h1

O altă joacă muzicală

august 18, 2018

karaoke după Per Te

Reclame
h1

Escapadă

august 18, 2018

Una dintre preferatele mele, de care mi-am amintit de curând. Voce, versuri, melodie, videoclip, atmosferă, limbă..

h1

Distra-cții(/-geri) telefonice

august 17, 2018

Primesc la 10 fără un sfert seara niște sms-uri de la 3 numere de telefon diferite (dintre care unul figurează ca FACEBOOK), ce mă înștiințează că nișe cifre anume reprezintă codul meu de facebook etc., după care urmează niște litere.

0312295466 începe să sune aproape instantaneu. Mă mir de oră și de număr, dar răspund. Începe să-mi recite un robot ceva de genul: „Your verification number is…”. Și închid rapid. Fishy business. Dar același număr sună încă de vreo 3 ori fără pauză. Timp în care eu deja caut numărul pe site-urile de verificare număr telefon. Again, fishy business. Îmi zic: dacă continuă, îl blochez. Interesant că s-a oprit. Deocamdată (?).

Dacă ați pățit chestiuni similare, puteți povesti. Iar sunt unii care se plictisesc sau implică și cost distracția asta?

h1

Stat

august 15, 2018

„În această privință, nu încape îndoială că statul asistențial a funcționat ca un puternic agent de dezagregare; asigurându-i pe indivizi, i-a dispensat de cultivarea apartenențelor familiale sau comunitare care constituiau odinioară niște protecții indispensabile. Factorul tehnic n-a jucat poate decât rolul unei curele de transmisie, favorizând ieșirea la lumină, începând din anii ’70, a unui fenomen care fermenta surd de douăzeci de ani în marele cazan al birocrațiilor redistribuitoare.

Dar alături de apariții, nu e mai puțin important să semnalăm disparițiile. Alături de imboldurile pozitive care au putut să precipite afirmarea individualului în dauna încadrărilor colective, este indispensabil să analizăm disparițiile sau dezafectările tăcute care au slăbit atracția exercitată de colectiv și i-au trimis pe indivizi spre ei înșiși. Regăsim aici prăbușirea speranțelor investite în acțiunea politică sau, mai prozaic, a încrederii puse în puterea publică. Și asta nu pentru că ar fi fost copleșite de asaltul unicităților constrânse și forțate să se descopere drept unicități.

[…]
Această geometrie neregulată trebuie reconstituită dacă vrem să distingem ceva mai preciscontururile accidentate ale formidabilei remodelări a peisajului social pe care valul individualist a operat-o vreme de un sfert de secol. N-a lăsat intactă nici o instituție, de la familie la Biserici; nici un segment al raporturilor sociale n-a rămas nemarcat, într-un fel sau altul, de amprenta sa, de la civilitate la cetățenie, trecând prin crimă, modă, dragoste sau muncă. Tot astfel, a pătruns până în adâncurile ființelor, modificând tulburările mentale sau deplasând semnele inconștientului. Ea nu numai că a scos viața societăților din epoca mobilizărilor și a participării; a antrenat o reorientare antropologică, dacă nu cumva a determinat apariția unei umanități inedite.

[…]
Accentul fundamental s-a deplasat de la exercitarea suveranității cetățenilor in corpore spre garantarea drepturilor individului. Princnipala grijă, în perioada de după 1945, fusese asigurarea eficacității guvernărilor democratice, în contrast cu funesta neputință anterioară (sau actuală, în cazul francez) a parlamentarismelor. Preocuparea generală a migrat din nou. Treptat, lumea a început să se intereseze mai puțin de instrumentele puterii majorităților decât de mijloacele de protejare a minorităților. În loc să se urmărească modalitățile cele mai direc și mai sigure de a atinge scopurile definite de voința generală, au fost căutate cu îndârjire modalitățile de a controla legalitatea, chiar legitimitatea constituțională a deciziilor legislativului. Regularitatea procedurilor a ajuns să devanseze obiectul deliberării sau al acțiunii publice. Am alunecat pe nesimțite într-o democrație a dreptului și a judecătorului. De la început, în cazul teoreticienilor, dar în practică mai ales de la sfârșitul secolului al XIX-lea, datorită intrării maselor în politică, problema democratică prin excelență fusese cea a participării cetățenilor la putere, chiar a includerii cetățenilor în instituția puterii, pentru cei mai radicali. Problematică tinzând să trimită în planul secund chestiunea protecțiilor liberale împotriva puterii, chiar și în țările de tradiție liberală cele mai atașate de respectul lor pentru fapte. Planul secund a trecut în prim-plan. Problema prioritară a devenit cea a prezervării libertăților personale în exterioritatea lor față de putere. Cum să mai poată fi auzită vocea singulară a individului în afara concertului politic, cu excepția alegerilor colective? Cum să se mențină disocierea individuală în ireductibilitatea sa? Versantul liberal al democrației liberale a devansat versantul democratic-participativ (fapt care nu afectează câtuși de puțin existența acestuia în practică). Până într-atât, încât și sensul cuvântului s-a schimbat. Pentru noi, „democrația” este atestată de tot ceea ce poate fi de natură să prevină încorporarea individualității în unitatea voinței colective în care mari spirite crezuseră că recunosc, odinioară, vârful politicii conforme egalității.”

