”Voi face puşcărie, nu-i problemă, dar voi fi cel mai liber om din România!” (Alexandru Gheorghe în articol)

 ”Eu am jurat credinţă ţării, nu unui guvern” (articol)

Nu știu dacă are rost să-mi spun părerea despre cele de mai sus. Să mai spun că o asemenea atitudine poate fi ușor catalogată ca exagerată, iresponsabilă, inutilă, stupidă? Să mai spun că poate tocmai de aceea îmi vine atât de ușor să o admir? Unii cred în ceea ce fac și nu riscă prea mult ieșind în stradă. Alții cred în ceea ce fac și riscă mult ieșind în stradă. Îi admir și pe unii, și pe alții pentru că au curajul pe care eu nu-l am să strige ceea ce ne doare pe toți indiferent de consecințe, cunoscând bine care pot fi acele consecințe. Să mai spun? Nu mai spun.

Tibor, a sales manager, is planning to send his staff on a team-building survival course.

Tibor: Right now (1) …… you all ….. (get) my email yesterday about the training course?

Fydor: Er, yes, (2) ….. (be) it a joke?

Tibor: I certainly (3) …… (not mean) it to be a joke, Fydor. No, I (4) …….. (notice) recently that we need to work as a team more. Last year’s interpersonal skills course obviously (5) …… (not be) as successful as I (6) …… (hope), and so I (7) ……. (now decide) to send you all on a management survival course.

Fydor: At the Death or Glory Training Camp.

Tibor: That’s right. (8) …….. you ……. (hear) of it?

Fydor: No.

Eva: Erm, you (9) ……. (say) in your e-mail, Tibor, that you won’t be coming on the course with us yourself. Is that right?

Tibor: Er, unfortunately, yes. Obviously, I (10) ….. (want) to join you, but I’m going to be much too busy, I’m afraid. For one thing, I still (11) …… (not do) the quarterly sales figures.

Ivan: Tibor, why (12) ….. (not tell) us about this at the departmental meeting last week?

Tibor: Well, I (13) ….. (not make up) my mind until today. But I, er, (14) ….. (think) it would bring us all together.

Fydor: It (15) …… (already bring) us all together. None of us wants to go!

Tibor: Now, look, Fydor, don’t be so negative. Wait until you (16) ….. (have) a chance to think about it. I (17) …… even ….. (show) you the course brochure yet. Anyway, do the rest of you think?

Eva: I think it’s the most ridiculous thing you (18) ….. (ever ask) us to do. And, God knows, the interpersonal skills training (19) …. (be) bad enough. I am not being dumped on a freezing hillside by some sadistic ex-commando, stripped to my underwear and told to find my way back to civilisation with a fruit knife, a chocolate bar and a ball of string!

Ar fi minunat, vorbesc sincer, dacă aţi găsi şi articole care să se preocupe fără politicianism de soarta celor care protestează. Nu totul este politică în ceea ce se întâmplă, ba e chiar mult prea puţină politică adevărată în jur. Cât despre creştinism şi umanism, ar trebui să ne ajute să vedem şi altceva decât jocuri de putere şi calcule meschine. De ce nu veniţi până aici să vorbiţi cu ei? Sunt proşti, inculţi, isterici, violenţi, dar sunt de plâns, nu de dispreţuit — mai ales dacă sunt masă de manevră. Orice s-ar întâmpla pe plan politic, oamenii ăştia vor avea de trecut prin nişte ani groaznici, fără speranţă de mai bine şi fără să conteze altfel decât ca armă şi bazin electoral. (comentariu semnat de Agnusstick la această postare)

Hmmm, se vorbește despre febra mitingurilor ca și cum ar fi o boală, un virus chiar, care s-a prăvălit peste țara României fără ca cineva s-o cheme, s-o dorească, s-o întrețină. A picat aci, gata, ne-am pricopsit cu ea și acum așteptăm să treacă. Doară, doară a trece și ne-om vedea de viața noastră obișnuită de până acum.

Dacă asta înseamnă pentru autor și pentru alții aceste proteste, too bad, dar eu așteptam să se întâmple asta de cel puțin un an. Se pare că românii se ”trezesc” iarna; probabil și din cauză că e mai greu de făcut față cheltuielilor. Oamenii ăia nu sunt simple previziuni, nu sunt statistici, nu sunt cifre. Sunt suflete care cred ceea ce cer, iar cererile lor sunt, de fapt, ecoul dorințelor tuturor (mai puțin ale pedeleilor). Sunt ecoul dorințelor noastre. Poate nu și ale lui Pătrășconiu, numai atunci poți scrie atât de detașat.

„Apparently, there was this guy working for a financial services company in the City. Anyway, it (a) was being / had been a really tough year, so he (b) decided / was deciding to take a nice long holiday. He (c) just cleared / was just clearing his desk, when he (d) suddenly remembered / had suddenly remembered what (e) was happening / had happened the last time he (f) was / was being off work. He (g) was coming / had come back to an inbox containing hundreds of e-mails. So this time he (h) came up / had come up with a bright idea to prevent it happening again.

What he (i) did / was doing was this: he (j) set / had set his computer to automatically send a message to anyone e-mailing him, telling them that he (k) was / had been in the Caribbean for two weeks and not to e-mail him again till he (l) got / was getting back. Then, just as he (m) was leaving / had left the office, he (n) thought / was thinking he would e-mail his best friend and tell him all about his plans.

Unfortunately, his best friend, who (o) was going / had gone on holiday the day before, (p) was setting up / had set up his computer in exactly the same way. So the two PCs (q) proceeded / were proceeding to e-mail each other every few seconds for the whole fortnight, while these two guys (r) were enjoying / had enjoyed themselves on holiday, totally unaware. I (s) heard / had heard that so many messages (t) were finally building up / had finally built up on the company’s server, that it (u) crashed / was crashing, costing the firm millions! True story. Austin in accounts told me.”

