Perfecțiunea neumană

Farmecul unui om e dat (și) de sinceritatea cu care își poartă nu doar calitățile, ci mai ales sinceritatea cu care își observă și recunoaște scăderile. Cu cât masca de om perfect e construită mai insistent, cu atât crăpăturile și fisurile apar mai evident… și mai contradictorii cu masca creată.
Nu există omul perfect. Cu atât mai dezagreabil e momentul în care încercăm să mimăm perfecțiunea, uitând că frumusețea omului stă chiar în scăderile lui asumate, ele îl fac uman. Și real.

Însemnătate

trecu o veșnicie
mai mică
apoi una mai mare
pe lângă emoția
de a te duce
la masa mea
de relaxare
la răgazul meu
de respiro

când în sfârșit
mi-am sfâșiat emoția
cu o frântură de calendar
te-am luat de-o mână
să te duc
în locul meu de dor.

iar tu ai închis
și cealaltă pleoapă
și mi-ai spus
că ți-e somn.

Două capete de cuvinte

dacă aș putea
aș aduce literă
lângă altă literă
aș zidi un cuvânt
din care să înțelegi
și zidul
și poarta
pe care le-ai fi putut
cunoaște deja.

dacă aș putea
aș frâna un spațiu
între cuvântul dinăuntru
și cuvântul tău
ca să te minunezi
ce mare poate exista
între două capete de cuvinte
ca între două suflete
care învață
să fie
sau uită
să admire.

„Spovedania unui preot ateu”…

Cabal in Kabul

In toată posăceala literară actuală, ziua mi-a fost luminată printr-un telefon din România și un email. Numărul de telefon era necunoscut, vocea la fel.

— Domnule Alexe… sunt preot ortodox și vă urmăresc de multă vreme. Aș dori să vă trimit un text, cu rugămintea, când aveți vreme…

.

Tonul era cald, vocea inteligentă, educată.

Am deschis fișierul Word… „Spovedania unui preot ateu”!

.

Nu, nu, asta trebuie să fie o glumă literară, mi-am spus, începând să citesc și descoperind că părintele are o gramatică, ortografie, sintaxă impecabile, ba chiar un ascuțit simț al umorului pe fond de uriașă tristețe.

.

„Spovedania unui preot ateu”…

.

Nu e o farsã, nu, si nu e un text scris de mine. Complexitatea vocabularului teologic, completat cu note de subsol arată lungi ani de studii teologice migăloase. Scenele descrise, împărtășanii, botezuri, prohod indică lunga practică a preoției.

.

Eu, care am fost la Athos…

Vezi articol original 1.454 de cuvinte mai mult

Intoarcere in sine

Nu mi-ai spus
Niciun fulger
Cand te-am ranit.
Cuvintele au uneori
Dezavantajul
Surprizei
Sau al autorului.

Doar m-ai privit
Ca un vapor
Crapand in doua
Inainte de scufundarea
Finala.

Si am vrut
Sa pun mana
Pe camera
Sa mai filmam
O data
Secventa asta.

din lumea celor care nu cuvântă

Locul lăsat gol

am strâns între palme
dorul ca pe o perlă
în ureche

să-mi amintească
de lumina sufletului
în vreme
de noapte

era auriu
și plin
ca o formă
perfectă

dar se făcu nisip
între degete
se făcu nimic
între coaste

ca să-mi arate
cât de gol poate deveni
un dor după un dor pierdut
cum se numește
locul lăsat în urmă
de plecarea speranței.

Eliade – Jung

Întâlnirile dintre Eliade și Jung redate în Jurnalele I și II ale lui Mircea Eliade. Îmi par interesante și pentru că îi apreciez pe amândoi, și pentru că întâlnirile lor au ceva revelatoriu în ele.

Confruntate cu fragmente din cartea lui Jung, Amintiri, vise, reflecții, găsesc idei identice, comportamente similare, unitare..

Ultima cină

Ultima cină, Istvan Madarassy, 2005

Sperietură

Te-ai speriat
de căderea lumii
peste mine
și ai întins brațul
să mă aperi
cu tine.
Atunci veni
vara
într-o secundă.

gettyimages.com

Tabere

Generalizăm după experiențele personale.

Cu cât suntem mai surzi la experiențele altora, cu atât suntem mai siguri (adică și mai ficși/ încăpățânați în) de propria generalizare. Care e o creare de tabere adverse de obicei, iar noi suntem întotdeauna în tabăra victimă, iar celălalt ne este inamic.

