Du-mă în lumile în care
cerul se îmbrățișează
cu pământul
fără să țină socoteala
timpului.
Du-ne pe străzi pe care
se iubește și se iartă
cu sau fără soare,
revezi cu ochii copilăriei
cine te imaginai
și lasă-mă să trag o privire.
Forma sufletului tău
dezgheață munții
în câteva silabe
înainte să îi mute.
Fereastră dublă
Eşti.
Spre constanța
Cerească
Şi spre mobilitățile
Interstițiale.
Ca scriitorii Scripturilor.
Ambele coordonate
Arată complexitatea sufletului
Corect.
Marea trebuie să te fi inventat
Sau eu într-un vis
Întrupându-te din zbor și cunoaștere
Din întindere calmă și totuși zbuciumată
Ca o creație straniu de nesimplă
a unui Creator ce nu se știe repeta.
A te cunoaște înseamnă
creștere
E cunoașterea văzduhului
a pământului bătătorit și nou
a suflului care vorbește
a ploii care cuprinde firele de tristețe
și de bucurie
Cunoașterea ta e o poartă întredeschisă
dincolo de care se dezvăluie
o narnie văratecă
în care mă odihnesc colorat
și mă consum fără epuizare.
Copile cu părul alb,
Tu ai văzut
Viața întoarsă
Cu cerul în jos
Umanitatea s-a făcut sloi
Sub privirea ta.
Cât de netulburați
ne trezim în dimineața
de după o astfel de lume?
ca într-o insulă
ruptă de tragediile vecine,
surdă la strigătul
asurzitor neauzit.
Nepovestibilele
Neexprimabilele
ne vor urmări
ca o lașitate proprie
până ne vom hotărî
cumva
să (re)devenim
oameni.
Iubirea omenească a lui Makine mi s-a părut ciudat de paradoxală ca impact asupra mea. N-am citit alt roman al lui, nu pot face o analiză comparativă. Are ceva ce îmi place și ceva care îmi repugnă. Sunt pasaje uimitor de profunde, de sensibile, care par să concentreze în ele esențe memorabile. Iar, în rest, acțiunea e cu totul neinteresantă, o trecere prin istoria sa politică/revoluționară, avansez cu greu de la un eveniment la celălalt, iar efortul de a cunoaște personajele pe dinăuntru este extrem de greoi.
Impresia constantă de-a lungul romanului a fost că personajele nu mă lasă să mă apropii de ele, nu pot simți cu ele decât în acele momente de maximă sensibilitate, când acțiunea devine brusc filmică și întrerupe șirul plictisitor, redând mai mult din sentimenele lor, nu doar acțiunile. Elias, personajul principal, pare să trăiască mânat cumva de forțe exterioare, cărora nu li se poate opune și nici nu pare să vrea a li se opune. Se complace să creadă într-un și să urmeze un vis izvorât dintr-o răzbunare ce se vrea justițiară, însă acest vis, lupta împotriva oprimării politice/corupției se dovedește de fiecare dată dezamăgitor, chiar și cu micile lui victorii, nu suficient de mari, însă, pentru a conta în contrabalansarea nefericirii pe care o resimte pentru că nu rămăsese să își trăiască iubirea alături de femeia pe care înțelesese că o iubește, de fapt.
„Dar întrebarea care îl tulbura altădată își păstra claritatea de neînlăturat: ‘Dacă revoluția nu ne schimbă modul de a iubi, la ce bun toate luptele astea?’”. Rămânem și noi cu întrebarea aceasta laitmotiv, provocându-ne. Există un mod sacrificial de a iubi la Elias, care nu poate fi negat, însă acest mod nu pare a realiza iubirea. Pare să o amâne mereu, să o ocolească, să găsească impedimente imaginare în calea ei, să fugă în alte visuri, ca la final să vedem că ceea ce a fost sacrificat a fost – nu doar el, ci – chiar trăirea iubirii resimțite și (încă) posibile.