Filed under: raţiune şi simţire ]]> http://camix.wordpress.com/2012/01/16/a-tough-choice/feed/ 29 Camix http://camix.wordpress.com/2012/01/15/un-punct-comun/ http://camix.wordpress.com/2012/01/15/un-punct-comun/#comments Sun, 15 Jan 2012 20:54:55 +0000 Camix http://camix.wordpress.com/?p=2074 ]]> ”… mi-am spus că e probabil ceva în destinul meu care mă împinge să jignesc, fără să vreau, tocmai oamenii pe care îi admir și-i iubesc mai mult.” (Mircea Eliade – Memorii)

Nu e vorba de vreun destin singular, cred că toți suntem în oala sfârâitoare a pașilor care se grăbesc spre rănire, cu vrere sau fără. Toți suntem damnați să producem suferință sau să o suportăm; oricât fugim de ea, oricât ne-am proteja, ne urmărește ca o pedeapsă a mărului din Grădină. Suntem damnați să vedem în apropiații noștri durerea pe care am apăsat-o chiar noi, s-o simțim, să n-o putem îndura, să ne răstim la Timp și apoi, văzând că e inutil, la noi înșine.

Și, dacă măcar un colț al inimii ne este frânt de efectul pe care l-am creat, dacă seninul nostru se sparge măcar pe o infime de suprafață, poate că nu e totul piedut. Dacă ne mai întoarcem capul după ce am tropăit în baltă pentru a vedea pe cine am împroșcat cu apă murdară și ne chircim măcar puțin sub durerea regretului, nu e chiar totul pierdut.

Abia de aici încolo putem începe să ne căim cu adevărat.

Nu cred că se gândesc ce consecințe nefaste pot fi dacă protestează decât dacă nu protestează nici acum. S-au trezit târziu. Ne-am trezit târziu. Neam trezit târziu. (Deși e incorect să mă includ între cei care protestează fără să fiu acolo.) Rămâne de văzut dacă nu prea târziu.

Tu ce crezi?

Lasă-ți un semn
Lasă-mi un cântec
Care să-mi țină de strâns soare
Pe mare.

Pe marea plajă a timpului
În care curgem
Între menghina și leagănul
Lui Dumnezeu.

Mai strânge-mă durabil
Pe suflet
Să îmi înghesui urechea
În strâmtorile Lui

Mai lasă-ți neconcretele
crete de soare.
Mai ești?
Mai fii.

Al Pacino în rolul jurnalistului Lowell Bergman

Am revăzut filmul The Insider a nu știu câta oară și consider că ar merita revăzut în fiecare an. Am scris despre el aici, iar de data asta am mai rămas cu o idee. Pentru cei care l-ați văzut (pentru cei care nu l-ați văzut, recomand first celălalt articol), admirabilă e hotărârea jurnalistului de a duce la capăt ceea ce începuse. Pusese mâna pe o întâmplare adevărată de interes mondial, privea sănătatea oamenilor care consumau tutun și modul în care producătorii de tutun mințiseră cu privire la efectele lui nocive asupra organismului, convinsese un om să își calce înțelegerea de confidențialitate cu fosta firmă, să își riște viața, să își pună familia în pericol, să își piardă familia, să-l târască prin justiție pentru a scoate adevărul la iveală, iar apoi să rămână cu înregistrarea nedifuzată.

Dacă interesele firmei care deținea postul de televiziune o cer, dacă se pot alege și ei cu proces, dacă e salarul lor în joc, de ce să se riște? Dacă televiziunea nu vrea, însă, sunt ziare. Un picior în fund înseamnă un pas înainte, umblă vorba.

Nu știu cât de hotărâți reușim să fim atunci când ne-am convins că drumul pe care suntem e bun. Nu știu cât de repede ne vine să renunțăm. Nu știu cât de bine ne dăm seama dacă nu cumva încăpățânarea de a continua e, uneori, o râvnă vecină cu prostia sau una vecină cu credincioșia. Grea delimitare. ”Orice începe duce la bun sfârșit”. La sfârșit, dar nu la orice sfârșit. La un sfârșit bun. Însă duce. Sunt în urmă, așa că mi-am spus că este timpul să învăț așa ceva. Și încep cu lucruri mici: să termin cărțile pe care le încep.

Eu nu-mi beau cafeaua amară
Iar acesta e un mare dezavantaj
Trecătorii se miră pe dinafară
De la arcada ochiului până sub pavaj

Eu o prefer dulce cu lapte
Iar acesta e un mare păcat
N-am călcat pe cărbune coapte
Şi n-am inspirat parfum sfâşiat

Ei mă văd dormitând în război
Cântând indiferente refrene
Iar eu miros cu coada ochilor goi
Confecţii de portrete doriangrayene.

sursa: http://www.babiesnamesandmeanings.info/wp-content/uploads/2011/09/babies-names-and-meanings1.jpg

Prin blogosferă se cere să te prezinți, să-ți dai numele real. Și întreg! Că în cazul multora nici nu e verificabil, ce contează? Dar noi suntem făcuți din alt aluat. Nu noi, românii, că nu suntem atât de diferiți de restul populației de pe glob, cel puțin nu la episodul acesta, ci oamenii în general. Nouă ne place să ne găsim nume unii altora, să inventăm porecle, mai ales în mediul neoficial.

Buba începe de mic, din familie. ”Mama” și ”tata” nu sunt nume, dar fiecare copil e învățat să-și cheme părinții astfel, iar asta nu e un lucru rău. Problema răsare de după copac dacă îi strigă pe numele lor; lumea intră la bănuieli și ridică din sprâncene: ”nu-i maică-sa adevărată”, ”o fi înfiat” și alte gânduri numai și nuami pozitive. Frații și surorile primesc și ei terminații dintre cele mai năstrușnice la nume și, din unele observații, în final rămân strigați numai după terminații ca în Ionuțu – Uțu etc.

Colegilor și vecinilor le găsim porecle, cu ei suntem mai puțin îngăduitori. De obicei, le hiperbolizăm defectele și calitățile astfel încât să iasă ceva comic. Pentru ceilalți, dacă se poate. Purtătorul nu e nevoie să-și dea cu părerea, el oricum va accepta tot ce i se dă pentru că nu contează dacă refuză.

Cu cei mai dragi suntem cel mai creativi, găsim nume de animale, de insecte, de flori, de legume, cărora le adăugăm tot felul de sufixe. Rezultatul e întotdeauna ceva mai mic, nu mai mare. Ce e mic e considerat drăguț și inofensiv. Personal, nu cred că am primit nume care să nu mă încânte.

Nu același lucu se întâmplă cu adversarii. Îi putem vedea la televizor și nu numai. Funny, își iau tot nume de animale, dar niciodată transformarea – dacă se aplică – nu dă un rezultat mai mic, ci întotdeauna mai mare. Deci mare înseamnă rău. Altfel, se poate și fără sufixe, unele animale au un nume destul de dizgrațios ca să transmită ceea ce trebuie fără adăugiri: ”Porcii ăștia, iar ne-au luat curentul!”.

