecare luni seara prezint la Radio Ciresarii (www.radiociresarii.ro) o emisiune live dedicata internetului cu semnificatii evanghelice. In cadrul emisiunii prezint si diferite bloguri pe care le gasesc interesante si in seara asta as vrea sa prezint blogul tau. Daca esti de acrod, m-ar interesa o scurta descriere a ta si a blogului, cateva articole mai interesante, statistici si tot ce gasesti ca trebuie spus atunci cand ne referim la blogul tau. Multumesc!
Salutare, Ciprian,
am fost inactivă pe aici o perioadă destul de lungă din cauza lipsei de timp. Voi încerca să răspund la întrebările tale şi îmi vei spune tu dacă mai rămâne valabil.
Mulţumesc şi eu!