Gulliver în Bloggingland

Etichete

blog, gulliver

Nu mai voia să călătorească. Îi fusese greu digerabilă ultima călătorie, i se întoarse stomacul cu susul în jos. N-avea de gând nici să-şi facă operaţie de schimbare de gen proxim într-un veritabil houyhnhnm, deşi i se părea singura soluţie suportabilă. Însă nu se inventaseră pe atunci asemenea operaţii. Nici vederea oamenilor nu îi era prea simpatică, yahoo-ii i-au reprezentat atât de bine… De ce acceptase?

Vaporul lor, se strică pe drum şi, în loc să ajungă în RealLand, se opri brusc în dreptul unei insule străine şi se încăpăţână să nu mai pornească. Aceleaşi defecţiuni din trecut. Deci, de ce acceptase? Deja e o obsesie sonoră, însă acum.. tot un şoarece. Vor locui câteva zile pe această insulă primitoare şi pustie, parcă, ce bine!

Ajunşi la mal, fură întâmpinaţi de casa impunătoare a unui scriitor. Multe flori de toate culorile la geamuri, o sumedenie de mărunţişuri drăguţe, dar orbitoare care făceau casa o amestecătură de frumuseţe cu oboseală instant, al cărei rezultat nu mai vrei să ştii ce e. Pe terasă, pesemne proprietarul, la o limonadă de unul singur, însă consumat constant de câte o cifră, o dată, strigându-i-le foii, pare-se. Fiecare casă avea câte un nume. Aceasta nu avea. Adică era doar denumirea insulei. Sau poate se confundau, nu e prea clară treaba. Bloggingland se numeşte. Casa şi insula, poate. O fi împăratul.

- Nu, nu şi nu! I-am repetat de 16,6 ori că nu admit ca terenul să fie construit decât cu 5 cm la stânga, pentru că, la apusul soarelui, razele vor bate exact pe locul postului meu de fundaş timp de exact 10 minute şi nu voi vedea nimic! Fatal pentru scor. Altfel, înseamnă că asta şi urmăresc, să pierd! Iar mă obligă să îi dau în judecată pentru memorie scurtă şi rea intenţie!

- Ce-i, măi blogging, iar vorbeşti singur? Iar n-ai mâncat lapte? Nu te prinzi sau nici nu ai liană de care să te prinzi?

- Ţăranule, laptele nu se mănâncă, ci se bea! La vârsta asta nu ştii încă? Nici nu ştiu de ce îmi pierd vremea cu ăştia care nu ştiu că laptele se bea! Mai ales când am atâtea plângeri de făcut!

- Lasă, blogging, că la tine laptele trebuie mâncat cu biscuiţi, încet, ca să nu te îneci şi să-şi facă digestia, că altfel nu procesezi informaţia. Ştii, graba strică plângerea.

- Mă, ţăranule, la câte plângeri am eu de scris, o să fac o excepţie şi o să-ţi acord şi ţie 5 minute, nu mai  mult că nu meriţi. O să mă sacrific pentru binele aşezării, dar stai la rând acum.

Un localnic tinerel, un copilandru, veni către Gulliver, văzându-l nedumerit între scriitori şi îl întrebă de unde vine. Ahaaa, şi acolo tot aşa comunică prin scrisori?

- Nu tocmai, îi răspunde Gulliver, nu atât de des. Noi preferăm să folosim gura mai mult. Economie de timp.

Copilul se ţinu scai de străin, găsind amuzantă mirarea constantă a lui Gulliver. Se auzi dintr-odată răsuflarea obosită a bloggingului cu peniţa pe hârtie:

- Mai am 112 plângeri, din care 75 fix sunt cele mai stupide: numai pentru meseriaşu deştept, ce plăcere!

Copilul îi arătă lui Gulliver unde era meseriaşu. Meseriaşu juca tenis cu un prieten în faţa casei, iar, între serve, scria câte o scrisoare de curtoazie amicilor.

Copilul:

- Ăsta e tare. Nu stă o clipă locului, e aşa rapid, că abia îl zăreşti când scrie câte o scrisoare. Uneori îi mai scapă câte o literă neimportantă. Deliciul bloggingului cu alte plângeri.

2 ani de blogging ;)

Etichete

2 ani, aniversare, blog, sărbătoare

Am făcut 2 ani de blogging în 27 ianuarie şi am uitat. Aici am început. Mari emoţii, normal! Aici aveam 1 an. Emoţii mai mici. Acum am 2 ani. Deja îmi uit ziua naştere şi încep să râd. E un progres, nu? Îmbătrânesc!

Voiam să scriu despre altceva astăzi. Dar cumva se leagă. Dependenţa emoţională. Cea pe care o are fiecare relativ la ceilalţi într-o măsură mai mică sau mai mare. Aşa am fost creaţi. Să depindem unii de alţii. Femeile depind cel mai mult. Bărbaţii depind mai puţin, dar nu deloc.

E un inconvenient acesta, dar poate fi şi o binecuvântare. Depinde cât se deplasează spre „infinit”: plus infinit sau minus infinit. Când „cursorul” începe să îşi piardă limitele şi să tindă către infinit, înseamnă că am uitat să ne evaluăm prin ochii Creatorului. Singurul care dă echilibru.

E un inconvenient şi dacă se depinde de cine nu trebuie. Intensitatea exagerată (prea multă sau prea puţină) nu e singurul cusur. Poţi depinde de unii care te vor robot sau păpuşă de la teatru. Sau poţi depinde de unii care te vor liber, independent, înfloritor. Lângă ei poţi deveni indiferent faţă de ceea ce există în jur sau poţi dori să schimbi lumea. Ei îţi pot insufla descoperirea propriei persoane sau te pot reduce la un simplu ascultător de reguli. Contează ce influenţe ne alegem.