Mă întreb cum ne va chema Dumnezeu, pe ce nume ne va striga. S-ar putea să avem și nume de care nu suntem conștienți, dar la auzul cărora, să tresărim pentru că știm că numai despre noi poate fi vorba… Who knows?

Filed under: jucăraie, psiholojii, raţiune şi simţire Tagged: nume, porecle ]]> http://camix.wordpress.com/2011/12/10/numele-datale/feed/ 0 Camix babies-names-and-meanings1 http://camix.wordpress.com/2011/12/07/un-mic-butterfly-effect/ http://camix.wordpress.com/2011/12/07/un-mic-butterfly-effect/#comments Wed, 07 Dec 2011 18:45:02 +0000 Camix http://camix.wordpress.com/?p=2025 ]]> Tot în gimnaziu. Vrând să fiu puțin înainte la ora de desen și având dispoziție (când nu aveam dispoziție pentru așa ceva?), am început să pictez acasă. Ambianța primitoare, fără ochi iscoditori și evaluatori, am făcut un teren de tenis și unul dintre jucători (partea stângă jos). Nu mă grăbea nimeni, așa că am șters și am refăcut până am fost mulțumită de ce a ieșit.

Ajunsă la școală, eram curioasă de impresiile profesoarei. Mă apucasem între timp de celălalt jucător. Când trece profesoara pe lângă mine, observ cu coada ochiului că se oprește în spatele meu și revine. Hmm, mă gândeam, ”mda, așa zic și eu.”. Îmi spune:

- Ăsta tu l-ai făcut? (cu mirare ieșită din comun, așa că mă simțisem încântată)

- Da.

- Nu cred. Cine te-a ajutat? (aici îmi pierise încântarea, începea să mă irite)

- Cine să mă ajute? Eu l-am făcut acasă, am avut timp să îl lucrez.

- Atunci hai să vedem cum îți iese celălalt jucător.

Și acesta este rezultatul, nu mi se pare că jucătorul de sus l-a egalat pe cel de jos; nici profesoarei parcă nu i s-a părut. Chiar m-am mirat că nici nu terminasem desenul. Nu mai țin minte dacă luasem notă pe el, dar știu gustul pe care mi l-a lăsat. Se pare că gustul e vizibil și pe hârtie.

Lost in a windswept land
In a world of shifting sand
A fragile flower stands apart
There on that barren ground
You feel like the only one
Trying to serve Him with all your heart

And you wonder, wonder
Can you last much longer
This cloud you are under
Will it cover you

Desert rose (desert rose)
Don’t you worry, don’t be lonely
Heaven knows, Heaven knows
In a dry and weary land a flower grows
His desert rose

Sometimes holiness
Can seem like emptiness
When you feel the whole world’s laughing eyes
But if it’s a lonely day
Know you’re on the Father’s way
He will hear you when you cry

And He will hold you, hold you
Your Father will hold you
He will love you, love you
For the things you do

Desert rose (desert rose)
Don’t you worry, don’t be lonely
Heaven knows, Heaven knows
In a dry and weary land a flower grows
His desert rose

Am avut şi câteva care mi-au fost mai simpatice decât altele.

unele iubiri mici şi neînsufleţite

Pe primul l-am ales abia acum ca interesant. O portretizare – cu care unii nu ar fi de acord, dar poate tot ar lua-o în considerare – a unui Dumnezeu tânăr. Poate ideea de atotputernicie nu se potrivea în unele minţi decât cu tinereţea. Oricum, minunea invizibilă are un chip, chiar dacă noi nu îl vedem încă.

Cele din dreapta sunt puţinele fără ştampilă, de care m-am ataşat rapid, cea de jos plăcându-mi în mod special pentru culori, scenă, ideea de out of this world.

Cel din stânga jos e, poate, cel mai ieşit din comun pentru că e ca un mic basorelief. Desenul iese din hârtie, îl simţi cu degetele şi cu ochii închişi.

Filed under: Amintiri, Artăraie, Contra-timp Tagged: iubiri mici şi neînsufleţite ]]> http://camix.wordpress.com/2011/12/02/clasor/feed/ 0 Camix timbre http://camix.wordpress.com/2011/11/30/frecventele-sufletului/ http://camix.wordpress.com/2011/11/30/frecventele-sufletului/#comments Wed, 30 Nov 2011 19:41:46 +0000 Camix http://camix.wordpress.com/?p=2004 ]]> Mulțumiri lui Cipri pentru aducere aminte și trezire involuntară.

Nu am prea multe cuvinte despre Lost in Translation decât că trebuie încercat. A, da, I lost my words. Nu are o acțiune de film de aventură, deși acțiunea în sine a filmului este o aventură dacă te gândești că ți se întâmplă ție. Ajungi într-o țară străină și vezi că nu te poți înțelege cu locuitorii ei. Și din cauza limbii, dar și din cauza ciudățeniilor care îi descriu. La hotel, te trezești la oră fixă pentru că perdelele se deschid programate. Totul e calculat la secundă. Ce impresionează mai mult e traseul dialogurilor, frecvența asemănătoare sau foarte diferită pe care se află personajele.

Cu cât frecvența e mai diferită, cu atât amuzamentul e mai accentuat pentru privitor și stresul mai ridicat pentru personaje. Cu cât e mai asemănătoare, cu atât apropierea sufletelor e mai rapidă, comunicarea mai completă, afecțiunea mai caldă.

Țara este Japonia, iar personajele principale sunt jucate de Bill Murray, care este un actor american ajuns în Japonia pentru a filma o reclamă la un whisky – o adevărată povară când nu te înțelegi nici cu translator – și Scarlett Johansson, care e o absolventă de Yale, cu prea mult timp liber, ajunsă la același hotel împreună cu soțul ei, aflat în interes de serviciu.

Filme de acest fel ni se întâmplă și nouă, păcat că nu e nimeni să le pună pe ecran. Invitația de a-mi povesti ce ciudățenii sau episoade memorabile ați trăit a fost lansată.

Am dat peste acest desen.

în recuperarea timpului trecut

Personajele sunt reale, locul imaginat e aproape real. Prietena mea din copilărie cu mine în spatele blocului, unde ea avea o grădină cu flori. Grădina cu flori nu arăta chiar așa (mai ales că nu era vertical picată pe pământ și asta e bine!), ideea de grădină rotundă cu floare diferită în mijloc provenea de la un serial de desene animate pe care îl urmăream cu mare plăcere pe atunci: Lidia în jurul lumii. Basmul rules, da. Se mai întâmplă.