Marcel Gauchet, Ieșirea din religie, p. 79-80 (La religion dans la democratie, 1998)

h1

Politică de-a lungul

august 15, 2018

Asta schimbă complet orizonturile și condițiile de exercitare a democrației. Politica a pierdut obiectul și miza pe care le datora înfruntării sale cu religia. Invizibilă și brutală, o undă depresivă apărută prin 1970 a antrenat revizuirea drastică a obiectivelor, care au ajuns atât de modeste încât speranțele investite mai ieri în acțiunea colectivă ne-au devenit de-a dreptul de neînțeles. Din acest punct de vedere, redefinirea democrației – care are loc de un sfert de secol – ține de același proces ca și dezagregarea socialismului real. Oricât de diferite ar fi în expresiile lor, cele două fenomene sunt solidare, fie și în secret, în profunzimea lor. Ele țin de o aceeași deplasare fundamentală a credibilului, care a ruinat, într-un caz, verosimilitatea soluției comuniste la enigma istoriei și a distrus, în celălalt caz, sensul aspirației la autoguvernarea colectivă. La această golire primordială trebuie raportate pierderea substanței care afectează figura Republicii noastre și care o reduce treptat la un decor – firește, glorios, dar nelocuit.Cazul său nu e izolat, dar cum sublimarea politicii ca alternativă la religie și-a cunoscut dezvoltarea cea mai intensă în Franța, tot acolo reculul său dobândește cel mai mare relief. Nu vom readuce la viață prin incantații paseiste forme și norme care se sting pentru că au triumfat – cea mai ireversibilă dintre morți, aceea care îndepărtează orice virtualitate de renaștere. Ele și-au împlinit atât de bine misiunea, încât dispariția unei alternative le lipsește de rațiunea de a fi. Nimic nu va putea restitui vechea lor energie spirituală sacerdoțiului cetățeanului, maiestății morale a statului, sacrificiilor pe altarul treburilor publice. Aceste instrumente de cult și-au pierdut iremediabil funcția. Nu mai este nevoie să înălțăm cetatea omului în fața cerului. Suntem pe cale să învățăm politica omului fără cer – nici cu cerul, nici în locul cerului, nici împotriva cerului. Experiența se dovedește inevitabil deconcertantă.

MArcel Gauchet, Ieșirea din religie, p. 73-74 (La religion dans la democratie, 1998)

h1

Compasiune

august 15, 2018

Compasiunea este contrariul cruzimii, care se bucura de suferinta altuia, si al egoismului, caruia nu-i pasa de cei de alaturi.

Andre-Comte Sponville, Mic tratat despre marile virtuti, p.117

h1

Despre cumpătare

august 15, 2018

„Cumpatarea este aceasta moderatie prin care ramanem stapanii placerilor noastre, in loc sa le devenim sclavi. Ea este bucurie libera si cu atat mai mare cu cat se bucura de propria ei libertate.

[…]

Necumpatatul este un sclav, cu atat mai servit cu cat isi poarta peste tot stapanul cu sine. Orizonier al trupului, al dorintelor si obisnuintelor sale, prizonier al fortei acestora si al propriei sale slabiciuni. Epicur avea dreptate sa insiste nu asupra temperantei sau moderatiei (sophrosune), cum faceau Aristotel si Platon, ci asupra independentei (autarkeia). Dar una nu poate exista fara cealalta: ‘Consideram independenta un mare bine, nu pentru ca la urma urmei putem trai cu putin, cu pentru ca la nevoie ne multumim cu putin, ferm convinsi ca de abundenta te bucuri atunci cand ai cea mai putina nevoie de ea si ca tot ceea ce este natural este usor de procurat, numai desertaciunile fiind greu de obtinut’.”

Epicur, Scrisoare catre Neceneu, citat in Andre Comte-Sponville, Mic tratat despre marile virtuti, p. 46

h1

Exercițiu italian :)

august 12, 2018

Cu ce m-am jucat:

piesă

 

h1

Non passerai, Marco

august 3, 2018
h1

Malena

august 3, 2018

Am văzut filmul acesta. Pe alocuri cam dur. Dar un film emoționant. Cam la fel de emoționant ca acest clip.

O iubire necondiționată ce are curajul să vadă (când toți ceilalți aleg să fie orbi) și să spună adevărul atunci când trebuie pentru a salva ceea ce este mai important. Ceea ce este mai important pentru cel iubit.

h1

Oleacă de aer italian

august 3, 2018

Any thoughts, any feelings, impressions?

h1

Hm? :))

august 1, 2018

 

38085139_2065811296827204_6620673326366851072_n.jpg

link

h1

Crow

august 1, 2018
h1

Emoția Manchester by the Sea

iulie 25, 2018

manchester-by-the-sea.jpg

Manchester by the Sea e un film aparent monoton, însă, curios, nu e o monotonie pe care să o remarci, e mai degrabă un film care parcurge timpul fără grabă, creând tensiune în pauzele dintre evenimente. O tensiune care, încercând să completeze puzzle-ul (încă nespus al) acțiunii, se amplifică mereu în spațiile libere pentru a provoca mici explozii emoționale în timpul interacțiunilor dintre personaje.

