“A crede în pofida raţiunii – este un martiriu”, scrie Kierkegaard. Să fie cu adevărat aşa? Dar nu simţi câteodată atracţia irezistibilă a iraţionalului, care te invită să neglijezi raţiunea, să o contrazici sau să o ignori cu totul? Atracţia aceasta nu-ţi dă nici o emoţie? […] Prin simplul fapt că raţiunea este totdeauna lângă tine, orice act de credinţă să fie totodată un martiriu? […] dar sentimentul că credinţa ta e creatoare, că aşa cum crezi tu se face lumea, că actul tău liber de credinţă este nu numai un act soterioloic, ci şi unul cosmologic – toate acestea nu-ţi dăruiesc nici o bucurie? Adică, cum: crezi, creezi şi te mărturiseşti – şi toate acestea nu te mângâie, toate acestea te fac să suferi un adevărat martiriu, numai pentru că “crezi în pofida raţiunii”?…
Se vede treaba că Kierkegard, care-şi pierduse de mult credinţa, pierduse până şi amintirea ei. (Jurnal portughez, Mircea Eliade, 4 ianuarie, către 3 dimineaţa)
Ne revoltăm împotriva credinţei care există în pofida raţiunii, pentru că raţiunea a ajuns (de mult, nu de acum) supralicitată. Însă, surprinzător mi se pare că, în celelalte domenii, ea poate fi trecută cu vederea fără probleme. Acolo nu deranjează absenţa ei.
Putem avea pasiuni în pofida raţiunii, care ne pun în primejdie viaţa sau cel puţin sănătatea. Altfel, de unde atâtea morţi premature în maşinile ultrascumpe care se iau la întrecere pe şosea?)
Putem iubi îndelung în pofida raţiunii persoane nepotrivite, aşteptând fie să se schimbe, fie să ne iubească.
Ne putem irosi viaţa în pofida raţiunii, a pregătirii pe care o avem; putem sta pe degeaba fără căpătâi ani întregi, dar să credem în pofida raţiunii – nu.
Putem omorî timpul în pofida raţiunii, ocupându-ne de mărunţişuri neimportante sau inutile, dar nu ni se pare un martiriu.
Aceste ‘în pofida’ nu deranjează, nu revoltă, nu creează instabilităţi, depresii. Dar a crede în pofida raţiunii e de neconceput.
Ar mai fi, sigur, de discutat şi problematizat aici dacă lumea se face după cum vrem doar noi sau dacă mai sunt şi alţi factori de care depinde asta. Însă, acum, am preferat să mă rezum la a pune în discuţie această raţiune absentă care deranjează.
Suntem paranormali noi, creştinii. Nebuni, în concepţia unora. Vedem lucruri care nu există dinainte ca ele să se înfiinţeze, sperăm în ele şi ne rugăm pentru a le primi sau pentru a le aduce în existenţă pur şi simplu pentru binele altora.