E mai comod să incriminăm categorii decât indivizi. Cuprindem mai mulți, cât mai mulți și cât mai nereprezentativ.

E și generalizarea o formă de egoism și de ură, din care noi trebuie să ieșim mereu personajul bun, iar ceilalți… dacă mai au loc, trăiască și ei undeva, cât mai departe de noi.

Respiră tu

nu mai pot.
respiră tu în locul meu
vrei?
este atâta aer
mai nou.
o să crească
mai înaltă
camelia
dintre coaste.

du-mă în lumea
cuvintelor
fără cinisme.
trage-mă
în dialoguri
de geneză.
lumea începe acum
odată cu
silabele noastre.

o construiești?

Tâmplă

La marginea
Unei dimineți
Am stat
Să ascult
Cum bate din aripi
O tâmplă.
Poate că nu era
Cea mai molcomă
Zvâcnire
Dar ea era.

Era
În timp ce
O rază de soare
Se lipea de ochi.
O zvâcnire
Își trăia tragedia
În timp ce
O ureche
Dormea.

Poate că suntem
În lume
Dar mai nesimțitori
Decât ne-am visat.
Celălalt trebuie văzut
Nu doar constatat.
Creația o fi avut
Un rost mai
Altruist
Decât confortul
Propriu.

Veranda la soare

Cand mi-am intors
Sufletul pe dos
Si am asteptat
Un sfert
De anotimp
L-am gasit
Pe aceeasi
Veranda
Ascultand soarele
Cum se straduieste
Sa ne anime
Pe noi
Astia
Mereu suferinzi
De amurguri.

Si scria cu verva
Pe bucati
De calendare
Aceiasi oameni
Uneori mai trist
Alteori teribil de fericit

Poate ca si oamenii aceia
Zambeau telepatic
Ca intr-o comuniune
De note muzicale
Pardon
Sufletesti.

Intermitențe

Fericirea
Nu este atunci
Când.

Ea vine
Cu
Intermitențe.

Ne dă mai multe
Ocazii
S-o întâlnim.
Dar tocmai atunci
Clipim
Din cauza
Unor false nefericiri,
Unor nefericiri
Induse
– Cum preferă
Omul
Să fie mai degrabă
Erou
Decât pământean
Pentru a primi
Mai mult –
Și n-o mai vedem
Când trece.

Fericirea
Gravitează
În jurul nostru
Și noi umblăm
Cu pleoapele
Trase.

Oamenii nu știu ce este crucea…

Prea târziu te-am iubit...

„Oamenii nu știu ce este crucea. Mai aud oftând pe unul sau altul, oameni necăjiți: asta e crucea mea, părinte. Dar nu asta e crucea ta, le spun. Ăsta e un necaz, roagă-te pentru el. Dar atunci care e crucea mea, își rotește omul ochii goi de înțeles. Crucea ta o să fie când ai să duci de bunăvoie necazul altuia, nu necazul tău. Crucea nu este să fii tu olog, ci să porți după tine un olog. Crucea nu este să fii bolnav, ci să îngrijești cu dragoste un bolnav. Crucea este atunci când rabzi pentru altul, nu pentru tine. Când nu le mai cauți pe ale tale, ci pe ale celuilalt”…

Mai multe pe https://ioanflorin.wordpress.com/2017/03/18/pretul-unui-ochi-si-pretul-unui-dinte/

Vezi articol original

Scutul

Ana lui Manole
Era intre ziduri
Facute
De altcineva.

Noi ni le construim
Singuri
Sa ne protejam
De rautate.

Ferindu-ne de rau,
Ne ferim si de
Iubire.
Inchidem frumusetile
Si inauntru
Si in afara
Ca ele sa nu se mai
Intalneasca
De raul
Raului
Ce le ameninta.

Decojeste incet
Cate o bucata
Zidul.
Iubirea traieste
Circuland intre oameni
Chiar si ranita,
Ea nu circula
Intre scuturi.

Scutul nu poate
Decat sa ne fereasca
De noi.

Azi la Lidl

Pățanie azi la Lidl. La fel ca ceilalți sunt și ei.. După, le-am trimis următoarea plângere. Și cred că am fost prea indulgentă. Între timp, mi-au răspuns cei care administrează pagina lor de fb. Aștept măsuri concrete. Până atunci, îmi anunț toți cunoscuții și cititorii să fie vigilenți.
**
Stimată echipă Lidl,

Am avut o întâmplare cu totul dezamăgitoare astăzi într-unul dintre magazinele dumneavoastră din țară. Orașul nu contează pentru că situația este aceeași peste tot.