Așa că am fotografiat imaginea și am trimis-o urgent prietenei mele care e plecată din țară de mulți ani. Dovadă a bucuriei stă faptul că și-a imprimat rapid imaginea și a afișat-o în camera ei la vedere. În câteva minute, se făcuse un schimb de bucurie la mii de kilometri și se aduseră în prezent istorii de zeci de ani. E cam ca zborul cu avionul, în câteva ore te trezești de partea cealaltă a oceanului.

Dacă încercăm să ne justificăm alegerea Lui după omul folosit, ne-am putea convinge la un moment dat că omul are în sine vreo vrednicie, iar vrednicia e bună doar alăturată lui Dumnezeu, nu nouă. Ne-am muta atenția de la El care e singur Bun și întotdeauna – chiar și când nu Îl înțelegem – la cei care pot fi doar buni și doar uneori.

Micul în faţa Marelui

Lumină

Drumul către o frumuseţe

- Eu vreau, Doamne, dar nu pot.

- Ştiu că nu poţi. Dar pot Eu.

- Şi nu mă vei urî, Doamne, că nu pot nici măcar atât să fac?

- De câte ori nu ţi-am spus Eu că te iubesc? Cum să te urăsc?

- Mi-ai spus şi că mă iubeşti şi mi-ai spus să nu mă tem de nimic.

- Nu ţi-am purtat Eu de grijă în fiecare zi?

- În fiecare clipă. Ţi-am văzut minunile lângă mine şi am simţit mâna Ta.

- Atunci aminteşte-ţi că nimic nu se întâmplă fără ca Eu să o îngădui. Uită-te în jurul tău şi numără toate darurile pe care le-ai primit până vei obosi să le numeri. Aminteşte-ţi că toate le ai tot de la Mine. Şi că orice nu poţi tu pot Eu.

Una din două. Sau amândouă.

Probabil pendulul numai în pendulare poate fi uman pentru că numai astfel trăieşte printre muritori.

DEX:

A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata.

Parcă doar sensul din propoziţia negativă e cel pe care îl folosim mai adesea. Că de neaşteptat, cu siguranţă e neaşteptat ceva care pică tocmai din cer. Şi, dacă e neaşteptat, atunci cu atât mai puţin putem înţelege. Momentan măcar. Dar, altfel, cred că de obicei ceea ce pică din cer e văzut ca un lucru pentru care nu ai muncit, un ceva pentru care nu ai depus niciun efort şi pe care, prin urmare, nu-l meriţi.

Ei, mie mi-au picat din cer toate muncile pe care le desfăşor momentan. Neaşteptate au fost, adevărat. Neaşteptate ca o gură-cască. Dar neînţelese – nu. Ştiu de Unde vin.  Cred că ştiu şi de ce vin astfel: să învăţ să merg pe sfoară fără să îmi pese de ceea ce urmează. Oricum nu pot controla. Controlul e o iluzie. Să mă las în voia lui Dumnezeu, să îmi sprijin picioarele pe El. Să uit puţin de reperele fixe care am impresia că mă asigură şi să-L las să lucreze liber. Şi neaşteptat. Şi, da, nu era să uit: fără să fi făcut vreun efort, fără să fi meritat.

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?

Ion Minulescu

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie,
Dar ce anume-a fost, ce-a vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată!…

N-a fost decât un vis de primăvară,
Mai scurt ca visul primului păcat
Şi-un duo mut ce l-am cântat o seară
Şi-a doua seară nu l-am mai cântat…

N-a fost decât un strop de apă vie
Ce l-am simţit pe buze doar o dată…
Ah!… De-ar fi fost iubire-adevărată?…
Dar, vai!… N-a fost decât o nebunie!…

Iar acum o încercare:

Ei spun c-a fost o scurtă nebunie?
Eu cred c-a fost iubire-adevărată.
Dar că a fost tot ce am vrut să fie
Ei n-or pricepe, poate, niciodată.

N-a fost un simplu vis de primăvară
Aprins la focul pasului îngemănat.
A fost un duo viu cântat o seară
Şi acea seară încă nu s-a încheiat.

N-a fost un singur strop de apă vie
Ce ne-a trezit din adormire-o dată
Noi ştim c-a fost iubire-adevărată
Şi nicidecum o simplă nebunie.

Să mai vină şi alţii cu încercări în cerc sau în alte forme geometrice!

- A noastră e singura adevărată.

- Da? De ce?

- Pentru că e cea mai veche, numai de la noi aprind lumânări de Paşti la Ierusalim…

- Şi asta ce înseamnă?

- Că şi Isus a avut aceeaşi religie.

- Eu sper ca, în rai, să ne întâlnim de mai multe confesiuni.

- Aaa, rai… Eu nu cred că există rai, viaţă după moarte. Eu cred că aici se termină totul. Ţărâna se întoarce în ţărână şi gata.

- Păi cum nu credeţi? Dar mergeţi la biserică.

- Da, merg.

- Şi atunci de ce mai mergeţi dacă nu credeţi ce spun ei acolo? Nu asta ziceaţi că e credinţa adevărată?

- Eu nu cred că sufletul omului mai trăieşte după. Asta nu.

- Păi, dacă numai pentru viaţa asta trăim, e prea puţin.

Apoi discuţia a mers pe alte căi. N-am mai revenit. Bineînţeles că m-am mirat de vehemenţa cu care apăra ceva ce, de fapt, nu făcea parte din el. Îmi şi părea rău că aşa crede, dar mă şi minunam.

Seara, m-am gândit la mine. Tot aşa fac şi eu. Puţin diferit, dar teribil de asemănător. Cred. Eu cred. Într-un Dumnezeu atotputernic. Dar, de fiecare dată când mă îngrijorez pentru mine, pentru ceea ce se va întâmpla în viitor, pentru relele care se pot petrece, când mă cutremur imaginându-mi ceva rău, când uit că fiecare fir de păr din cap este în Mâna Lui şi nimic nu se întâmplă fără ca El să o fi îngăduit, spun, de fapt, acelaşi lucru. Tot atât de aberant. Tot atât de prefăcut.