Ciudat cum atmosfera pare mai degrabă una britanică (nu doar din cauza titlului) decât americană, o atmosferă reținută, de temperatură scăzută cu reacții puțin întârziate, mai mult manifestate în surdină sau în suflet, sugerate.

Lee Chandler mutat în Boston, este anunțat că fratele său a murit subit în urma unei insuficiențe cardiace, iar el este numit tutore fiului lui de 16 ani. Treptat, aflăm că Lee a avut soție (Randi) și 3 copii (interesant felul în care ne sunt introduși în scenă, rând pe rând, crescându-ne mirarea cu privire la absența lor de acum, la diferența trecut-prezent) și vedem că exista o legătură afectuoasă puternică între membrii familiei. Vedem și că Lee pierde șirul băuturilor atunci când îi vin prietenii în vizită.

Ceea ce nu știm este unde și de ce nu mai e împreună cu familia sa, observăm doar că anunțarea fostei sale soții cu privire la moartea fratelui său, Joe, este lăsată în seama unui prieten de familie. Știm, însă, că Lee nu este deloc încântat să fie tutore al nepotului său, Patrick, în ciuda faptului că cei doi ne sunt înfățișați în diverse amintiri din trecut ca fiind foarte apropiați. Avocatul își exprimă regretul față de Lee cu privire la experiențele neplăcute prin care a trebuit să treacă (cu fiecare pas devenim tot mai curioși și mai nelămuriți), dar îl încurajează să preia custodia lui Patrick.

Aflăm pe parcurs ceea ce se întâmplase. Într-o noapte, Lee plecase la magazin după ce mai pusese niște lemne pe foc pentru a se încălzi mai bine și camera copiilor, însă, pe când se întoarce, casa e în flăcări, soția îi este salvată, dar copiii nu. Niciunul din cei 3. E chemat să dea declarație la poliție, nu este condamnat (spre surprinderea sa), dar viața pe care o trăiește în libertate după acest moment nu este deloc o viață liberă, ci haotică sufletește, paralizată, apăsată, timorată, agitată. Se desparte de soție, însă aflăm doar mai târziu felul în care s-a produs despărțirea dintre ei.

Mutându-se din nou în vechiul Manchester-by-the-Sea pentru a sta împreună cu Patrick, unde trebuie să intre în rolul de tată pentru un adolescent care pare să dorească mai degrabă un valet decât un părinte (este și o vârstă dificilă și este și o perioadă dificilă fără tată), se întâlnește din întâmplare pe stradă cu Randi, fosta sa soție, o clipă care îi „electrocutează” pe amândoi. Aș zice că dialogul dintre ei este momentul cel mai puternic din film, în care telespectatorul poate auzi și cuvintele nerostite, dar gândite de ei. După ani buni de la tragedia care îi desparte și îi unește în aceeași măsură, Randi pare nerăbdătoare să repare dialogul dintre ei, rupt dureros de învinovățiri pe care i le adresase lui Lee după incident. Lee pare să fi avut mare nevoie să audă toate acestea din partea ei (chiar de atunci), e șocat, țintuit locului, împovărat și ușurat de declarația de iubire pe care i-o face Randi acum, când regretă că a ajutat la decăderea lui psihică după eveniment; reacția lui de reținere (dar și de consum interior extrem) pare să transmită un sentiment amestecat de incapacitatea de a-și uita vina, de a se considera vrednic de a fi iertat și, în același timp, de dorința de a se simți iertat. Dorință care nu ajunge să se realizeze în primul rând din cauză că el nu își dă voie. Dialogul dintre ei pare să concentreze aproape toată emoția, frustrarea, iubirea și ura din întregul film.

Chiar dacă aici telespectatorul începe să creadă că se poate produce o revenire, o vindecare, o eliberare, ea nu are loc. Dimpotrivă, Lee cade într-o tristețe mai mare după întâlnirea lor, e ca reîntâlnirea unui vis important care nu se poate împlini și doare la fiecare amintire.

O altă dezamăgire e și faptul că Lee renunță până la urmă să îi fie tutore lui Patrick, și preferă să fie adoptat de prietenul lor de familie, însă între cei doi se produce o apropiere și finalul filmului anunță o continuare a relației lor. Nu în calitate de tată adoptiv – fiu, dar măcar în calitate de unchi-nevrednic-dar-iubitor – nepot. Acest refuz de a fi părinte drept cadou după ce fusese părinte biologic și dăduse greș se datorează probabil neputinței de a-și uita și ierta vina, plusat într-o oarecare măsură și de privirile acuzatoare ale foștilor concitadini care îi cunosc tot trecutul. În Manchester redevine același părinte incapabil dar îi are aproape (poate prea aproape) pe toți cei importanți, iar în Boston nimeni nu îl cunoaște, și nici nu îl iubește.

