Îmi aduc aminte de scena aia, și pe mine m-a impresionat. Îmi pare aceeași experiență ca cea din Pianistul pe care o tot evoc, ca pe o obsesie. 🙂 Când pianistul se așază la un pian din apartamentul în care trebuia să locuiască silențios, să nu știe nimeni că trăiește acolo cineva. Neputându-se abține totuși, când vede pianul, se așază la el, deschide capacul și cânta cu degetele deasupra clapelor, fără să le atingă, ca și cum ar auzi fiecare notă pe care o cântă în gândul lui (și pe care noi o auzim), savurând în imaginație fiecare sunet nescos, dar trăit de atâtea ori înainte complet. O scenă imposibilă și fascinantă în același timp. O dramă a omului fără libertate care încearcă să se salveze sănătos mental și emoțional prin asemenea gesturi, ca un fel de recuperare parțială a libertății. Ca un fel de a spune lumii văzute și nevăzute: “experiența asta e a mea, orice (mi-)ai face; nu mi-o poți lua din trecutul meu și din memoria mea orice ai face”. O voință uriașă de a supraviețui, și nu doar de a supraviețui, ci de a profita din plin de istoria personală în supraviețuirea aceasta. Și în același timp o jelire după libertate, după adevărata libertate. Însă mesajul ce bate orice alt mesaj îmi pare a fi: libertatea mea e cea interioară, mie puteți să-mi faceți ce vreți. Extraordinar..
Să fii erou se spune de când a început istoria să devii să te frămânți să ești
Dacă-ți întorci privirea spre mine, ți-am făcut ceai de ierburi mov în sfârșit să stai locului cu gândul
Ești deja erou.
Eroul nu luptă cu sabia nu vânează argumentul suprem Eroul supraviețuiește propriului coșmar și deschide ochii ținându-mă de mână Eroul se împrietenește cu nefericirile și se fericește într-o îmbrățișare pe care i-o dau pentru că există așa.
O forță invizibilă ascunsă într-o creație casantă.
Distincți Și asemenea Față în față Peste capetele Oamenilor, Sfredelitori Și pacifiști Ca farul Îndrumător Peste ocean, Una Și separați În mijlocul gălăgiei Iscate de firele de iarbă – Ochii noștri, Tuneluri supraterane De scăpare Din haosul existenței.
Și, dacă tot a fost interzisă, au mai făcut una în 2015; fără Isus, dacă tot nu e voie. Cu altceva în schimb, poate chiar mai sugestiv. Clasica interzisă nu îți rămânea pe creier. Însă asta… 🙂 stârnește atâtea reacții interioare și exterioare, încât e mai greu de uitat decât prima. O geantă care atrage păstorii și magii (n-au uitat să le facă proveniența diferită!), animalele. Iar la reacția soțului – It’s just a bag – care poate fi reacția oricărui privitor, toți râd cu subînțeles. „What are you worshipping din final” e zbangul final. Ce ziceți?
Vorbești cu bucăți de lumină
Întrezărită în spațiile dintre
Cuvinte.
Un vitraliu pus laolaltă
Răbdător
Cu frânturi de soare.
Cuvintele tale se termină În unduiri ramificate Spre interior Ca un val hokusain Ce se ridică peste mulți Fuji ca să protejeze În albia lui De indiferent ce erupții.
În căușul minții Se învârte cu lingura O bună bucată De inimă. De ieri îi spun Să-și facă ordine În cămăruțe Dar orele o iau La sănătoasa Și uită să se mai întoarcă Întregi. Lenevesc și torc Pe același pulover Făcând și desfăcând Ochiuri De trecut De viitor Într-un carusel Cam vesel Și amețitor.
Hai să aruncăm un ochi liber
către nebuloasele universului
Poate că ele au să ne spună
noutăți
mult mai profunde
de la Sursă
despre propriile
nebuloase
dospind între coaste.
Pe ale noastre
ni le-am zărit
deja
până în adâncuri
dintr-o căutătură
Ne mai rămâne o veșnicie
pământeană
să le dăm de capăt
stâmpărându-le
reciproc.