Participa şi ea la cursa aceasta. Nu era nevoie să treacă linia de sosire prima, nu era nevoie să rupă ea panglica învingătorului. Se califica doar dacă termina cursa şi alerga corect. Îi era groază, în schimb, să se antreneze; o apucau toate durerile numai de la primele mişcări. Acum se înscrisese, îi era pe undeva ciudă că alesese să se înscrie. Ştia că, la cât alergase, nici nu avea ce să caute la linia de start. Se va face de râs faţă de ceilalţi participanţi cu care se cunoştea de ani buni. Îi va fi ruşine şi de ea dacă se va împiedica pe pistă.

Se înscrisese, era deja un fapt. Se convinse că numai o minune o va ajuta să se califice şi că premiul ei e eşecul. Ştia că toţi ceilalţi colegi ai ei erau mult mai bine antrenaţi. Se hotărî să nu-i pese de rezultatul final de pe teren, să meargă liniştită încredinţată că merită să eşueze, iar, dacă va ajunge la capăt, va fi doar o Mână a Dumnezeului care ţine toată viaţa ei. El se va descurca cu viaţa ei mai bine decât şi-ar putea ea plănui.

Se linişti. La vederea concurenţilor, i se lumină faţa de bucuria revederii lor. În ultima perioadă, nu se mai întâlneau decât la astfel de evenimente cu adrenalină prea multă. Se mirau de seninătatea de pe faţa ei, de împăcarea cu care îi întâmpina şi cu care depănau amintiri împreună. Răspundea la fel:

- A, nu sunt pregătită pentru cursa aceasta. Eu am venit cu ideea că nu merit să văd linia de sosire. Dacă o văd, va fi pentru că voi avea parte de o minune divină.

Cursa începu, muşchii se încordară, mulţi o tăiară înainte. Ea continua să privească în faţa ochilor ei, pe culoarul care îi era destinat. Refuza să se compare cu vitezele celorlalţi.

Termină cursa la timp. Ea nu avea dreptul să se afle dincolo de linie şi în fiecare minut îşi reamintea. Dar totuşi se afla. Toţi cei ce ajunseră dincolo, se felicitau. Când ea privi înapoi pe traseul pe care îl făcuse, văzu pe cineva cunoscut prăbuşit pe teren. Timpul expirase, cursa se sfârşise. Omul se pregătise mult pentru acel concurs, iar ea ştia că el merita să fie poate chiar primul la linia de sosire. Însă făcuse întindere musculară subit şi ratase tot. Dar pentru ea fusese hotărât să fie purtată pe Braţe. Aşa că ochii i se umplură de lacrimi.

„Uşa aceasta am deschis-o Eu pentru tine şi drumul acesta Eu am vrut să ţi-l fac uşor. Doar ca să ştii că Eu sunt Singurul în care merită să îţi pui nădejdea.”

În aşteptarea tulburării apei

La tulburarea apei

Nu merit bunătatea Ta. Nu te rog să-mi faci dreptate, căci ceea ce ar fi drept să primesc nu aş putea duce. Drept eşti doar Tu după măsura pe care o hotărăşti. De aceea cer doar iertarea şi îngăduinţa Ta, puterea să primesc orice judecată, amintindu-mi mereu că orice judecată a Ta îmi este un bine.

Filed under: raţiune şi simţire, semne de punctuaţie, un love ]]> http://camix.wordpress.com/2011/08/28/alergarea/feed/ 0 Camix swimming-pool-safety-net-2 http://camix.wordpress.com/2011/08/19/the-road-to-grad-darul-lui-humboldt/ http://camix.wordpress.com/2011/08/19/the-road-to-grad-darul-lui-humboldt/#comments Fri, 19 Aug 2011 16:00:12 +0000 Camix http://camix.wordpress.com/?p=1916 ]]> “La fel se întâmplase în primăvara trecută, când mă aflam cu Renata în tren spre Chartres şi ea îmi atrăsese atenţia asupra peisajului: “Uite ce frumos e aici!”. Am privit şi, da, într-adevăr era frumos. Dar o singură privire mi-a fost de-ajuns. În felul ăsta economiseşti o grămadă de timp. Întrebarea este însă ce-ai de gând să faci cu minutele câştigate prin asemenea economii.”

Charles Citrine, personajul principal al romanului Darul lui Humboldt (1975, premiată cu Pulitzer în 1976) şi – după mulţi – imaginea autorului însuşi, e o fiinţă care fascinează. Nu de la prima vedere, ci în timp. Fascinează prin îmbinarea de inteligenţă şi sensibilitate, bunătate a sufletului. Este o provocare, deşi nu dă semne că ar fi creştin.

Din anumite puncte de vedere (pragmatice, bunăoară, aşa cum era America anilor 30 şi mai încolo), ar putea fi caracterizat ca excesiv de credul, un naiv în toată regula, deşi om în toată firea, când ar trebui să aibă parte de stabilitate financiară, familială; un om care ştie multe despre nimic, după cum spunea chiar el: „Ştiam tot ce se cuvenea să ştiu şi nimic din ce-ar fi trebuit într-adevăr să ştiu.”

Scriitor, îl are ca mentor pe Fleischer von Humboldt, un poet de succes în cădere, cu viaţă dezordonată şi reacţii imprevizibile. Când Citrine devine faimos în urma popularităţii unei piese de teatru, Von Trenck, Humboldt e cuprins de invidie, implicându-l în diverse scandaluri. Romanul începe cu moartea în dizgraţie a lui Humboldt, ceea ce declanşează în Citrine un lung şir de meditaţii pe tot parcursul romanului. Humboldt fusese cel care la un moment dat în trecut îi propusese lui Citrine să devină fraţi, schimbând între ei nişte cecuri în alb în semn de încredere acordată. Tot Humboldt urma să fie cel care va încasa pe acel cec tot câştigul lui Citrine de pe urma piesei Von Trenck.

Însă dispariţia lui Humboldt îl face pe Citrine să îşi amintească momentele importante ale prieteniei lor şi să le preţuiască, în ciuda ultimilor ani dezechilibraţi de nebunie trăiţi de Humboldt. Refuză să-i facă rău în publicaţiile vremii, deşi I se cer informaţii picante despre el. La fel face şi cu ceilalţi prieteni şi cunoscuţi, cu fosta soţie, cu prezenta prietenă; nu le poate refuza favoruri, se dă în măsura în care poate, deşi se ruinează; împrumută sume uriaşe de bani, girează pentru persoane care nu-şi plătesc datoriile. Nu cedează psihic. Cel mai afectat e la despărţirile de iubita sa, Renata, şi în ziua în care e hărţuit de către un wannabe mafiot.