Tristețea, ca dorul, e un sentiment cu masă, are greutate. Spre deosebire de fericire – un balon cu gaz, ce își începe existența de jos și o continuă în sus, tristețea ia ființă undeva sus, când înțelegem realitatea, și își continuă existența căzând treptat spre inimă până în stomac, unde pare să se oprească, țintuind omul la pământ ca o gravitație mai puternică decât cea obișnuită. De acolo, din când în când, face alternativ câte o implozie, ba explozie, ce reverberează până spre conturul ființei, absorbindu-l, deșirându-l.
Peste vuietul cenușiu
sacadat al pancartelor
ce crește
sub noi, în jur
și dă să ne înghită
ca un ocean de rostiri,
înghesuindu-ne
și furându-ne
tăcerea,
ne-am privit.
Urletele au încremenit
undeva sub linia ochilor noștri
linie de care n-au fost în stare
să mai răzbată nici frânte.
Zgomotul infernal
părea să fi amuțit
undeva între solaritatea ta
și lichiditatea mea,
infernul însuși
părea să se crispeze
în fața nedezbinării noastre
nepământești.
Într-o dimineață
mi-am întins mâna
după tine,
însă lumea se frânsese
peste noapte
în cioburi dușmănoase.
De dincolo de gardul
despărțitor,
mi-ai aruncat
o frântură de suflet
cu urechea deschisă.
Pe nesimțite, începeam să aud
strigătul de după zid
mut până atunci,
deasupra solului crăpat
între noi
în afara timpului.
Scindarea inexterioară
ne-a tras în spărtura
pe care am făcut-o tot noi
în viteza cu care ne-am izbit
de granițele propriilor categorii.
Victoria trebuie să fie
undeva în această
frângere dublă
interminabilă
generatoare de viață
totuși.
Sufăr pentru mine
pentru tine
într-una întruna.
Frânturi de mască
se rup, infime,
de pe suprafața
sufletului
sub forța adierii
tropicale,
a timpului care
dă în vileag
ascunsul.
Sau poate doar
sub imperiul
corespondențelor
invizibile mărunte
și semnificative.
În spatele măștii
ce se înlătură,
se vede ceva mai mult
decât așteptata
posibilă dezamăgire.
Nuanțele unui univers.
Firavi și puternici
înlănțuiți în credință,
această lentilă spre viitor
ce trebuie să existe acum
pentru a se vedea
mai târziu,
invizibilul ce trebuie
deslușit înainte de vreme
prin ziduri
prin porți
prin morți
ca, la vreme,
să se întoarcă
la noi
în chip de realitate.
Poate că li se mai întâmplă și altora ca o anumită piesă a unui artist, a unei formații să fie marele declanșator al atenției ce se va îndrepta apoi și spre celelalte piese. Una, care iese la suprafață, care se remarcă prin ceva față de restul pieselor. Other Side of Sea a fost o asemenea compoziție dintre cele semnate de Haevn. Apoi au urmat și altele.
Dramatică, ca și cum s-ar sfâșia interiorul, nu prea putea să treacă neobservată. Povestea din spatele piesei, însă, am descoperit-o mult mai târziu. Scrisă de Marijn van der Meer (solistul) la 23 de ani, în timpul celor 3 ani în care a fost mai mult la pat, între intervenții chirurgicale din cauza unei tumori, ea redă o parte din el. Ce a spus despre piesa aceasta e că nu spera că va mai avea când să o și cânte în fața unui public. Acum că a apucat nu doar să își revină, să o cânte în fața multora, inclusiv în fața doctorului care l-a operat și cu care ține legătura, e convins că vremurile bune sunt trecătoare și că trebuie să știi să le apreciezi atunci când le trăiești. Acum poate că sună altfel și versurile.
Unora le poate părea prea melancolică, poate chiar fără vlagă, pesimistă. Însă nu e doar tristă piesa aceasta. E puternică și tristă în același timp. E ca un strigăt după o înviere. O înviere care a și urmat. La cât mai multe asemenea învieri!
This is it. Poate îmi spuneți și reacțiile voastre.
Mă surprind în răstimpuri
furându-ți reflex
înclinația capului
privirea spre mări
ușor dubitativă
Și găsesc subit
că ți-aș gândi
gândul
cu mintea ta
cu mintea mea
Ca într-o contopire
nepământească
încă pe pământ
mai bogată
decât altminteri.
Două mâini ca stâncile etretatului
prăbușindu-se, de pustii,
spre fundul oceanului.