Este vorba de procedura dumneavoastră standard, de felul în care alegeți să afișați prețurile la unele produse, fel care induce în eroare cu bună știință, care manipulează în cunoștință de cauză și determină clientul dumneavoastră să verifice în fiecare minut dacă nu este înșelat.

Sunt sigură că știți la ce anume mă refer. Vă dau un exemplu, brânza Horezu care figurează pe raft (și pe site) ca fiind la ofertă, la prețul de 5,99 lei. La casă, observ că de fapt prețul produsului ales de mine este peste 21 lei. Adică 5,99 lei este prețul pe 100 de grame. Nu pe produs! (afișat de altfel și pe etichetă la raft, undeva mic de tot ca să nu fie observat; și pe produs – la fel, cât de mic posibil, în spate)!

Iaurtul italienesc de lângă ea era 2,19 lei. Spuneți-mi, vă rog, trebuia să VERIFIC și la iaurt dacă nu cumva e prețul pe suta de grame? Sau altfel: Suntem cumva la secțiunea de FRUCTE ȘI LEGUME, unde produsele se vând vrac și aleg eu, clientul, câte grame vreau să cumpăr?

Sau să vă adresez o altă întrebare, poate mai simplă, ca să fie pe înțeles: Eu, clientul, POT TĂIA 100gr sau 150 gr sau 50 gr din acel produs în vid, cu gramaj fix deja, pe care dumneavoastră l-ați etichetat cu prețul de x lei la suta de grame? Dacă nu pot eu tăia câte grame doresc să iau, atunci CUI FOLOSEȘTE prețul afișat la raft la suta de grame? Clientului NU.

Deci numai DUMNEAVOASTRĂ VĂ FOLOSEȘTE acest fel de afișare de preț, ca să puteți induce în eroare clientul pe care îl obișnuiți să caute în etichetă denumirea produsului + prețul ca să pună produsul în coș, iar apoi să creadă că dumneavoastră sunteți o firmă de bună credință care nu dorește să își înșele NICI VIZUAL clienții. Doar dumneavoastră vă folosește acel fel de afișare a prețului care mizează pe faptul că clientul nu consideră necesar să verifice gramajul ca la produsele vrac!

Ceea ce faceți dumneavoastră se numește manipulare vizuală și mizați pe faptul că clientul nu verifică dacă îl înșelați! Singura concluzie pe care o pot trage este că ne determinați pe noi, clienții în care spuneți că aveți încredere, să verificăm la fiecare pas petrecut în magazinul dumneavoastră dacă nu suntem înșelați de dumneavoastră!
Solicit cu dezamăgire și dezgust afișarea prețurilor REALE ale produselor care nu se vând vrac!
În ceea ce mă privește, voi atrage atenția tuturor (mass-media este user friendly de mulți ani deja) să fie atenți să nu se lase înșelați în acest fel.

Este o procedură MANIPULATORIE și lipsită de orice respect față de client. Ne luați de tâmpiți și ne explicați că aveți dreptate.

Înmulțirea durerii

Zici că durerea
Se poate tăia
În jumătate?
De câte ori
Iau cuțitul
Se înmulțește
Încă o dată
Încă o emisferă
Întunecată.
Nu știu cum faci.
Nu știu cum se face.
Se face.

Răsare luna

Oare ți-am spus
Că răsare luna
În fiecare zi
De câteva suflete
Încoace?
Nu le-am mai numărat
Ca să nu
Înțepenesc
În timposibilitate.
Sau luna e și ea
O înghețare suficientă
Ca să mai spun
Că răsare?

Mersul tristeții

Tristețea are patru
Picioare
Opt
Ba mai bine
Șaisprezece.
Se confundă
Cu fobia maronie
Ce umblă
Pe pereți.
Apare în locurile
Vesele
Și se plimbă
Prea repede
Ca s-o poți
Face
Una
Cu pământul.
Iar pământul nu e
Tocmai plat.
Nici ușor
Epuizabil.
Ciudat
De epuizant.

Karl Jenkins – Lament (Stabat Mater album)

Extraordinar de profund, melodios, complet, complex.. bun de interpretat. Există o eliberare în a cânta așa ceva.