Şi cel mai mult îl preocupă sensul existenţei, legătura dintre conştiinţă şi somn, problema plictisului şi tot felul de subiecte care îi depăşesc pe majoritatea interlocutorilor lui, interlocutori care, însă, îi recunosc inteligenţa.

Şi, ca un fel de returnare a pierderilor suferite şi a întâlnirii în armonie dincolo de moarte, Humboldt îi lasă lui Citrine prin testament schiţa unui scenariu de film pe care să-l scrie şi cu care să aibă parte de câştig. Undeva în nebunia şi agresivitatea lui Humboldt, mai rămăsese prietenia şi dragostea, la care ajungem şi rămânem atât de greu şi la ideea căreia Citrine nu renunţase.

Unul dintre personaje spune despre Citrine la un moment dat: “Ai un caracter foarte bizar, dar există în tine o anumită… nu ştiu cum s-o numesc… o anumită demnitate. Dacă tu-i spui suflet şi eu îi spun psyche, ai probabil raţiunea ta. Tu ai suflet, Charles. Ceea ce-i un lucru uimitor astăzi la un om.”

Cum se descurajează un scandalagiu? (la diateza pasivă)

Am dat să deschid Cuvântul Lui să continuu ce lăsasem început în Marcu. În grabă, degetele mi-au alunecat mai spre mijloc. Deşi am vrut să răsfoiesc spre Marcu, văzând unde îmi alunecaseră degetele, m-am oprit. Plângerile.

*
VLADIMIR: Mînă în mînă, ne-am fi aruncat amîndoi din vîrful Turnului Eiffel, printre primii. Arătam bine pe-atunci. Acum e prea tîrziu. Nu ne-ar mai lăsa nici să ne Urcăm măcar. (Estragon se căzneşte cu gheata.) Ce faci acolo?
ESTRAGON: Mă descalţ. Ţie nu ţi s-a întîmplat niciodată?
*

Cele două personaje principale, Vladimir şi Estragon, se completează de minune, unii văzându-i chiar ca un cuplu; Vladimir e empaticul, afectivul, prezentul şi bine-orientatul în cadrul evenimentelor ce au loc (evenimente, vorba vine). Estragon e uitucul cu simţ mai terestru, mai practic, cu replici comice, dar mereu pierdut în spaţiu, cu nevoie de ghid, de ajutor. Ajutor pe care i-l oferă Vladimir.

Piesa are doar două acte, dar şi acestea par, în unele momente, prea mult. Cei doi aşteaptă împreună venirea cuiva căruia îi ceruseră ceva, pe care îl rugaseră ceva nedesluşit, uitat sau doar vag amintit. Însă ceea ce îşi amintesc cu certitudine e că aşteptarea după venirea lui e esenţială pentru ei.

Trimiterile la Biblie şi Dumnezeu sunt atât de numeroase, încât cu greu ar putea fi considerate accidentale. se pomeneşte despre cei doi tâlhari de pe cruce, dintre care unul este mântuit; despre Cain şi Abel, cu care sunt comparaţi nişte trecători cu care intră în vorbă în cele două acte; despre comparaţia cu Cristos etc.

*
VLADIMIR: A, da, ştiu, povestea cu tîlharii. Ţi-aduci aminte?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Vrei să ţi-o povestesc?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Ca să ne treacă timpul. (Pauză.) Erau doi hoţi, răstigniţi o dată cu Mîntuitorul. Şi…
ESTRAGON: Cu cine?
VLADIMIR: Cu Mîntuitorul. Doi hoţi. Se zice că unul a fost mîntuit, iar celălalt… (Caută contrariul lui mîntuit.) … afurisit.
ESTRAGON: Mîntuit, de ce?
VLADIMIR: De iad.
ESTRAGON: Mă duc.
*

Veşnica pornire a lui Estragon de a pleca, de a ieşi din scenă nu e singura repetiţie la care asistăm. O alta este realizarea faptului că nu pot pleca din acel loc unde s-au aşezat să-l aştepte pe Godot din cauză că el trebuie să vină. Nevenirea lui este văzută ba ca un lucru tragic care duce la spânzurătoare, ba ca un lucru neimportant, de îndeplinirea căruia nu depind, de fapt atât de mult cei doi. De fapt, repetiţiile acestea în dialogul lor vin din cauză că Estragon mereu uită locul în care se află, faptul că s-a aflat în acelaşi loc cu o zi înainte, persoanele cu care s-a întâlnit, bocancii pe care i-a avut, salcia lângă care au stat de vorbă. Iar Vladimir, „memoria lui activă”, este cel care i le reaminteşte mereu. Aceste repetiţii de replici nu fac altceva decât să ne inducă ideea – măcar sentimentul – că ceea ce vedem în primul act nu e decât o repetare a actelor anterioare din vieţile lor, care nouă nu ne sunt prezentate, dar care sunt pomenite, sugerate de către personaje. Şi că cel care se schimbă cel mai dramatic e timpul.

În fiecare zi, un băiat vine să îi anunţe că Godot a spus că nu poate veni azi, dar că sigur va veni mâine. Replica băiatului este aceeaşi în fiecare zi. Deşi băiatul este întrebat dacă nu cumva s-a înfiinţat şi cu zi în urmă, răspunsul lui este negativ. Curios este răspunsul lui cu privire la Godot, despre care spune că îl tratează bine. Pe el. Dar pe fratele lui, nu. Posibilă legătură cu tâlharii cei doi sau cu Cain şi Abel. Sau cu ambele „cupluri”. Curios şi oarecum amuzant plus filosofic este răspunsul lui aici:
VLADIMIR: Nu eşti nenorocit? (Băiatul ezită.) Auzi?
BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: Şi?
BĂIATUL: Nu ştiu, domnule.
VLADIMIR: Nu ştii dacă eşti nenorocit sau nu?
BĂIATUL: Nu, domnule.
VLADIMIR: Ca şi mine.