Lumina, această
viață și moarte simultan,
fără lumina ochilor,
îmi trezește și ucide
câte o frântură
conștiința.
Nu am mai auzit
primăvara prelungindu-se
în suflet până la
anotimpurile
de dinainte
și de după ea.
Primăvara are sunet
de viață.
Călcam peste pietre
mai mari decât vremurile
Și, tocmai atunci când
îmi alunecă pasul în gol
spre capătul prăpastiei,
ai întins o treaptă
ce părea să mă aștepte
nevăzută,
gata să capete trup
în întâmpinarea
vitală.
Un film pe care am vrut să-l văd după ce am ascultat coloana sonoră. Procesul invers, pentru că, de regulă, prima dată vezi filmul și abia atunci descoperi eventualele sunete interesante, demne de căutat și păstrat în arhive. În special una dintre piese, ultima a filmului: Come Back to Us.
O melodie surprinzător de romantică pentru un film de război. Însă, până nu vezi filmul, nu știi ce poate fi emoționant în el. Dacă chiar se găsește ceva.
Reclama filmului spune că e inspirat din evenimente reale și că regizorul, scenaristul, producătorul Sam Mendes s-a folosit de amintirile bunicului său pentru a-l produce. Totuși, evenimentele – s-ar putea spune „prea eroice pentru a fi adevărate” – nu sunt adevărate, dar ar putea fi. Așa scriu cronicile. Există frânturi disparate care au fost relatate, dar firul roșu al filmului nu li s-a petrecut personajelor așa.
Nu mor după filme de război, cel puțin așa spun eu 🙂 , dar m-am uitat la câteva pe care le-am găsit emoționante, vibrante, memorabile. Spun că nu mor după ele din cauza violenței fără margini, a dramelor inimaginabile prin care au trecut oamenii – chiar dacă probabil nu fix așa ca în film, ci în condiții mult mai aspre. Poate ar trebui să-mi reconsider poziția față de filmele de genul ăsta, nu-mi dau seama. Ceea ce m-a impresionat în 1917 e tocmai doza asta de eroism ce nu poate fi certificat și de vulnerabilitate (care cred că ar putea fi certificată fără probleme).
Doi soldați englezi sunt trimiși din batalionul lor în celălalt batalion al Aliaților cu un mesaj de anulare imediată a unui atac, ce urma să se sfârșească într-un masacru. Pentru a preveni tragedia, trebuiau să treacă de linia frontului, prin terenul zice-se abandonat de către germani. Pe drum este omorât soldatul care are un frate în batalionul-destinatar și care era cel mai direct interesat să ajungă acolo cu mesajul. De aici urmează un parcurs eroic al soldatului rămas în viață ce reușește, în cel din urmă, să ducă mesajul și să-l și cunoască pe fratele prietenului său.
Ce m-a impresionat, dincolo de acest eroism: hotărârea de a duce la capăt sarcina la care s-a angajat, indiferent de evenimentele imprevizibile, de dificultate etc. E idealizat, sigur că da. Cu toate acestea, toți cunoaștem pe lângă noi oameni care sunt eroi datorită aceleiași hotărâri de a termina ce încep, de a-și ține cuvântul indiferent de condiții, de a fi om până la capăt. Uite de-asta mi s-a părut impresionant filmul. De-asta – sau și de-asta – merită văzute filme ca acesta.
După vizionare, melodia a căpătat o altă semnificație, chiar mai profundă, și o altă justificare. O nuanță a umanității care trece de granițe.
Aceasta e piesa… declanșatoare:
Nașterea abrazivă
A dorului
Nu are loc la pierdere,
Ci la întrezărirea
Pierderii.
Fără să fi pierdut încă
Nimic,
Îl vezi apropiindu-se
Amenințător,
Ca un val
Ce se pregătește
De eroziunea stâncii
Pe care încă respiri
În voie.
Și această expresie
plină
este a ta
și unghiul puțin încruntat
susținut de concentrare,
și adierea șmecheroasă
ce transformă
cotidianul în film
ești tot tu
și cuprinderea melancolică
a viilor și a neviilor
căci toți sunt nemuritori
de fapt,
și clipa săltăreață
mișcată într-o sprânceană
tânără
Toate sunt tot fațete ale tale
ca niște ipostasuri
ale unei bijuterii
ce se învârte
astfel încât
imaginile multiple
să alcătuiască în mișcare
acel unu
complex.