Feeling all the grief and sorrow
we live life with shadows in our
hearts and minds,
with tears that wait to fall when
sorrow in the world is more than
we can truly bear.
We hear the cries of children,
we see death cast shadows on
their hearts and minds,
as mothers in their grief stand
crying, weeping, weeping, crying,
crying, weeping, weeping for this
world.

On our bed of thorns such sorrow
must surely end, our tears can
wash away the sins of the world,
no more crying, weeping, weeping,
crying, crying, weeping, weeping
in this world, this world.

Despre dezbinări

A avea același inamic nu înseamnă că suntem prieteni și că luptăm pentru același război. Doar că avem o mică bătălie împreună, de conjunctură, dar idealurile noastre sunt cu totul altele.

Ceea ce ne unește temporar în dispreț ne va dezbina rapid în următorul moment când se va termina această mică bătălie. Pentru că țelul nu e un țel comun, fiecare își urmărește propriul interes. Iar când oamenii înțeleg asta, târziu de obicei, după ce au dezbinat ce au putut, revenirea nu se mai face și prin cuvinte ca să repare, ci ca o ploaie inexistentă de genul: se face că plouă.

Bine spunea cine spunea că istoria ne învață că nu învățăm nimic din istorie. Ea ne învață. Doar că noi nu învățăm din ea. O știm ca pe apă, cu date și evenimente, dar habar nu avem s-o citim. Tot ce vedem a mai fost. Tot ce va fi am mai văzut de asemenea. Doar că în alte culori. Nu e chiar atât de greu să ne dăm seama. Dacă încercăm să nu ne înălțăm statui imaginare pe piedestale de carton.

Un sfârșit al modernității

”Pretutindeni se constituie moduri de a exista care derivă numai din empiric. De aici se ridică însă întrebarea dacă o viață astfel construită este posibilă pe termen lung. Are ea oare conținutul de idei de care are nevoie pentru a putea rămâne o viață de om? Mai mult, poate ea oare să împlinească fie și numai scopurile care sunt totdeauna de împlinit?

Oare rânduielile nu-și pierd puterea dacă sunt luate numai în existența lor empirică? Statul are nevoie, de pildă, de jurământ. Este forma cea mai îndatoritoare în care omul face o declarație sau se obligă la o faptă. Asta se întâmplă când cel ce jură își raportează declarația în mod expres și solemn la Dumnezeu. Dacă însă – și spre asta merge totuși tendința modernă – jurământul nu mai conține această raportare la Dumnezeu? Atunci el este numai declarația celui ce jură că ia la cunoștință faptul că va fi pedepsit cu închisoarea dacă nu spune adevărul – o formulă care nu mai are decât puțin sens și, desigur, nici un efect.

Orice lucru existent este mai mult decât el însuși. Orice întâmplare înseamnă mai mult decât arida ei împlinire. Totul este legat de ceva care se află deasupra sa sau în spatele său. Abia plecând de acolo devine ceva deplin. Dacă asta dispare, atunci lucrurile și rânduielile se golesc de sens. Ele își pierd puterea de a semnifica, nu mai conving. Legea statului este mai mult decât o simplă urzeală de reguli ale comportamentului încuviințat public; în spatele lui stă ceva impalpabil care, dacă legea este încălcată, iese în relief în conștiință.
[…]
Simpla lume lumească nu există; în măsura în care unei voințe încăpățânate îi reușește să fabrice așa ceva, lucrul nu funcționează. Este un artefact fără putere de a semnifica. Rațiunea vieții, care zace dedesubtul rațiunii raționaliste, nu este convinsă de el. Inima nu mai are sentimentul că o asemenea lume ”merită”.

Fără elementul religios, viața devine ca un motor care nu mai are benzină. El se gripează. În fiece clipă arde ceva. Peste to se blochează părți care ar trebui să pătrundă exact una în alta. Centrul și legătura se pierd. Existența se dezorganizează – și atunci intervine acel scurt-circuit care de treizeci de ani încoace are loc în tot mai mare măsură:se exercită puterea. Prin ea, neajutorarea caută o ieșire. Dacă oamenii nu se mai simt legați dinlăuntru, ei sunt organizați din afară; iar astfel organizarea lucrează, statul își ascunde constrângerea îndărătul ei. Dar oare se poate trăi prin constrângere pe termen lung?”
Romano Guardini, Sfârșitul modernității

Any colour you like, they’re all blue

‘You can ‘ave ‘em, ten bob to you, love. Any colour you like, they’re all blue.’