Am fost curioasă să aflu de la ce au pornit producătorii când au gândit scenariul așa. Complet ne-hollywoodian. Dorința de a arăta viața mai aproape de realitatea în care ea chiar se desfășoară. Fără schimbări subite și dramatice de atitudine, fără falsuri. Oamenii uneori sunt atât de afectați de ceea ce li se întâmplă, încât nu întotdeauna finalul este ca de basm. A fost o dezamăgire din punct de vedere al deznodămintelor, dar cred că au reușit să creeze un film puternic, să transmită emoții reale și puternice. Să le sugereze foarte bine acolo unde nu le-au transmis fățiș.

Vă las două dintre momentele cele mai emoționante din film (pentru mine):

Momentul în care declară la poliție incidentul și reacția sa când află că nu este arestat:

Și întâlnirea cu Randi:

Ar mai fi câteva, vă mai spun doar unul dintre ele. La un moment dat, Lee adoarme pe canapea și visează că fetele sale îi spun că arde casa, îi repetă tot mai tare până când Lee se trezește brusc în fum venit din bucătărie: pusese pe foc mâncare pentru nepotul său și adormise. O scenă ce ar putea fi privită (și) ca o mângâiere: copiii săi din lumea cealaltă îl salvează în viața aceasta.

Sunt curioasă de impresiile voastre cu privire la el. Ulterior am aflat și de premiile pe care le-a luat.

h1

Citat Gauchet 1

iulie 21, 2018

Într-adevăr, ce este un rege dacă nu un concentrat de religie cu față politică? Cine spune rege spune heteronomie materializată și exprimată prin însăși forma puterii; heteronomie care iradiază, pornind din nucleul puterii, până în cele mai mărunte ramificații ale raporturilor din societate, sub trăsăturile legăturii ierarchice a inferiorului cu superiorul. Dar principala virtute a exemplului, prin mijlocirea acestui relief simbolic, este că scoate foarte tare în evidență faptul că dimensiunea de alteritate purtată de religios nu se risipește ca prin farmec atunci când ieșim din justificarea religioasă a puterii. Puterea descindea din celălalt, cădea de sus, se impunea deasupra voinței oamenilor. Revoluțiile moderne – revoluția engleză, apoi revoluția americană, apoi revoluția franceză – o aduc pe pământ, la înălțimea omului. Mai mult, ele o vor face să apară de jos, o vor constitui printr-un act expres al voinței cetățenilor. Ea încarna ceea ce ne depășește; nu va mai fi decât delegatul ambițiilor noastre. O vom numi reprezentativă, adică, riguros vorbind, fără altă substanță decât aceea cu care o alimentează administrații ei.

[…]

De la reprezentarea prin încarnare din epoca Zeilor la reprezentarea prin delegare din lumea Egalilor, aceleași elemente acționează sub o altă formă și într-o altă distribuție. Trebuie să luăm în considerație ansamblul lor, dacă vrem să înțelegem ciudățeniile mașinilor noastre politice. Că regele este și el, în felul lui, un reprezentant: puterea sa nu are consistență decât în măsura în care refractă o putere superioară, în care înlocuiește, printre oameni, ordinea divină ce ține toate lucrurile împreună. Există aici un sistem a cărui regulă ar putea fi enunțată astfel: reprezintă alteritatea pentru a putea produce identicul. […]: prin intermediul medierii regale, colectivitatea umană se unește cu fundamentul ei invizibil, identificându-se totodată carnal cu puterea care o guvernează – corpul politic rezidă în corpul regelui. Regimurile noastre țin de un sistem care funcționează exact invers: puterea reprezintă identicul, dar produce alteritatea.

Marcel Gauchet – Ieșirea din religie (La religion dans la democratie), p. 10-11.

h1

Di-alog

iulie 19, 2018

dialogul e o întrecere,
un concurs viteză.

cine poate spune
mai multe cuvinte
pe minut
capătă premiul
cel valoros.

de discurs notabil.

din calea lui
își feresc picioarele
dar mai ales
privirea
cei care nu sunt la fel
de vitezomani.

scrisul devine
sau rămâne
o pistă laterală
de viteză redusă
pentru cei care
nu reușesc să dea din coate
pentru a se exprima
până la capăt
fără să fie
întrerupți.

cine să aibă răbdare
după mașinile
cu treizeci la oră?!

timpul costă.
costă mai ales
mândria
grăbitului.

h1

Răbdări în funcție de

iulie 19, 2018

un regat pentru un cal?
un regat pentru o oră
de atenție
ar fi mult mai
la modă.

mă rog,
măcar a penny
pentru o oră.
cei care au regat
își cumpără
mai multe ore
de ascultare.

avem mai multă
răbdare
la teatru
la cinema
decât la sentimentele
unui prieten.

cât de subiectivă
răbdarea aceasta…
are personalitate puternică.
și-l alege pe cel care merită
să aibă parte
de ea.
în funcție de.

h1

Breathe

iulie 19, 2018

 

h1

Fare, faruri

iulie 16, 2018

Peste un ocean jumătate
Îți deschideai un ochi
În căutarea unei lumi
Cu suflete.
Lumi fără suflete
Găsiseși cu vârf.