Premonition nu este o ficțiune
El ni se întâmplă
dimineața în vreme ce trăim
speranța ca inevitabilul
aflat
să fie o scrisoare
trimisă la destinația
greșită.
Adevărul pe care îl întârziem
la intrarea în suflet
după ce intrarea în minte
se va fi produs
de mult.
Absența își construiește
Un timp
Al ei
La limita căruia începe
Să devină vizibilă.
Își stabileste o durată
Aproape precisă
De latență
După care își dezlănțuie norii
Audibil.
Trasează conturul
Figurii
Ca un desen
Tocmai început.
Distingi reprezentarea
Fără să ai tabloul.
Conturul gol
Stă ca o prezență
Absentă
Hipnotizantă.
Ai rostit dimineața
de anotimp cald
cu o singură adiere.
M-a ajuns devreme
când încă visam
și, zărindu-te,
mi se părea că stau
chiar dedesubtul
stelei polare,
iar celelalte stele
dansează într-un cerc
divin conturat
în jurul lor
și al tău.
Rotația pământului
se făcuse vizibilă,
tu atât de concret,
încât am deschis
o pleoapă
să-ți văd ochiul
treaz
la câțiva ani lumină.
Să-l rețin pe retină
cât lipsește.
Invizibilele
și intangibilele
se împletesc
ca trunchiurile copacilor
peste spațiu
spre nevăzutul
și tot mai aproapele
albastru.
Necunoscute brațe
prietene
în Duhul unui singur
Dumnezeu.
Dumnezeu s-a ținut
de cuvânt.
Tu privești lucrurile
și ele se adună
din dezordinea lor
într-o sculptură
care cândva
înainte de timp
fusese făcută
pulbere.
Iar particulele
s-au trezit
să se așeze
la loc
să recompună
creația
sub presiunea
ochilor
tăi.
Foto.
Dorul
Se furişează
Printre obiectele
Cotidiene
Pe nesimțite.
Din când în des
Întinzi mâna să-l apuci
Ştiind că trebuie
Să fie la capătul
Degetului.
Neatingându-l,
Insişti.
Prezența lui
E nu doar normală,
Ci şi tot mai
Necesară
Cu fiecare negăsire.
Normalul imaginat
Surprinde
Prin absență.
Iată triumful
Dureros al
Dorului.
Ce aş putea vedea
Dincolo de ceea
Ce se vede
E invizibilul
Căpătând trup
Mişcându-se în timp.
Invizibilul
Temporar
Este instrumentul
Preferat
Cu care lucrăm
Pe vreme de ceață.
Realul încă neîntrupat
Se aşază înaintea retinei
Trimis parcă de Tine
Ca nişte ochelari
Cu dioptrii nepământeşti.
E felul Tău de a ne
Sus-ține inima.
Când eram mică, îmi înșiram păpușile pe pat și mă consideram la școală.
Abia când am ajuns la catedră am înțeles cât de greu e să dai 4 unui elev care ți-e foarte drag… Sau despre care crezi că ar fi putut mult mai mult. 🙂
În liceu, un profesor drag ne-a făcut un test mai complex de orientare profesională. Ne-a spus tuturor rezultatele și mi-am notat ce am apucat. Se pare că mi-am păstrat foaia cu mâzgăliturile și am redescoperit-o după ani. Nu toate denumirile sunt complete, la unele apucasem să scriu doar domeniul, nu și slujba exactă din cadrul lui. Dar se pot face deducții.
Oricum, deși marea majoritate sunt pe gustul meu, sunt și câteva care ies în evidență, surprize cu care nu mă văd să-mi fi făcut de lucru :)) Bunăoară: inspector – heating & refrigeration! :)) Cine ar fi crezut? Vin să vă verific frigiderele!
ceramic…
artist
exhibit…
copywriter
dance therapist
laserist
musician
instrumental…
painter
restores…
dictionary editor
clinical psychologist
dictionary…
art appraiser
economist
psychiatrist
inspector – heating & refrigeration
medical technologist
nurse practitioner
physician assistant
video operator
paper prints….
counselling psychologist
nurse, general duty
O apariție interesantă și necesară. Iată până una alta, postfața:
Anunț și aici, cu bucurie, apariția unei lucrări importante pentru dialogul teologic evanghelic-ortodox, cartea teologului penticostal Ovidiu Dorin Druhora, Pledoarie pentru dialog. Protestantism și Ortodoxie, Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2020.