**

Roger Waters may have settled this question, in an interview with musicologist and author Phil Rose, for Rose’s collection of analytical essays, Which One’s Pink?:

„In Cambridge where I lived, people would come from London in a van – a truck – open the back and stand on the tailboard of the truck, and the truck’s full of stuff that they’re trying to sell. And they have a very quick and slick patter, and they’re selling things like crockery, china, sets of knives and forks. All kinds of different things, and they sell it very cheap with a patter. They tell you what it is, and they say ‘It’s ten plates, lady, and it’s this, that, and the other, and eight cups and saucers, and for the lot I’m asking NOT ten pounds, NOT five pounds, NOT three pounds… fifty bob to you!’, and they get rid of this stuff like this. If they had sets of china, and they were all the same colour, they would say, ‘You can ‘ave ‘em, ten bob to you, love. Any colour you like, they’re all blue.’ And that was just part of that patter. So, metaphorically, ‘Any Colour You Like’ is interesting, in that sense, because it denotes offering a choice where there is none. And it’s also interesting that in the phrase, ‘Any colour you like, they’re all blue’, I don’t know why, but in my mind it’s always ‘they’re all blue’, which, if you think about it, relates very much to the light and dark, sun and moon, good and evil. You make your choice but it’s always blue.”

Paradoxuri

M-aș adăposti la umbra
Căldurii sufletești
Dar nu mă pot trage
În sus dintre pereții
Ce se așază pe plămâni

Prin gaura de deasupra capului
Se vede cerul
Dar drumul până la el
Nu are încă scări

Zgomot interior

O jumătate de gram
de amețeală
se cațără pe argumente.
Searbăd.
Chircit.

O jumătate de gram
se face
o tonă
nereușită
care se face
atmosferă
suptă de culoare
dar cu zgomot

Mult zgomot
inundă urechea,
amețeala joacă pe el
ca pe o muzică de film
dar în aiureala aceasta
sper să stabilești Tu
din nou
o ierarhie.

Stabat Mater de Jenkins

Invitație la filarmonică. 🙂 Am ales câteva din piesele concertului Stabat Mater, Karl Jenkins. Însă merită ascultat tot. L-am savurat prima dată la căști; nu știu cum faceți, dar ar fi bine să fie stereo. 🙂

Concertul ăsta mi se pare o combinație de muzică simfonică bisericească și muzică de film. Are influențe arăbești, armene..

Așa, de gust pentru început, ca să vă facă chef:

1. Cantus Lacrimosus

1. Vidit Jesus in Tormentis

2. Lament

3. Sancta Mater

 

Mai scrieți?

23 ianuarie, Ziua internațională a scrisului de mână.

Și, pentru că și scrisul de mână trădează, 😀 :

Iarna sufletului

Să știi că nu există
iarnă,
îți spun eu,
gerul e doar
o primăvară
leneșă,
încă dormitând
sub întunericul
zilei,
o vezi?
Nu te gândi
că vom îngheța
în nefericire
Nu te gândi defel
uneori perspectiva
ne panichează.

Soarele dinăuntrul
tău
nu termină de ars,
materialul lui
nu e din lumea
asta.
Trăiește și pe viscolul
cel mai trist.

Să fii

Sa fii.

Longevitatea nu e
O idee atat de rea
Mai ales
In ce te priveste.

Sa fii.

Uite o realitate
Pentru care
M-as duce sa votez
Daca ar inventa
Cineva
Un referendum.

Sa fii.

Nu doar cu ochii
Deschisi,
Ci si cu aripile.

Sa mai fii
Inca
Mult.

O bucată de soare

Mai știi?
Ne-am întâlnit
Acu o emisferă
Jumătate,
Ziua.
Era un soare
Întreg
Deasupra cuvintelor
Noastre
Și nici noi
Nu mai știam
Când are să vină
Luna.
Drept e că nici
Nu ne păsa prea mult
Căci lumina lui
Ne era destul de lungă
Să ne țină
Și noaptea.
Era întreagă
Ca tine.
Nu-i mai lipsea nimic,
Nici măcar un sfert
De lună.

Îmbrățişare

Cuprinde-mă
Între brațele
Polului nord
Și sud
Ca o vreme
Ecuatorială
De zi
Și temperat oceanică
De noapte.