La ce bun oameni
Care vorbesc
Genial
Dar nu plâng odată
Cu lacrima din fereastră
Și nu surâd dimineața…

Celălalt ochi
L-ai uitat închis,
Își păstrează visul secret
Intact,
Visul de a trăi toți
Sub același soare.

Un ochi deschis
Care m-a luminat
De la depărtare
Ca un far.

h1

Sărbătorim ceva?

iulie 5, 2018

De anul trecut văd puse în vânzare tot felul de produse cu motive populare ce sugerează sărbătoarea anului 2018, unirea noastră. Însă, pe măsură ce am intrat în marele an al unirii (deși nu doar acum și nu doar de acum), îmi pare tot mai stranie sărbătoarea unirii într-un ambient tot mai încărcat conflictual. Ce sărbătorim noi de fapt?

Că locuim în aceeași țară, dar că avem de fapt vieți atât de diferite încât ne împărțim în categorii care ne fac inamici? Că avem aceiași strămoși, dar că ne tragem de fapt din tradițiile acelea sau celelalte? Că vorbim aceeași limbă, dar că nu avem același înțeles, că nu ascultăm ce ne spune celălalt și nu ne interesează de ce crede așa? La ce bun că vorbim aceeași limbă dacă nu o folosim pentru a ne înlesni comunicarea, ci pentru a o îngreuna? Când ești înconjurat de străini, ți-ai dori să îi înțelegi și să te faci înțeles. Când ești înconjurat de ai tăi, vrei să ai dreptate. De fapt, ce sărbătorim?

h1

Lost. Desplats.

iulie 3, 2018

What about this one?

UPDATE:

and this one:

h1

Suflete

iulie 2, 2018

again:

Timposibil

  • Vine toamna, măi, cred că îmi convine mai mult pe vreme de toamnă.
  • De ce, seamănă cu tine cumva?
  • Mda, așa mi se pare, nu tre să fac eforturi de adaptare.
  • Eu am început să n-o suport că mă deprimă. Și de ce zici că seamănă cu tine?
  • Că e melancolică.
  • Chiar prea melancolică, dar nu știu dacă îți și face bine.
  • Așa zici?
  • Aham.
  • Și de unde știi?
  • Hmmm, intuiesc să zicem.
  • Așaa, hai să vedem.
  • Păi… poate că acum ai alege altfel anumite lucruri, dar simți tot mai puternic ca nu ai cum să te întorci. Poate că au fost oameni în jurul tău care ți-au spus că drumul tău nu e acela pe care vrei să-l alegi, dar atunci era prea devreme să îți dai seama, iar acum… Nu stiu… ceva de genul ăsta?

Nu auzi niciun răspuns din partea lui. Își sorbi gura de suc din…

Vezi articolul original 228 de cuvinte mai mult

h1

tinerii din ziua de azi

iulie 1, 2018

Mai puteți adăuga ale voastre, ale altora de lângă voi.. 😀

 

36441896_2002981616443506_4664567356582789120_n.jpg

h1

Caption

iunie 29, 2018

Cum vi se pare, ce vă inspiră, ce gânduri, ce stări? A ce vă seamănă, a ce nu vă seamănă, în ce momente ați vrea să o auzi dacă v-ați dori să o reauziți? 🙂

h1

italiană, de iegziemplu

iunie 29, 2018

Dacă aveți vreo recomandare de carte (fizică sau ebook), site sau/și dicționar online pentru învățarea limbii italiene (sau chiar de lectură mai ușoară), îmi folosește. Vă mulțam de pe acuma. 🙂 Când îl lovește pe om pasiunea, tră să facă șeva.

Grazie.

h1

Contra

iunie 28, 2018

Chiar să arate ironia inteligență, după cum se tot spune pe la colțuri de lume? Really? Mie îmi pare idee atât de superficială..

h1

Tedoo

iunie 17, 2018

Finally, un om care gândește în muuulte aspecte după mintea mea. Brad Florescu, ăla cu Tedoo, da. Merită citit tot, mi-e greu să aleg un fragment, sunt prea multe lucruri importante pe care le spune:

aici.

h1

Misiunea unui regizor. Tarkovski

iunie 16, 2018

Câteva dintre impresiile spectatorilor lui Tarkovski vizavi de unul dintre filmele regizate de el, Oglinda:

„V-am văzut filmul Oglinda”, îmi scrie un inginer-constructor din Leningrad, „m-am uitat până la final, deși după jumătate de oră deja mă apucase o puternică durere de cap din princina eforturilor intense de a mă concentra și de a înțelege cât de puțin, de a face în vreun fel legătura între personaje, evenimente și amintiri. Noi, bieții spectatori, vedem filme: bune, proaste, foarte proaste, obișnuite și foarte originale. Și oricare dintre ele poate fi înțeles, te poate entuziasma sau îl poți respinge, dar ăsta?!…” Un inginer-instalator din Kalinin este, de asemenea, extrem de indignat: „Acum o jumătate de oră am văzut filmul Oglinda. Grozav!!!… Tovarășe regizor! Dumneavoastră l-ați văzut? După părerea mea, acest film nu poate fi considerat normal… Vă doresc mari succese creatoare, dar de asemenea filme nu e nevoie.” Un alt ininer, de data asta din Sverdolovsk, nu-și poate reține repulsia vehementă: „Câtă vulgaritate, ce mizerie! Ptiu, este dezgustător! Deci eu consider că filmul dumneavoastră este ca un glonț orb. N-a ajuns la spectatori, iar asta este cel mai important.” Acest inginer chiar îi trage la răspundere pe conducătorii cinematografiei: „Nu pot să nu fiu uimit cum de oamenii responsabili de programarea filmelor la noi, în URSS, permit să ruleze asemenea eșecuri.” În apărarea conducerii cinematografiei trebuie să spun că a permis foarte rar asemenea „eșecuri”, în medie unul la cinci ani, iar pe mine, primind astfel de scrisori, și chiar mi s-a întâmplat, m-a apucat disperarea: eu, de fapt, pentru cine și pentru ce lucrez?… 