Aşadar, Godot există, se pare, dar nu se înfiinţează. Aflăm despre el că are barbă. Întrebat dacă Godot Îl reprezintă pe Dumnezeu, Beckett a spus că nu avea cum să-L reprezinte, pentru că scrisese piesa în limba franceză, iar semnificaţia pe care a intenţionat să i-o dea se află chiar în numele lui: provine de la godillot – un termen din slangul francez, însemnând bocanc. Mai târziu, întrebat din nou despre semnificaţia personajului Godot, şi-a mai îndulcit declaraţia, susţinând că, dacă textul transmite aşa ceva, atunci se poate să-l fi transmis fără să fie conştient. La un moment dat, unchiul lui l-a întrebat dacă e creştin, evreu sau ateu. Beckett a răspuns: „Niciuna din cele trei.” Cu altă ocazie, a spus: „Creştinismul este o mitologie cu care sunt foarte familiarizat, aşa că mă folosesc de el în mod natural.”

Adevărul e că scrierile pot trece mai departe chiar de autorul lor uneori. Bocancul Godot ar putea simboliza chiar bocancul lui Estragon pe care şi-l aruncă într-una din zile şi care e schimbat în următoarea zi, iar prin el veşnicul drum înspre aşteptarea cuiva care să vină să rezolve viaţa celor doi, singurul capabil să aducă salvarea lor – nu ştim din ce anume – în timp ce ei trebuie să-şi omoare timpul cumva, cât mai plăcut posibil, forţându-se să spere că va veni, să nu dispere etc. Sau bocancul Godot ar putea simboliza mai mult decât atât. Rămâne de dezbătut. A nu se uita că piesa face parte din teatrul absurd…

Petru i-a zis: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.”

Şi Isus i-a zis: „Adevărat îţi spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.”

Dar Petru I-a zis cu şi mai multă tărie: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ceilalţi au spus acelaşi lucru.

Marcu 14:29-31

am înţeles nişte lucruri neînţelese. Dacă Petru nu vorbea atât de hotărât, atât de sigur de el şi de viitorul în care urma să calce în scurt timp, posibil ca lepădarea să nu mai fi avut loc. Aşa îmi imaginez eu. Sigur că nu avem de unde şti, mai ales cu siguranţă, dar, cum evenimentele se întâmplă cu un motiv, a trebuit ca Petru să aibă atitudinea aceasta de neclintit; poate pentru a ne ajuta pe noi să vedem mai limpede datoria noastră.

E admirabilă dorinţa de a nu se lepăda de El. Pare că, pe lângă hotărârea din glas, există şi dorinţa – cumva lipsită deja de punctul culminant – de a face voia Lui. Însă cred că tocmai punctul acela culminant din momentul realizării evenimentului ar trebui să ne facă să fim mai puţin siguri de noi. Mai siguri de El, dar mai puţin de noi. Tocmai pentru că încă nu am făcut saltul şi nu ştim în ce fel se va rezolva încercarea la care suntem puşi, e lipsit de recunoştinţă şi de smerenie să considerăm că deja l-am făcut.

Îmi pare că văd acelaşi accent pus pe atitudine ca în Iov, adică mai mult decât pe acţiunea care o urmează, fiind aşezată chiar deasupra acţiunii, putând s-o amplifice pe aceasta din urmă, s-o scadă, s-o şteargă chiar, s-o reducă la zero, s-o valorifice. Un fel de „mândria merge înaintea căderii”. Un fel de nerecunoaştere a autorităţii, a atotputerniciei lui Dumnezeu de a schimba ceea ce vrea atunci când vrea El.

Mă vei ierta, Doamne, pentru atâtea siguranţe care Te-au jignit?

No, no, it wasn't me, I didn't do it!

Oh, yes, it was, I saw you there!

„Calităţile şi cusururile noastre ies cu prilejurile polemice într-un implacabil relief. Polemica implică un ecorşeu al caracterului. O denudare morală. Desigur, nu poţi avea câştig de cauză în scrisul polemic dacă nu dovedeşti bună credinţă, consecvenţă, un respect faţă de preopinenţi, în afara căruia nu te poţi respecta nici pe tine însuţi. S-ar putea pune chestiunea cum să stimez pe un individ care, în fond, nu e demn de stimă. Simplu: nerăstălmăcindu-i spusele, ţinând seama de toate datele sale semnificative, respectându-i imaginea reală. Nu e demn să răspunzi tendenţiozităţii cu tendenţiozitate, injuriei cu injurie. Chiar dacă nu poţi evita ironia, persiflarea, sarcasmul, ele se cade a avea o justificare morală în ochii cititorului, care trebuie convins de logica şi de corectitudinea polemistului.”

(Revista Familia – Dumitru Chirilă de vorbă cu Gheorghe Grigurcu, Parada semnelor de întrebare, nr. 5, mai 1998, p.96)

Însă până atunci, mă enervează. Ca şi cum ar fi stat în puterea mea să fac evenimentele să puşte. Ca şi cum eu aş fi fost aceea care ar fi putut mişca din baghetă. Poate că, într-o anumită măsură, a depins şi de mine. Probabil că ratarea sau incompatibilitatea mi se datorează şi mie. Suficient de mult. Nu ştiu cât inconştient. Însă pentru cele făcute şi conştientizate apoi ca gafe, nereuşite, pentru astea… Dar poate nici acestea n-au fost definitorii. Poate că, orice aş fi făcut, s-ar fi întâmplat la fel. Habar nu am. Oare cum aş fi preferat? Dacă aş şti că, în u rma mai multor ratări…, mi-ar fi greu să mi le iert şi mi-aş spune că, de acum, şi aşa mi-e totuna cine mai apare, pentur că oricum el a fost… Când mi-ar trece, mi-aş aminti momentele frumoase, mi-aş aminti că odată se gândise şi el.

Dar mai e şi varianta cealaltă. Ce rost mai are să mă aprind, să mă entuziasmez, să demonstrez, să scriu? Probabil o fac pentru ceea ce avem şi pentru că simt nevoia să dau.

Iunie 2005

Podul peste Crişul Repede.

Trei ingineri, un japonez, un american şi un român la o licitaţie pentru construirea unui pod.
Japonezu:
-Dom’le, noi pornim construcţia de pe ambele maluri în acelaşi timp. În felul ăsta, câştigăm timp şi întâlnirea o facem cu ajutorul GPS-ului, cu eroare de centimetri.
Americanu:
- Noi pornim construcţia de pe ambele maluri în acelaşi timp. În felul ăsta, câştigăm timp şi întâlnirea o facem cu ajutorul LASER-ului, cu eroare de câţiva milimetri.
Românu:
- Noi pornim construcţia de pe ambele maluri în acelaşi timp.
- Păi şi?, spune comisia. Cum vă întâlniţi la mijloc?
- Păi dacă ne întâlnim, bine. Dacă nu, o să aveţi două poduri, na.

