Doi verişori stau de ceva vreme la cafea într-un restaurant.
[…]
- Măi, vere, eu mi-am pierdut vremea cu tine până acum!
- Mă aşteptam să spui asta.
- Aşa, so?
- So, nothing.
- Nu ai ce să răspunzi în apărarea ta.
- Prea multe.
- Să auzim, atunci.
- Nu cred ca ai inima deschisă pentru ele acum.
- Am mintea.
- Da, ştiu. Dintotdeauna. E bine.
- No, atunci.
- Atunci… cred că e inutil să-ţi mai explic acum. Am vorbit prea mult şi credeam că am fost clar.
- Îţi spun eu de ce. Pentru că niciun argument nu te susţine.
- Vere, tu mergi la război în două săptămâni, eşti hotărât. La ce bun să-ţi mai fac capul calendar…
- Bineînţeles că mă duc, iar ţie îţi arde de cenacluri băbeşti şi pălăvrăjeli cu smintiţi.
- Mda…
- Aşa salvezi tu lumea. Te credeam mai deştept de atât.
- Hmm…
- Nu ştii nimic. O propoziţie coerentă nu scoţi. Contrazi-mă!
- Dacă ţi-aş spune că te înşeli, m-ai crede?
- Ţi-ai găsit!
- De-asta prefer să nu te mai contrazic. Să fie aşa cum spui tu, vere…
- Mie să nu-mi mai spui vere! Nu mai e cazul.
- Bine, vere…
- Mă scoţi din sărite!
- Poate într-o zi vei înţelege…
- Never in my lifetime! Nu e nimic de înţeles.
(doar îl priveşte, nu mai spune nimic)
- Pe bune că îmi pierd timpul cu tine! (îşi strânge lucrurile)
- Să te întorci ok, vere.
- Nu mă întorc, rămân cu verii mei. Nu-ţi sunt văr, ţine minte! (se ridică de la masă şi pleacă)
- Bine, vere…