(Andrei Tarkovski, Sculptând în timp, p. 6-7)

Mai multe lucruri mi-au atras atenția aici. În primul rând, că oamenii căutau să comunice cu producătorii de film într-o vreme în care nu zbura internetul peste străzi, peste țări, peste oceane. Aveau ceva de transmis, aveau o reacție și căutau să și-o exprime. Dar nu doar să și-o exprime față de prieteni, ci să i-o comunice chiar omului din spatele camerei, numelui ăluia mare. (Îmi amintesc că în ’98 sau ’99, când am pus mâna prima dată pe un computer conectat la internet, mi-am făcut cont de email după care i-am scris lui Cristian Tudor Popescu foarte entuziastă. Nu știu ce o fi gândit el despre emailul meu, cert e că nici nu aveam cum să aflu pentru că, încă novice și nepricepută în ale internetului, după ce mi-am făcut contul, am ieșit din el și i-am trimis emailul direct de pe site-ul ziarului, unde avea o căsuță de contact; mi-am dat seama la scurt timp de ratare, dar n-am mai revenit.)

Apoi alt lucru e faptul că Tarkovski chiar era interesat de scrisorile lor, le citea și, nu doar atât, era afectat de ele, contau. Nu știu cum sunt ceilalți sau cum „se poartă” azi, poate că azi lumea e mult mai sătulă de impresiile „consumatorilor” din cauza tonelor de impresii pe care le primesc cu prea multă ușurință tehnică.

Alt lucru care mi-a atras atenția a fost naturalețea, spontaneitatea și îndrăzneala spectatorilor care îi scriau.

Însă:
Nu am putut niciodată să cred că un artist, oricare ar fi el, poate crea pentru sine însuși, convins că nimenni nu va avea nevoie niciodată de opera sa… Dar despre asta mai târziu…
O spectatoare din orașul Gorki mi-a scris: „Vă mulțumesc pentru Oglinda. Și eu am avut o copilărie asemănătoare… Dar nu înțeleg cum ați aflat.
Erau același vânt și aceeași furtună… Bunica îmi striga: Galka, dă pisica afară!… În cameră era întuneric.. Și tot așa s-a stins lampa cu petrol și sufletul meu era apăsat de așteptarea mamei.
…. Și cât de minunate sunt în filmul dumneavoastră trezirea conștiinței, gândurile copilului!… Și, Doamne, cât de adevărat este… noi într-adevăr nu știm fața mamelor noastre. Și ce simplu. Știți, în sala întunecată, uitându-mă la buzata de pânză luminată de talentul dumneavoastră, pentru prima dată în viața mea am simțit că nu sunt singură…”
Multă vreme eu însumi am fost convins că nimeni nu are nevoie de filmele și că nimeni nu le înțelege, iar asemenea mărturisiri mi-au încălzit sufletul, dând sens activității mele, au întărit în mine sentimentul că drumul ales nu este întâmplător și că este cel bun.
Un muncitor de la o fabrică din Leningrad, student la seral, mi-a scris: „Motivul pentru care vă scriu este filmul Oglinda, film despre care nici nu pot să vorbesc, eu îl trăiesc.”
(Andrei Tarkovski, Sculptând în timp, p. 10-11)

h1

Te sfătuiesc

iunie 16, 2018

Un prieten (de fapt, poate chiar doi) mi-a spus în câteva rânduri că el încearcă să se dezobișnuiască să mai dea oamenilor sfaturi necerute. Că nu prea iese bine de regulă. Mai bine să hotărască fiecare cum crede de cuviință.

Îmi spuneam de fiecare dată că, poate, dar că totuși unele lucruri merită spuse, iar omul n-are decât să le ignore dacă nu-i par rezonabile, utile, potrivite. Că nu mi se pare o variantă de luat în calcul asta de a-ți face o promisiune pe care să te constrângi s-o respecți și dacă simți că nu merge în orice situație. Că oricum cine știe, poate chiar ar ajuta. Sau, chiar dacă n-ar ajuta, poate îi dă alte idei care să îi fie mai potrivite. Nu mi se părea, pe scurt, un dezavantaj de a sfătui pe cineva pentru niciuna dintre părți.