În complotul acesta
Global
M-aș putea imagina
În stare
De minuni cotidiene.

Salvarea din Hacksaw Ridge

De ce merită văzut Hacksaw, în ciuda violenței. Mel Gibson are o doagă cu violența, greu urmărești un film ca acesta, greu a fost de urmărit și Patimile, dar cred că merită știut despre asemenea oameni. Sau despre asemenea credință și iubire; cred că e mai mult decât iubirea pentru omenire în general, cea despre care vorbește Dostoievski critic, e iubirea de fiecare individ în parte.

În ”Hacksaw Ridge”, secvența care m-a impresionat poate cel mai mult a fost prima salvare sau între primele salvări din timpul bombardamentelor. Îl salvează pe un împușcat, îl trage într-un loc ferit, unde se mai ascundeau și alți soldați să-și tragă suflul. Rămăsese, parcă fără picioare. Unul dintre cei care vede faza, îi strigă lui Desmond de față cu împușcatul:
– Ăsta nu mai are nicio șansă, nu va supraviețui! Lasă-l pe ăsta!
La care Desmond, afectat:
– Dar nu avem cum ști asta, nu-i așa? Nu avem de unde să știm!

PS: Spre final, vedem că respectivul chiar supraviețuise.

Inversul

Între citatele care circulă, zicea unul:
”Orice ar alege lumea, tu alege opusul.”

Probabil vrea să încurajeze afirmarea identității și neconformarea la grămadă. Însă asta e încă departe de ceea ce ar trebui să promoveze.
Da, presupune o alegere (spre deosebire de mersul la grămadă, care e o inerție). Alegi să faci invers decât restul. Dar nu presupune și folosirea discernământului. Faci doar în mod automat mișcarea opusă, fără să mai gândești dacă e necesar, dacă nu cumva ai o a treia soluție etc. Discernământul, însă, ar trebui să fie etapa anterioară alegerii (opuse față de mulțime sau nu) ca să nu rămânem blocați într-un alt fel de automatism ca mersul la grămadă din inerție.

Bătălia de la miezul nopții

Se făcea că emoția
a luat-o razna
și se plimba
riscant
la înălțimi.

Ți-am sfâșiat
firul de păr,
iar apoi a venit
noaptea.
Câte o întrebare
venea să-mi bată
în tâmplă
căutând
variante de răspuns
într-o încruntătură
din două-n două somnuri.

Căutătura ta n-o distingeam
Ca să știu
Dacă ar trebui
Să îmi fac o cafea
Sau o valeriană

Iar dimineața
îmi ridicai
o singură pleoapă
frântă.
Atât cât să ochesc
pe masă
abur de cafea
cu iz valerianic.

Relaxarea lui Robinson

Răbdare

Era o seară de cald
Nu mai știu ce anotimp
Voiam să fie
Dar era bine

Iar eu țineam
Să mă lămurești
Că toate obiectele
Ședeau calme
La locurile lor.
Că nu intenționau
Chiar atunci
Să pornească un război
Cu atât mai puțin
Să-l pornești tu.

Era seară
Fără anotimp
Și doream
Să așezi
Cuvintele
Cu răbdare
În jurul urechii mele.

Iar la final
Eu să închid
Un ochi
De atâta calm
În univers.

Roof

La clasa pregătitoare.
– This is the roof!
Pruncii repetă după mine.
– Cine vrea să spună separat?
Ridică mânuțele unul câte unul.
Un prunc:
– This is the roof!
– Good! exclam eu unduitor.
Altul:
– This is the.. good!
Prea multe cuvinte în limbi străine. 😀

Amprente

O inventariere a schimbării fețelor și expresiilor unor soldați britanici în trei momente: înainte, în timpul și după război. Pe parcursul a 7 luni.

Ce observ e că, în fotografia din timpul războiului privirile lor par să arunce săgeți, se vede o hotărâre accentuată, o pornire spre acțiune, o atitudine care arată că sunt gata în orice moment să spulbere.

În ultima am observat mai multe feluri de expresii. Unii au o resemnare îndurerată, alții au o figură de cvasi-infractor ce poartă o furie latentă în interior, o nemulțumire profundă, alții par cumva treziți la realitate, transmit o atitudine de răspundere, de maturitate, de cunoaștere, de iluminare chiar.
Ziceți și voi păreri.

Articolul aici.