Altfel, de cine să depindem şi până unde?

Bloggingul poate fi o dependenţă emoţională, de asemenea. La început a fost. Poate va mai fi. Nimic nu se poate garanta. De o vreme, a început să devină mai puţin, însă asta nu înseamnă că e un lucru rău. Nici detaşarea parţială, nici bloggingul ca activitate în sine. Cred că poate fi un lucru foarte bun. Depinde şi aici. Bloggingul în sine e un neutru. Noi în facem pozitiv sau negativ.

Ce ziceţi, de ce poate fi bun bloggingul?

Şi o piesă care îmi umple mintea zilele acestea.

Boboc

Etichete

1 an, blog, boboc, sărbătoare

Acum un an, în 27 ianuarie, vorbeam cu mine cam aşa:

- Să încep blog, să nu încep? Ar trebui, îmi place să scriu; mă ocup de prea mult timp de întreţinerea unui alt blog şi deja m-am prea familiarizat cu ce e wordpress. Să scriu pentru mine, să scriu pentru alţii? Dacă încep, trebuie să continuu. Dacă îmi tună să renunţ, renunţ? Dacă nu-mi va mai plăcea, fug? Oricând îl pot închide. Dacă nu fac faţă, las baltă. Nu voi fi nici prima, nici ultima. Sper să nu o las baltă. Poate sunt chemată la asta pentru o vreme. Mă verific măcar. Unii mă vor critica, alţii înjura, alţii susţine, care cum. O să pot fi aproape de blogării pe care îi citesc şi vor putea şi ei să-mi fie mie. Oare mă vor citi? Şi dacă mă vor citi, ce vor gândi?

Sign up now

Asta se întâmpla acum un an. Îmi amintesc că am avut emoţii în prima zi după publicarea primului articol. Parcă eram în prima zi din liceu sau din facultate. Cu diferenţa că acolo ştii cine te vede şi te aude. Aici, ai o vagă idee pe lângă câteva cunoştinţe certe (unde mă ajută sitemer sau reacţiile oamenilor).

De exemplu, nu ştiam din proprie experienţă anumite comportamente, doar din văzute:

1. Că poţi scrie comentarii argumentativ şi respectuos şi să primeşti invective care au legătură mai mare sau mai mică cu ceea ce ai scris. Soluţie: să răresc intervenţiile acolo unde dialogul nu este dialog şi nu duce la un rezultat bun, indiferent de eforturi.

2. Că lumea te poate bârfi şi pe internet. E greu de spus „în lipsa persoanei”, că internetul e un ocean în care te poţi scălda din orice oraş. Însă sunt preferinţe de adunare la clacă unde se fac insinuări şi se aduc critici ca la o bârfă. Mai degrabă decât să ţi se spună direct cu bune intenţii, ca atunci când vrei să salvezi o relaţie, fie ea şi virtuală. Soluţie: uneori e bine să te faci că nu auzi tot ce se spune.

3. Că nu se răspunde la toate comentariile pe care le ai în alte locuri. Realizez că nu toţi au suficient timp liber şi că nu toate comentariile merită răspuns. Aşa că aici am încercat să mă detaşez.

Bucuria numărul 1 a fiecărui blogăr este să primească reacţii. Acesta e primul semn că scrierile lui sunt citite. Că nu scrie degeaba. Că oamenii au o părere şi că vor ca tu să o ştii, fie că te cunosc personal, că te ştiu doar din poze sau că nu au idee de nici una din acestea. Mulţumesc tuturor celor care mi-au scris de-a lungul timpului. Reacţiile voastre au fost o mare încurajare să continuu. Aţi dat din timpul vostru să citiţi şi să îmi comunicaţi. Indiferent că eram la metri distanţă unii de alţii, la kilometri sau la mii de kilometri.

Unii au rămas într-un con de umbră, dar continuăm să ne scriem, alţii şi-au arătat chipul, pe alţii i-am cunoscut personal. Iar pe alţii îi ştiam de dinainte de întemeierea… wordpress-ului. De fiecare mă bucur. Cu oamenii e cel mai dificil şi cel mai fascinant de lucrat şi comunicat. Nu regret.

Bucuria imediat următoare e ca reacţiile să fie pozitive. Însă este foarte corect că cele critice ne ajută să progresăm. Am învăţat unele lucruri de-a lungul unui an, am învăţat şi din ale mele, şi din ale altora. Am stat mult în umbră până să mă hotărăsc să încep. Vroiam să semene cu mersul pe bicicletă; o dată învăţat, să nu-l uit, chiar dacă nu-l practic mereu. Mulţumesc pentru încurajări şi confirmări. Apoi mulţumesc pentru îndreptări. Din ideile diferite rezultă mersul înainte.

Nu am pomenit bucuria cu care începe orice blog, cu care continuă şi cu care uneori se termină sau datorită absenţei căreia se termină. Vizitele. Nu toţi cititorii vor să comunice impresii, dar faptul că citesc e important. Despre mulţi probabil nu am cunoştinţă (în afară de localitate); alţii îmi spun personal. Şi unora, şi altora le spun că apreciez şi mă bucur. Şi poate într-un viitor apropiat ne şi „auzim” public.

Mulţumesc Domnului că a îngăduit să ajung la un an. Sunt boboc.