Ai stat cu coastele Deschise Toată noaptea S-a făcut curent Și au crăpat câteva uși Inclusiv niște tâmple
Mi-ai spus că tot curentul Dureros E de fapt fereastră spre cer Și nu te vei fărâmița Dar eu căutam vitraliile Ochilor mei Să umplu golurile Ce-ți intensifică furtuna. Doar doar voi îndupleca Și cerul Să repare mai degrab Câte o fereastră Pe rugăciune.
Comuniunea ca un joc De Tetris Reciproc. Ne așezăm la o masă, Un separeu Înmugurit, Tu îmi construiești Finețea adierii Eu îți clădesc Puterea zidurilor.
Undeva între noi Există Cineva Care ne vâră Pe după cuvinte Câte o carte de joc Pe furiș. Câte un as Ca celălalt să ia scor Mai mare.
Se făcea
Că undeva pe pământ
Într-un loc cu verdeață
Nesecată
Pe care îmi uitasem ochii
Se căscă o gaură neagră
Flămândă cum e,
Înghiți în foamea ei
Iriși, raze de soare din păr
Și multe zbateri de aripi
Dinăuntru și dinafara coastelor.
Mă voi teleporta
Într-o sahară
Să mă reconstruiesc din pustiu.
Chit că nu are viață,
Nu extrage seve străine..
Să-mi rămână și mie
Din mine
Măcar un castel de nisip.
Stai așa nemișcat un sfert de timp să îmi așez o parte din liniști peste grumazul tău Să le plimb în punctele cardinale până identific tensiunile existențiale care îți țin ochii deschiși și larg închiși
În timp ce tu asculți preferatele muzicale de care încă nu știu.
Dacă îmi fixez ochii
Asupra cerului
Aș putea
La o adică
Vedea
În loc
Cerul de deasupra ta.
Cine și-ar da seama,
Privind doar spre
Creator,
Că ne desparte
Jumătate de lume
Nepăsătoare?
Cine și-ar da seama
în afară de sângele
Ce nu mai face față
Gravitației
Amețindu-mă de prea mult cer
Trăgând spre pământ?
Îți strigam numele iar tu îmi trimiteai răspunsuri ca sticlele aduse de ocean: suflu de viață concentrat într-o hârtie. Dintr-odată m-am trezit și era o caniculă pustie.
Sute de ani de ziduri
Construite ca să ne ferească
Pe unii de alții.
Dacă am fi trăit în vremea
Vechiului,
Am fi dus cot la cot
Miei pentru păcatul
Ce ne sfredelea
Prin suflet.
Acum trebuie să ne simțim
Vinovați la gândul
De a ne întinde pâinea
În același vin?
Barierele ce ne deformează
Închinarea
Le-am ridicat
Pentru a dormi mai liniștiți,
Nu pentru a fi toți
Una în El.
Măcar în Înviere
Se aprinde în noi
Aceeași rugăciune pentru Celălalt,
Celălalt, care poate fi raiul
Împreună cu Cel înviat.
Prietenilor care sărbătoresc în noaptea aceasta învierea lui Hristos:
‘The Resurrection’ by Germain Pilon (1537-1590) Risen Christ, by Michelangelo Jacob Epstein – Hand of the Risen Christ Jesus Sculpture, Sagrada Familia, Barcelona
TEATRU: VARIAȚIUNI ENIGMATICE, Eric Emmanuel Schmitt (un alt fel de cronică)
Erik Larsen: Corespondența din roman e semnată Abel Znorko și Eva Larmor. Am câteva elemente referitoare la viața dumneavoastră, dar despre a ei nu știu nimic. Vorbiți-ne despre Eva…
Abel Znorko: Dar această femeie nu există.
Erik: Să înțeleg că e vorba de o simplă invenție literară?
Abel: Sunt scriitor, nu mașină de copiat.
Erik se prezintă la poarta romancierului cunoscut, premiat cu Nobel, Abel Znorko, pentru a-i lua un interviu pentru gazeta la care lucrează. Cartea lui Abel, Iubire nemărturisită, are un succes surprinzător de mare comparativ cu celelalte cărți ale sale. O explicație ar fi faptul că aceasta e o corespondență între două personaje, „Abel Znorko” și „Eva Lormor”, iar tensiunea și pasiunea regăsite în schimbul de scrisori dintre ei sunt cât se poate de atrăgătoare. Erik un timid uscățiv și curios, aproape nerăbdător, îi lansează întrebări după întrebări, multe incomode – după obiceiul ziariștilor – cu privire la identitatea reală a femeii, căci identitatea personajului masculin părea evidentă, chiar dacă Abel consideră că, în literatură, totul este ficțiune, aceasta fiind proba creativității.