La solicitarea autorului, cu care am dialogat în repetate rânduri pe parcursul cercetîrii sale doctorale, ale cărei rezultate sunt prezentată acum publicului interesat, am scris o scurtă postfață a acestui volum, pe care v-o prezint mai jos, ca o pregustare a cărții și o motivație le lectură.
* * *
Dorința supremă a Mântuitorului pentru Biserică în rugăciunea sa din Ioan 17 este „ca toți să fie una”. În contextul fragmentării continue a comunităților creștine (există astăzi peste 40.000 de confesiuni mai mult sau mai puțin creștine în lume), ea rămâne însă un simplu deziderat, dacă nu cumva o utopie, după circa douăzeci de secole de istorie creștină. Cât despre schisme, ele nu au început nicidecum în…
Vezi articolul original 1.212 cuvinte mai mult
Viața ca plantă trebuie să fie frustrantă. Doar să aștepți să fii observat, admirat ca la o grădină zoologică, fără ca tu să depui vreun efort, sperând că îi vei atrage pe ceilalți cu puterea gândului sau cu exteriorul aparent perfect pe care ți l-ai compus.. trebuie să fie de-a dreptul un handicap. Să te bucuri când ți se oferă atenție fără ca tu să manifești vreun interes special față persoana celuilalt, să speri la comuniune fără ca tu să faci ceva pentru celălalt… pare destul de dezechilibrat.
Să zâmbești încântat când ești apreciat fără ca aceasta să te deschidă spre celălalt sau spre tine însuți, fără să simți nevoia să-i apreciezi verbal pe ceilalți. Tu știi mai bine și definitiv că vrei să păstrezi persoana ta autentică undeva departe de ochii lumii, ascunsă, o fațadă așa-zis perfectă, ireală și, în mod paradoxal, respingătoare la dispoziția tuturor. Doar pentru a fi admirată și încurajată, nu și pentru a admira și încuraja pe alții. Frumusețea celorlalți – dacă e observată – nu trebuie comunicată. Paradoxal, trebuie totuși primită. Societatea consumului înseamnă puțin mai mult decât cumpărarea în exces. Măcar în procesul de cumpărare, dai ceva în schimbul produsului pe care îl aduci acasă sau îl mănânci.
Ia-mă în brațele
Coastelor
Și alungă-mi
Frigul cu căldura
Tâmplelor,
Acele albii
Luminoase de lângă ochi
Care se cer luate
Între palme
Ca să mă liniștesc.
Ia-mă de tâmple
Și spune-mi
Că voi răsări din cenușă
Curând
Mâine
Chiar acum.
Zgârcenia
nu e o frică
de pierdere.
E un vid
oferit
celuilalt
și o pasiune
interminabilă
pentru
MINE.
Iubirea
nu e
de dat
cu împrumut
ca o carte
de pe raft.
Odată gol,
Nu mai poți
umple raftul
cu alt titlu.
Eventual
îl mai uiți
din când în când,
între adormire
și trezire.
Mozaicul capătă formă
Din bucăți perfecte
În locuri milimetric alese.
Nu te mai clădi mozaíc
Pentru a te înfățișa lumii
Davidul michelangelionian.
Știm că fisurile respiră în noi
La fel ca pietrele prețioase pure
Laolaltă.
Nu se așază impecabil
Într-un fals frumos.
Să fim iubiți, urlăm,
Cu tot cu schelete și frici
De care nu ne putem dezbăra,
Dar le păstrăm într-un colț
Invizibil
Bine păzite sub cheie.
Mozaicul nu e din carne și oase,
Aceasta e lipsa
Și forța lui.
Masca executată cu precizie
E un david contrafăcut
Respingător.
Respiră doar imperfectul
Vulnerabil
Transparent
Și viu.
Timposibil 