Însă, în ultima vreme, m-am gândit mai mult. M-am gândit pentru că am avut niște situații. Neplăcute, să zicem. Mie, ca ascultător al problemei (sau situației) celuilalt, mi se pare că văd o anume hibă și o anume (sau câteva) soluție. Și întâlnesc indiferența, sfidarea, superioritatea celuilalt, lucru care nu mă poate lăsa rece, ci dimpotrivă duce la fervență, insistență, implicare excesivă, altă superioritate etc. pentru ca rezultatul să fie același în privința celuilalt.
Poate că acum aș spune că merită „a se încerca asta acasă” numai cu unii. Sigur că nu e ușor să afli care sunt acei unii și mai poți gafa de câteva ori.

De altă parte, … Și de altă parte, ce știm noi cum e mai bine pentru alții. Dar, mă rog, spuneți și voi cum preferați să procedați.

h1

Deznodământ

iunie 15, 2018

Dialog auzit azi în tramvai. Între doi elevi. Unul avea un buchet de flori, probabil în drum spre premiere.

– Cum de ai venit cu tramvaiul ăsta? Tu nu cu ăsta circuli de obicei, nu?
– Nuu, de obicei îl iau pe ăla de și 40′ sau și 42′. Uneori chiar de și 48′, ce să zic… (și râde relaxat).
(După care continuă, spre amuzamentul meu)
– Uneori întârziam așa de mult, că ajungeam să iau 4. Tramvaiul 4.  :)))

h1

De ce merită să ai elevi. Poveste.

iunie 14, 2018

Le-am citit celor mici povestea (cu imagini) cu Pancinello (iată povestea întreagă), volumul 1 și vă spun pe scurt care era ideea pentru a înțelege apoi reacția care m-a dat gata.

Le-am povestit cum omuleții din lemn făcuți de tâmplarul Eli în orășelul Wemmick erau ocupați toată ziulica să își lipească etichete unii pe alții. Steluțe aurii sau buline negre, după caz. Dacă știai să faci multe lucruri frumoase, dacă știai să cânți, să joci, să faci tumbe, bunăoară, primeai steluțe. Dacă erai mai împiedicat de felul tău și mai neîndemânatic, te trezeai cu buline.

Pancinello era unul dintre nefericiții care primise doar buline negre, ce stăteau lipite pe el așa, ca la panoul de dezonoare și umblai cu ele la vedere. Iar el era din cale afară de trist; uneori nici nu mai ieșea din casă, iar, dacă ieșea, se însoțea cu cei ca el.

Lucia, însă, se afișa în public fără nicio stea, fără nicio bulină, lucru care îi trezi curiozitatea lui Pancinello și începu să-i pună întrebări. Așa că Lucia îi descoperi faptul că de ea nu se lipesc stelele și bulinele primite pentru că nu-i mai pasă de ele; nu-i mai pasă cum o cataloghează ceilalți oameni și că ajunsese la această stare pentru că merge în fiecare zi la Eli sus pe deal să vorbească cu el. Așa că îl încurajează și pe Pancinello să facă la fel.

Când Pancinello își face curaj într-o seară să urce la Eli, află uimit că Eli știe cum îl cheamă, că îl încurajează să rămână de vorbă cu el, că bulinele sale negre rămân lipite de el pentru că pune prea mare preț pe reacțiile celorlalți la persoana lui și că pe el nu ar trebui să îl intereseze atât de mult părerile lor, cât părerea Lui. Eli îl asigură că îl iubește, că în ochii Lui el e valoros pentru că El l-a construit așa și că nu face greșeli în construirea omuleților.

Acesta e momentul în care Pancinello începe să privească lucrurile și dintr-o altă perspectivă, începe să pună în balanță cele auzite, să se gândească că poate Eli are dreptate, se înseninează și dă iasă pe ușă pentru a încheia dialogul pe ziua aceea, când fâșș, se dezlipește de pe el o bulină.

Așa se încheie. După ce am analizat cu copiii de-a fir a păr evenimentele și ne-am tras concluziile, i-am lăsat să deseneze ceva legat de povestioară. Fie pe Pancinello, fie mai mulți omuleți împărțindu-și etichete, fie dialogul cu Eli etc.

Aici, mă întreabă L. din pregătitoare:
– Doamna? Cum să-l fac pe Pancinello, vesel sau trist?

Rămăsei cu gura căscată. Copiii spun lucruri (nu trăznite sau nu doar trăznite, ci chiar) mai profunde decât adulții de multe ori. Fata observase că Pancinello nu era doar trist sau doar vesel, ci că trecuse prin ambele stări de-a lungul povestirii, evoluase, se schimbase și că ambele stări îl caracterizau, doar că în perioade diferite. Nici nu ne putem da seama cât de nuanțat sunt în stare să gândească și să rețină copiii și ce legături pot face între evenimente de-a lungul timpului. Poate că sunt chiar mai atenți la asemenea lucruri decât adulții.

h1

Rostiri

iunie 8, 2018

„When you are not well, or not feeling so, speak. Speak even if it is to the wind.” ~ St Gregory the Theologian

Frecvența pe care comunici așază cuvintele într-o ordine pe care n-o știam să fie a ta. Mă auzi fără să mă înțelegi, mă asculți pentru că se întâmplă să fiu acolo când apari. Nu pentru că ai avea disponibilitatea de a vedea lucrul pe care îl văd, ci doar pentru a spune ceea ce spui mereu, ca un refren bun, sănătos, aplicabil în orice situație s-ar nimeri să se ivească. Dacă se potrivește cu persoana căreia i se adresează contează deja mai puțin. Contează chiar prea puțin dacă colțul ochiului se arcuiește într-o rânjeală condescendentă, încântată că a găsit momentul să scoată o ironie inteligentă, fără să realizeze că ceea ce i se pare că critică nu se află în cuvintele mele, ci în fostele tale obișnuințe.
Dar proiecția e o chestiune delicată, dinăuntru se observă mai greu.