Acelaşi pod din mijlocul Crişului. Cele două părţi chiar se întâlnesc. Doar că soarele scoate limba puţin.

Şi totuşi, s-au întâlnit! Acum or fi stând la taclale! Despre ce şi-or fi vorbind unul altuia?

*

*

Varianta nouă nu e mai rapidă, după cum sună reclama, nici nu evidenţiază emailurile noi suficient de bine. Plus câteva alte hibe. Însă obligarea clientului să folosească versiunea pe care o vrei tu arată că eşti conştient de viitorul refuz al clienţilor de a schimba, iar asta nu pentru că ar fi clienţii neapărat setaţi pe fuga de nou; ceea ce e într-adevăr mai bun ajunge să fie ales. Aici se pare că cei de la yahoo ştiu că lumea nu va schimba pentru că versiunea e slabă.

Versiunea de new yahoo mail mi-a rămas funcţională în tab-ul iniţial până la închiderea şi redeschiderea browserului. M-am contaminat şi nu vreau să rămân contaminată. Am scris feedback, probabil inutil:

The fact that you removed the “return to original mail” is an obstruction of personal preference and freedom of the client! If you want your client to use your newest version of yahoo mail, they need to use it because they WANT TO, not because they are forced to. Otherwise, this is a way of saying: “we know our clients don’t like our new version of yahoo mail, we know it is poorly developed, that is why we are forcing them to accept it”. Is this the message you want to send?

I am very looking forward to your reply if anyone is ever reading the feedback you seem eager to receive.

Am început să caut pe forumuri dacă nu este, totuşi, vreo şmecherie care se poate aplica astfel încât să revii la varianta iniţială fără ajutorul lor. Am găsit asta:

*

*

Voi încerca să văd dacă mă pricep. Alte soluţii?

1.

2.

Dacă ai trecut cumva de la o confesiune la alta, eşti şi mai bătut de soartă, pardon de Dumnezeu. Ţi-ai trădat, ai înşelat aşteptările, eşti inamic. Dar numai dacă ai plecat din confesiunea celui cu care stai de vorbă. Dacă, printr-o minune, se potriveşte să fi trecut la o confesiune pe care o are şi interlocutorul, atunci se luminează la faţă şi e pecetluită intrarea ta în rai, în sfârşit că ţi-ai dat seama care e adevărata, unica, cea mai credibilă şi completă credinţă.

Poate că din această siguranţă nestrămutată că religia noastră e singura adevărată suntem tentaţi să nu-L vorbim pe Dumnezeu atunci când ne deschidem gura despre cele sfinte, ci să ne vorbim religia. Nu Dumnezeu e Cel pe care vrem să-L descoperim altora, ci regulile bisericii la care am ales noi să mergem, sunt mai bune decât ale lor. Nu jertfa lui Isus vrem s-o arătăm, ci doctrinele confesiunii noastre; sunt, în mod clar, cele mai bine închegate, cele mai logic gândite şi structurate.

Şi atunci ne mirăm că lumea se simte agresată, forţată, împinsă să bifeze un pachet de crezuri care îi sunt inutile; mai ştim şi pe alţii pomeniţi chiar în Biblie care puteau bifa foarte uşor ţinerea sărbătorilor şi spălatul pe mâini înainte de mâncare, dar ale căror inimi erau neatinse de ceea ce ar fi contat. La ce îi chemăm pe oameni, totuşi?

Se pare că vorbim nu din dragoste pentru oameni ca să-i ajutăm să avanseze în cunoaşterea de El, ci din orgoliu şi violenţă; doar ca să le demonstrăm celorlalţi că argumentul nostru e mai tare, că i-am zis-o, că noi avem dreptate. Bun, şi în afară de asta? Sau altfel: acestea or fi fiind parte din 1 Corinteni 13, dar poate nu m-am uitat atentă.

Îmi amintesc de vizita unei prietene acasă la mine după ani de zile în care nu ne-am văzut. Plecată într-o ţară îndepărtată şi stabilită acolo, abia aşteptam să ne întâlnim. După un scurt rezumat al vieţii fiecăreia în timpul în care nu ne-am văzut, scoate catalogul de produse şi îmi povesteşte despre descoperirea miraculoasă de care a avut parte folosind produsul…

Cât o fi furat? 10.000 dolari, 100.000, un milion, ziceţi şi voi. Nu “prea”. A furat 1 dolar. Atât voia. Cum să vrea atât, că doar ce să faci cu el? A scris mesajul pe o hârtie şi l-a înmânat casierei: „This is a bank robbery, please only give me one dollar.”

Verone e bolnav şi nu are asigurare medicală. Nu ai asigurare medicală, nu ai ce căuta pe uşile spitalelor. Treaba asta cu legăturile atât de strânse între slujbă, asigurări, carduri o fi bună pentru unii, dar nu ştiu pentru câţi. Aşa că ce nu a vrut să dea statul de bună voie (deşi fusese dată lege, scrie-se – şi ce dacă? – să se primească asigurare medicală), a luat el cu forţa. A vrut să ajungă la închisoare, a furat o sumă minimă care să-i înlesnească intrarea în ea, iar acum primeşte îngrijirile medicale de care avea nevoie.

Auzind ştirea, m-am tot gândit câtă închisoare poţi “înfunda” pentru 1 dolar totuşi? Juma de zi, o oră, juma de oră? Bine că nu m-am făcut judecător, ar spune unii. 3 ani s-a hotărât. Hm. Nu se ţine cont de seriozitatea prejudiciului faţă de stat, numai imaginea lui (are şi statul o imagine, nu ştim dacă e cea când se priveşte în oglindă sau o alta mai frankenstein) şi faptul că a fost încălcată legea.

A vrut, a ajuns, a primit. Spune că, după ce iese, ajunge la vârsta normală de pensionare, aşa că – dacă toate merg şnur (nu de-ăla de pionier) – s-a aranjat. Medicul închisorii îi reproşează că manipulează sistemul. Dacă sistemul se simte manipulat, putea să nu-i joace jocul. Putea să-i dea muncă în folosul comunităţii, de exemplu, sau să inventeze altceva. Altfel, dacă sistemul se simte manipulat, nu înseamnă că şi e. Oricum, nu în acest caz, îndrăznesc să spun. Şi, chiar dacă nu susţin furturile, şmecheriile, mai îndrăznesc să spun şi că bine i-a făcut Verone sistemului. În ciuda viitoarelor huiduieli.