Abel: Revenind la întrebarea dumitale, nu sunt defel omul cărții mele. Am oroare de orice distracție care complică existența, așa că m-am ținut întotdeauna departe de dragoste. Este, dacă vrei, felul meu de înțelepciune.
Erik: Ce-i extraordinar e că descrieți chinurile dragostei ca nimeni altul.
Abel: Mersi.
Erik: Iar pe acela al dragostei zădărnicite cu încă și mai multă măiestrie. (Agasat, A. Znorko îl privește cu asprime.) Așadar, femeia din roman nu există în realitate?
Abel: Nu.
Abel este omul popular prin excelență, afișând o siguranță de sine exagerată, genul acela de exces care nu poate dezvălui decât un complex ascuns nedibaci în spatele unei imagini de arogant arătate publicului care declanșează fie dispreț, fie adorație. Obraznic, indiferent, singuratic, se declară suficient și realizat în singurătatea lui (pretins doar aparentă), iar în fața întrebărilor lui Erik pozează într-un om dorit de toate femeile, ținând în mâini toate definițiile dragostei adevărate. Spre deosebire de Erik, care, încovoiat de poveri reale și imaginare, îi dă impresia (și ne dă impresia) unui om plicticos, de rutină, uzat, plat, care nu poate cunoaște semnificația pasiunii și deci cu atât mai puțin a iubirii. A Iubirii, adică.
Abel: Ești căsătorit? (E Larsen nu răspunde). Ești, de bună seamă. Căsătorit și îndrăgostit până peste urechi de soția dumitale. Sau, cel puțin, așa îți închipui. Erik: Ce vă face să credeți asta? Abel: Împrăștii în jurul dumitale un iz de intensă plenitudine, un amestec de mirosuri: de papuci de pâslă, de rasol de vacă, de chiștoc bine stins, de iarbă proaspăt cosită și de așternuturi păstrate în levănțică.. Nu te văd asumându-ți riscul unei fericiri necorespunzătoare standardului. Cu dumneata, totul merge după normă. (râde)
Erik identifică aerul localității în care pare să se petreacă acțiunea romanului, orășelul din care provine însuși Erik. Abel, însă refuză să recunoască faptul că s-ar fi putut inspira din realitate. Erik merge cu presupunerile mai departe, legându-se de inițialele persoanei căreia i-a fost dedicată cartea, însă Abel din nou neagă vreo legătură între aceasta și femeia din realitate care să reprezinte vreo iubire a lui. Totuși, din aproape în aproape, văzându-se încolțit de întrebări cărora nu le mai putea oferi justificări, Abel recunoaște că această persoană, Helene Matternach, este într-adevăr iubirea vieții lui, locuitoare a acestui oraș în care locuise și el câteva luni. O pasiune uriașă, terminată, la fel cum începuse, brusc; terminată de către el, care hotărâse că preferă să păstreze iubirea la borcan, în stadiul de sublim la care ajunsese, de teamă să nu o banalizeze, să nu se sature de ea. Dar să nu întrerupă legătura lor complet, să o păstreze – mai intens, mai real – în corespondență. O corespondență ce dura de 15 ani. Minus vreo 5 luni, de când nu i se mai răspunsese.
–
Erik: Nu pe Helene o iubiți, ci intensitatea suferinței dumneavoastră, ciudățenia legăturii cu ea, chinurile unei despărțiri nefirești… Nu prezența Helenei vă este necesară, ci absența ei. Nu pe Helene o vreți, așa cum e, ci așa cum vă apare când îi simțiți lipsa. Bine ați făcut ascunzând cititorilor faptul că izvorul romanului nu-i altul decât propria dumneavoastră viață. Nu cred că ați fi crescut în stima publicului dacă acesta ar fi aflat că Abel Znorko, marele Abel Znorko, nu-i decât un puțoi cu acnee care de cincisprezece ani își petrece timpul pândind poștașul. Abel: Calmează-te, omule. Scena e complet deplasată. Erik: N-aveați dreptul să o părăsiți pe femeia asta. Îndepărtând-o, ați distrus-o. Abel: Ai un suflet de țărănoi, ce să-ți fac, n-ai cum să pricepi! Între mine și Helene totul a fost deosebit de puternic, mângâierea și despărțirea deopotrivă. N-am sacrificat nimic, am făcut totul de comun acord. Altminteri cum crezi c-ar fi acceptat ea?
Dată fiind implicarea emoțională suspect de apăsată a lui Erik, Abel simte că acesta exagerează și nu are dreptul să vină în casa lui pentru un simplu interviu ca apoi să-i ceară socoteală pentru felul în care și-a trăit și își trăiește viața, mai ales luând apărarea unei femei pe care n-o cunoaște atât de bine. Cu această ocazie, însă, va fi surprins să afle că Erik o cunoaște prea bine, fiind soția lui. După șocul de început, Abel revine la teoria iubirii scurte și intense care trebuie apoi conservată.
Abel: (sarcastic) Bietul băiat! auzi colo: iubirea! De câți ani zici că sunteți căsătoriți? Erik: Doisprezece. Abel: Doisprezece! Păi asta nu mai e iubire, e lene curată! (Spre a se liniști pe sine) Te crezi stăpân pe situație din pricina acelui soi de proximitate animală, pe care o au și vacile în staul, află însă că nu cotidianul înlătură barierele dintre amanți. […] Frumoasă iubire, n-am ce zice, aceea care moțăie pe obișnuințe, care se împacă cu uzura, cu dezgustul; frumoasă, acea iubire făcută din clipe de oboseală, miros de șosete nespălate, din scobeli în nas și pârțuri trase pe șest, sub cearșaful scos din raftul cu levănțică. Erik: Nu se refugiază în sublim decât cine nu iubește viața. Abel: Nu se împotmolește în viață decât cine nu iubește sublimul.
–
Erik: Faceți parte dintre cei care iubesc, dar nu învață nimic din iubire.
Abel: Ce-i de învățat în iubire?
Erik: Ființa iubită. Trebuie să o înveți pe de rost.
Următoarea surpriză pregătită de Erik este informația că nu-i poate duce scrisoarea pregătită de Abel pentru Helene pentru că Helene… e moartă. Cancerul o doborâse în decurs de 3 luni de la diagnosticare, iar Erik cel „plicticos și nepasional” îi fusese alături în fiecare clipă. Ceea ce spunea Erik că fusese cel mai dificil era să simtă cum o pierde pe ființa iubită înainte ca ea să moară.
Abia acum începe Abel să se confrunte cu el însuși, cu adevărata oglindă în care refuzase să se privească. Abia acum își verifică, își confruntă definițiile date iubirii, urii, orgoliului și realizează că lucrurile stau fix pe dos decât le identificase:
Abel: (cu durere) Mi-e așa de rușine… eu… n-am făcut niciodată nimic pentru Helene.
Abel: (sincer, cu simplitate) Îți mulțumesc că exiști. N-aș fi știut niciodată să fiu ca dumneata. (Aton) Eu nu sunt altceva decât o gogoașă de cea mai rea speță – aceea a celor ce sunt luați în seamă, respectați. Cred că gargariseala asta a mea cu cultul literaturi era subterfugiul ce-mi permitea să nu fiu nevoit să trăiesc, în fond îmi era teamă de viață. Pe hârtie eram curajos nevoie mare, dar în realitate nu știu dacă m-am învrednicit vreodată să salvez un iepure prins în laț. În fond, nu să trăiesc viața voiam eu, ci s-o scriu, s-o compun, s-o domin, de-aici de pe insula mea – buricul pământului! Nu în fărâma de timp ce mi-a fost dăruită, și cu atât mai puțin într-a altora, ambiționam eu să trăiesc, eram prea orgolios pentru așa ceva, nu, eu înțelegeam să-mi creez propriul meu timp, propriile mele timpuri a căror scurgere nu trebuia să aibă altă măsură decât clepsidra scrierilor mele. Vanitate. Pământul se învârte, iarba crește, sunt copii care mor, iar eu am fost distins cu Premiul Nobel și profețesc de parcă mi-ar fi fost dat nici mai mult nici mai puțin decât să schimb fața lumii. În timp ce dumneata nici măcar nu te deslușești din masa celor obscuri, eu fac parte din acele ființe inutile care sunt ridicate în slăvi.
– Pe când se pregătește să plece împreună cu Erik spre „casă” pentru a vizita mormântul Helenei, Abel este curios să afle când a murit Helene. Și aici intervine ultima surpriză a plicticosului de Erik. Într-o seară de marți, la începutul primăverii, în 21 martie… acum 10 ani. Corespondența dintre „Helene” și „Abel”, însă, nu încetase decât cu 5 luni în urmă. Cine îi scrisese în tot acest timp, așadar? Realizarea faptului că toate acele scrisori le schimbase cu Erik și că așteptase cu sufletul la gură după scrisorile lui Erik creează un efect comic și dramatic în aceeași măsură. Nu poate înțelege, caută pasajele din carte în care să îl recunoască sau să o recunoască și nu-și poate explica de ce nu-și dăduse seama, îl umple scârba de realitatea atât de surprinzătoare și de oripilantă ce nu se mai termină de dezvăluit și dă să-l arunce afară pe Erik. Motivația lui Erik, însă, e mai degrabă tragică, dramatică decât vulgară, obscenă. Chiar dacă nu ar putea căpăta aprobare, ar putea căpăta înțelegere:
Erik: Acum zece ani, după ce am înmormântat-o pe Helene, credeam că iubirea însăși intrase în pământ odată cu ea. Pe urmă v-am găsit de dumneavoastră, prin dumneavoastră am regăsit-o pe ea, și am înțeles că lumea nu-i chiar așa pustie.
–
Variațiuni enigmatice, pomenite și în cadrul piesei, reprezintă discul pe care atât Abel, cât și Erik îl primiseră din partea Helenei, cu același discurs, în semn de iubire și prețuire. Este singurul lucru comun pe care cei doi par să îl aibă din partea ei, Helene descoperindu-și laturi diferite cu fiecare.
– Am ales să prezint sub această formă piesa asta despre esențe și aparențe, despre răbdare și indiferență, despre iubire și orgoliu, despre dragostea care învață despre celălalt și preocuparea exclusivă cu propriul sine pentru că mi-a mers la inimă cum puține au reușit. Și pentru că replicile acestea, scoase din întreg și date câte o frântură, ar putea trezi interesul pentru teatru, pentru piesă, pentru literatură în general, pentru sufletul omului (în special)…
Un gând despre: ”Never in the history of calm down has anyone calmed down by being told to calm down.”
Nu știu alții cum sunt, poate depinde și de persoană. Pe mine, de exemplu, mă calmează dacă îmi spune cineva care simt că e sincer și n-o spune din vârful limbii (îți dai seama cine o spune doar ca să scape mai repede de tine sau o spune pentru că realmente așa crede și vrea să îți fie bine, se gândește la binele tău), dacă are tonul care să îmi pice bine, dacă mă privește în așa fel încât îmi dau seama că pentru celălalt contează să fiu calmă pentru mine, nu doar pentru a nu-l stresa pe el cu „văicărelile”.
Uneori nici nu ai nevoie de mult din partea celuilalt pentru a binefăcător. Uneori îți ajunge să simți că celălalt are empatie, simte cu tine, îl doare pentru neliniștea ta. Dacă emană asta, calmează. Mie cel puțin mi se întâmplă. Vouă nu?
Perfect Sense (2011) e un film paradoxal. Care merită văzut pentru că vorbește despre simțuri și despre ceea ce transcende simțurile. Într-o lume care la început pare obișnuită, mai apoi apocaliptică, oamenii încep să își piardă mirosul, ca într-o epidemie, căreia nu i se găsește cauza, modul de transmitere, leacul… Lucru care îi derutează, îi destabilizează, iar restaurantele se tem că vor rămâne fără clienți. Mai apoi e atacat gustul. Dacă nu mai simți gustul mâncării, cum îți mai va seama dacă mâncarea e bună, sănătoasă, proaspătă măcar, unde mai rămâne plăcerea savurării? Însă oamenii se adaptează într-un final și apelează la celelalte simțuri pentru a oferi și primi satisfacție. Vizualul, auzul.
Într-o astfel de lume se cunosc și se îndrăgostesc un bucătar (el) și un doctor (ea), fiecare încercând să facă față panicii care cuprinde lumea din jurul lor, gândurilor că e posibil ca aceste epidemii să se extindă și asupra celorlalte simțuri. Ceea ce mi s-a părut admirabil e faptul că mereu găsesc moduri în care să își păstreze un gram de optimism și să profite de ceea ce încă mai au (nu se știe pentru câtă vreme).
Joacă un joc provocator. Pentru a se cunoaște mai bine, dar poate și pentru a-și lua atenția de la panica generală, imediată: să își spună unul altuia lucruri pe care nu le-a mai povestit, lucruri pe care le știe doar el, secretele lui. Ca un dar făcut celuilalt: a-i încredința secretul tău înseamnă a-i da putere. Amândoi cad de acord că sunt destul de „nemernici” din cauza greșelilor comise în trecut și se iubesc mai departe în ciuda tuturor.
Dispariția auzului e momentul în care se produce ruptura dintre ei. În momentele premergătoare pierderii auzului (ca de altfel și în cazul celorlalte pierderi de simțuri), el face o criză de nervi (la fel ca celelalte personaje), reproșându-i femeii toate lucrurile sensibile și secretele pe care i le-a împărtășit. Un moment de nebunie ca un test al relației, momentul tensionat în care te folosești de puterea pe care o ai asupra celuilalt spre distrugerea lui.
Există o secvență în această surzenie care atrage atenția. La fiecare pierdere a unui simț, oamenii încearcă să își continue activitățile obișnuite în moduri neobișnuite, adaptându-se la schimbări, după primele reacții de panică, nervi, criză. În restaurant, o trupă muzicală continue să cânte pentru clienții care vin să mănânce, chiar dacă nimeni nu mai aude muzica. Bucătarul – personajul nostru principal – se apropie de scenă, avid, și își lipește urechea de platforma pe care cântă trupa, ascultând. Surzii nu mai pot auzi melodia, însă pot simți ritmul, tensiunea piesei. Încearcă să recupereze pierderea prin ceea ce are încă la dispoziție.
Împăcarea celor doi are loc, dezamăgitor și fascinant în același timp, la final, când apropiindu-se unul de celălalt și realizând că ceea ce îi desparte e fals și mult mai neimportant decât ceea ce îi unește, ceva dincolo de simțurile pe care le pierd… când își pierd treptat și văzul. La un metru unul de celălalt, fără niciun resentiment, cu dragostea parcă mai vie decât înainte, încep să se vadă tot mai neclar, până când mâinile li se întâlnesc într-o orbire completă din punct de vedere fizic, într-o vedere completă din punct de vedere sufletesc.
Apocaliptic, deprimant și resuscitant în același timp, însuflețitor și întristător totodată. O regie surprinzătoare la modul plăcut, care nu te lasă indiferent.
🙂 Când pianistul se așază la un pian din apartamentul în care trebuia să locuiască silențios, să nu știe nimeni că trăiește acolo cineva. Neputându-se abține totuși, când vede pianul, se așază la el, deschide capacul și cânta cu degetele deasupra clapelor, fără să le atingă, ca și cum ar auzi fiecare notă pe care o cântă în gândul lui (și pe care noi o auzim), savurând în imaginație fiecare sunet nescos, dar trăit de atâtea ori înainte complet. O scenă imposibilă și fascinantă în același timp. O dramă a omului fără libertate care încearcă să se salveze sănătos mental și emoțional prin asemenea gesturi, ca un fel de recuperare parțială a libertății. Ca un fel de a spune lumii văzute și nevăzute: “experiența asta e a mea, orice (mi-)ai face; nu mi-o poți lua din trecutul meu și din memoria mea orice ai face”. O voință uriașă de a supraviețui, și nu doar de a supraviețui, ci de a profita din plin de istoria personală în supraviețuirea aceasta. Și în același timp o jelire după libertate, după adevărata libertate. Însă mesajul ce bate orice alt mesaj îmi pare a fi: libertatea mea e cea interioară, mie puteți să-mi faceți ce vreți. Extraordinar..