Ceea ce rămâne, însă, după oratoria furtunoasă este o climă atât de diferită, încât mi se face frig…

 

h1

Dialoguri intimidante

iunie 6, 2018

Mă măsori greu
Începând de la rugăciune
Până la îngustarea ochiului
După-masa
Știi că mă tem
De măsurătorile Tale
Niciodată n-aș ieși
La înălțimea potrivită.
Dreptatea Ta se îmbină
Cu atâta dragoste,
Încât nu mai spun
Nimic
Și
Continui

Tac.

h1

Nume

iunie 6, 2018

Am clipit o secundă
De un anotimp
Şi a trecut şi celălalt val
Pe lângă somnul
Meu liniştit.
Doar puțin te-ai schimbat
Din episodul trecut,
Dar nu cât să fii străin
Pe pământ.
Ce naționalitate
Ți-ar putea altera numele
Într-atât
Cât să nu te recunosc
Eu?

h1

Absența paravanului

iunie 3, 2018

În fața Ta
Planetele nu au
Veșmânt
Noaptea nu se descurcă
Să le acopere
De ochiul Tău
Supra-galactic.

Cum s-ar putea ascunde
Mândria bine înghesuită
Sub covorul din baie
De irisul Tău sfredelitor
Și blând…?

Nu scotocește nimeni acolo
Iar Tu nu e nevoie să cauți
Aștepți doar să îndrăznesc
Să trag covorul
La o parte
În prezența Ta.

h1

Stare

mai 31, 2018
h1

Imperfecțiune

mai 4, 2018

La un capăt de zbor,
iată un ciob de pahar
imperfect
iată o mână imperfectă
care-l ridică
refăcând imperfecțiunea

într-un întreg
nici defect
nici fără cusur.

și întregul
respiră adânc
cu brațele înfășurate
în jurul unor mâini
imperfecte.

h1

Contact cu solul

aprilie 16, 2018

M-am uitat la piesă așa cum nu m-am uitat decât la Zbor deasupra unui cuib de cuci, poate. Era despre Alzheimer, un personaj care află destul de devreme că are gena care va declanșa boala, evoluția bolii, transformările din familie, suferința fiecăruia, degradarea…

Însă era de o tristețe teribilă. Și reală, la urma urmei. Poate că e o ficțiune, însă unele ficțiuni sunt atât de mult parte din ceea ce ni se întâmplă, ceea ce li se întâmplă oamenilor, încât poate fi calculată drept radiografie a vieții. Din primele minute mă întrebam dacă voi rezista până la capăt. Sunt atâtea realități pe care preferi să nu le cunoști, pe care le suporți mai bine doar sugerate. Măcar finalul. Însă la capitolul realizare, regie, nu cred că poate fi reproșat ceva.

Într-o parte, îl aveam vecin pe un fost profesor. La final, l-am întrebat cu sufletul încărcat cum i s-a părut. Mi-a răspuns rapid și afectat:
– Been there, done that… așa că știu…
Am rămas mască. Știa bine ce urma să vadă. Abia atunci mi-au dat lacrimile și n-am mai putut spune mai nimic decât să încuviințez din cap. N-am îndrăznit nici să-l întreb dacă a fost din familie sau dintre prieteni.. deși aș fi vrut să știu.

– Au fost două replici memorabile, spuse el mai departe: „Nu știu când să-mi iau rămas bun.” și „Nu-mi amintesc cine ești, dar știu că te-am iubit.”

Într-adevăr, acestea cred că au fost cele mai puternice momente, iar dacă unii au și trecut prin așa ceva, stai năuc în fața lor în astfel de situații și îți dai seama cât de mult suferă alții… lângă tine, aproape de tine, mai departe de tine…

 

h1

Dincolo de fortărețe

aprilie 8, 2018

Spun că m-am lovit
De o creangă
Într-o seară
Colțuroasă.
Aiurea, așa-i.

Dar mult mai aiurea
Să te știu cu gândul
Învăluit
Tot asupra ta,
Surd la mine
adică.
Spui că ești saturat
De sinele tău
Și totuși în jur îi zidești
Fortăreață
Să nu vadă pe altcineva
Cum râde
Cum suspină
Cum visează
Cum dormitează
Cu un zâmbet discret
Pe față.
Astea le vezi
Doar dacă ieși
Dintre zidurile
Costale.

h1

Reblog: ca o zi de vineri

aprilie 6, 2018

Reblog:

Lumea ca o zi de vineri

%d blogeri au apreciat asta: