h1

Terapii

iunie 22, 2019

Stai așa
nemișcat
un sfert de timp
să îmi așez
o parte din liniști
peste grumazul tău
Să le plimb
în punctele cardinale
până identific
tensiunile existențiale
care îți țin ochii
deschiși
și larg închiși

În timp ce tu asculți
preferatele muzicale
de care încă
nu știu.

Sursa: https://www.makemymural.com/wp-content/uploads/2018/03/Lawn-Chairs-on-the-Beach.jpg

Reclame
h1

Cerul de deasupra noastră

iunie 15, 2019

Dacă îmi fixez ochii
Asupra cerului
Aș putea
La o adică
Vedea
În loc
Cerul de deasupra ta.

Cine și-ar da seama,
Privind doar spre
Creator,
Că ne desparte
Jumătate de lume
Nepăsătoare?
Cine și-ar da seama
în afară de sângele
Ce nu mai face față
Gravitației
Amețindu-mă de prea mult cer
Trăgând spre pământ?

h1

Realități

iunie 14, 2019

Îți strigam numele
iar tu îmi trimiteai răspunsuri
ca sticlele aduse de ocean:
suflu de viață concentrat
într-o hârtie.
Dintr-odată m-am trezit
și era o caniculă pustie.

h1

Urcuș

iunie 5, 2019

Scările imposibil de urcat
Duc în schimb
Spre gaura neagră
A sensului.

h1

Străduță cu aer

mai 2, 2019

Barcelona, Spania

Mai, 2019

Acuarela + acrilic

h1

Înviere

aprilie 27, 2019

Sute de ani de ziduri
Construite ca să ne ferească
Pe unii de alții.
Dacă am fi trăit în vremea
Vechiului,
Am fi dus cot la cot
Miei pentru păcatul
Ce ne sfredelea
Prin suflet.
Acum trebuie să ne simțim
Vinovați la gândul
De a ne întinde pâinea
În același vin?
Barierele ce ne deformează
Închinarea
Le-am ridicat
Pentru a dormi mai liniștiți,
Nu pentru a fi toți
Una în El.
Măcar în Înviere
Se aprinde în noi
Aceeași rugăciune pentru Celălalt,
Celălalt, care poate fi raiul
Împreună cu Cel înviat.

h1

Limită

aprilie 23, 2019

Diferența dintre
armonie și dor
pare a fi
o notă invizibilă
mai jos,
o singură clapă
mai la dreapta
pe care scapă
degetul
la o neatenție.

O secundă mai lungă
decât îți programaseși
sufletul
să reziste.

h1

Creation

aprilie 22, 2019
h1

Duminica

aprilie 20, 2019

În sculptură 3/3

Prietenilor care sărbătoresc în noaptea aceasta învierea lui Hristos:

‘The Resurrection’ by Germain Pilon (1537-1590)
Risen Christ, by Michelangelo

Jacob Epstein – Hand of the Risen Christ
Jesus Sculpture, Sagrada Familia, Barcelona

h1

VINERI

aprilie 19, 2019

Dacă se poate numi „În sculptură”, cum denumisem seria aceasta de postări. 🙂

Ziua de Vineri

h1

JOI

aprilie 19, 2019

Celor care vor sărbători Învierea săptămâna aceasta, o serie de postări din trecut, la care țin și care îmi doresc să fie un gând bun:

JOI, la linkul de aici

h1

Teatru: „Variațiuni enigmatice”, o esență

aprilie 7, 2019

TEATRU: VARIAȚIUNI ENIGMATICE, Eric Emmanuel Schmitt
(un alt fel de cronică)

Erik Larsen: Corespondența din roman e semnată Abel Znorko și Eva Larmor. Am câteva elemente referitoare la viața dumneavoastră, dar despre a ei nu știu nimic. Vorbiți-ne despre Eva…

Abel Znorko: Dar această femeie nu există.

Erik: Să înțeleg că e vorba de o simplă invenție literară?

Abel: Sunt scriitor, nu mașină de copiat.

Erik se prezintă la poarta romancierului cunoscut, premiat cu Nobel, Abel Znorko, pentru a-i lua un interviu pentru gazeta la care lucrează. Cartea lui Abel, Iubire nemărturisită, are un succes surprinzător de mare comparativ cu celelalte cărți ale sale. O explicație ar fi faptul că aceasta e o corespondență între două personaje, „Abel Znorko” și „Eva Lormor”, iar tensiunea și pasiunea regăsite în schimbul de scrisori dintre ei sunt cât se poate de atrăgătoare. Erik un timid uscățiv și curios, aproape nerăbdător, îi lansează întrebări după întrebări, multe incomode – după obiceiul ziariștilor – cu privire la identitatea reală a femeii, căci identitatea personajului masculin părea evidentă, chiar dacă Abel consideră că, în literatură, totul este ficțiune, aceasta fiind proba creativității.


Abel: Revenind la întrebarea dumitale, nu sunt defel omul cărții mele. Am oroare de orice distracție care complică existența, așa că m-am ținut întotdeauna departe de dragoste. Este, dacă vrei, felul meu de înțelepciune.
Erik: Ce-i extraordinar e că descrieți chinurile dragostei ca nimeni altul.
Abel: Mersi.
Erik: Iar pe acela al dragostei zădărnicite cu încă și mai multă măiestrie. (Agasat, A. Znorko îl privește cu asprime.) Așadar, femeia din roman nu există în realitate?
Abel: Nu.


Abel este omul popular prin excelență, afișând o siguranță de sine exagerată, genul acela de exces care nu poate dezvălui decât un complex ascuns nedibaci în spatele unei imagini de arogant arătate publicului care declanșează fie dispreț, fie adorație. Obraznic, indiferent, singuratic, se declară suficient și realizat în singurătatea lui (pretins doar aparentă), iar în fața întrebărilor lui Erik pozează într-un om dorit de toate femeile, ținând în mâini toate definițiile dragostei adevărate. Spre deosebire de Erik, care, încovoiat de poveri reale și imaginare, îi dă impresia (și ne dă impresia) unui om plicticos, de rutină, uzat, plat, care nu poate cunoaște semnificația pasiunii și deci cu atât mai puțin a iubirii. A Iubirii, adică.


Abel: Ești căsătorit? (E Larsen nu răspunde). Ești, de bună seamă. Căsătorit și îndrăgostit până peste urechi de soția dumitale. Sau, cel puțin, așa îți închipui.
Erik: Ce vă face să credeți asta?
Abel: Împrăștii în jurul dumitale un iz de intensă plenitudine, un amestec de mirosuri: de papuci de pâslă, de rasol de vacă, de chiștoc bine stins, de iarbă proaspăt cosită și de așternuturi păstrate în levănțică.. Nu te văd asumându-ți riscul unei fericiri necorespunzătoare standardului. Cu dumneata, totul merge după normă. (râde)


Erik identifică aerul localității în care pare să se petreacă acțiunea romanului, orășelul din care provine însuși Erik. Abel, însă refuză să recunoască faptul că s-ar fi putut inspira din realitate. Erik merge cu presupunerile mai departe, legându-se de inițialele persoanei căreia i-a fost dedicată cartea, însă Abel din nou neagă vreo legătură între aceasta și femeia din realitate care să reprezinte vreo iubire a lui. Totuși, din aproape în aproape, văzându-se încolțit de întrebări cărora nu le mai putea oferi justificări, Abel recunoaște că această persoană, Helene Matternach, este într-adevăr iubirea vieții lui, locuitoare a acestui oraș în care locuise și el câteva luni. O pasiune uriașă, terminată, la fel cum începuse, brusc; terminată de către el, care hotărâse că preferă să păstreze iubirea la borcan, în stadiul de sublim la care ajunsese, de teamă să nu o banalizeze, să nu se sature de ea. Dar să nu întrerupă legătura lor complet, să o păstreze – mai intens, mai real – în corespondență. O corespondență ce dura de 15 ani. Minus vreo 5 luni, de când nu i se mai răspunsese.

Erik: Nu pe Helene o iubiți, ci intensitatea suferinței dumneavoastră, ciudățenia legăturii cu ea, chinurile unei despărțiri nefirești… Nu prezența Helenei vă este necesară, ci absența ei. Nu pe Helene o vreți, așa cum e, ci așa cum vă apare când îi simțiți lipsa. Bine ați făcut ascunzând cititorilor faptul că izvorul romanului nu-i altul decât propria dumneavoastră viață. Nu cred că ați fi crescut în stima publicului dacă acesta ar fi aflat că Abel Znorko, marele Abel Znorko, nu-i decât un puțoi cu acnee care de cincisprezece ani își petrece timpul pândind poștașul.
Abel: Calmează-te, omule. Scena e complet deplasată.
Erik: N-aveați dreptul să o părăsiți pe femeia asta. Îndepărtând-o, ați distrus-o.
Abel: Ai un suflet de țărănoi, ce să-ți fac, n-ai cum să pricepi! Între mine și Helene totul a fost deosebit de puternic, mângâierea și despărțirea deopotrivă. N-am sacrificat nimic, am făcut totul de comun acord. Altminteri cum crezi c-ar fi acceptat ea?


Dată fiind implicarea emoțională suspect de apăsată a lui Erik, Abel simte că acesta exagerează și nu are dreptul să vină în casa lui pentru un simplu interviu ca apoi să-i ceară socoteală pentru felul în care și-a trăit și își trăiește viața, mai ales luând apărarea unei femei pe care n-o cunoaște atât de bine. Cu această ocazie, însă, va fi surprins să afle că Erik o cunoaște prea bine, fiind soția lui. După șocul de început, Abel revine la teoria iubirii scurte și intense care trebuie apoi conservată.

Abel: (sarcastic) Bietul băiat! auzi colo: iubirea! De câți ani zici că sunteți căsătoriți?
Erik: Doisprezece.
Abel: Doisprezece! Păi asta nu mai e iubire, e lene curată! (Spre a se liniști pe sine) Te crezi stăpân pe situație din pricina acelui soi de proximitate animală, pe care o au și vacile în staul, află însă că nu cotidianul înlătură barierele dintre amanți. […] Frumoasă iubire, n-am ce zice, aceea care moțăie pe obișnuințe, care se împacă cu uzura, cu dezgustul; frumoasă, acea iubire făcută din clipe de oboseală, miros de șosete nespălate, din scobeli în nas și pârțuri trase pe șest, sub cearșaful scos din raftul cu levănțică.
Erik: Nu se refugiază în sublim decât cine nu iubește viața.
Abel: Nu se împotmolește în viață decât cine nu iubește sublimul.


Erik: Faceți parte dintre cei care iubesc, dar nu învață nimic din iubire.
Abel: Ce-i de învățat în iubire?

Erik: Ființa iubită. Trebuie să o înveți pe de rost.

Următoarea surpriză pregătită de Erik este informația că nu-i poate duce scrisoarea pregătită de Abel pentru Helene pentru că Helene… e moartă. Cancerul o doborâse în decurs de 3 luni de la diagnosticare, iar Erik cel „plicticos și nepasional” îi fusese alături în fiecare clipă. Ceea ce spunea Erik că fusese cel mai dificil era să simtă cum o pierde pe ființa iubită înainte ca ea să moară.
Abia acum începe Abel să se confrunte cu el însuși, cu adevărata oglindă în care refuzase să se privească. Abia acum își verifică, își confruntă definițiile date iubirii, urii, orgoliului și realizează că lucrurile stau fix pe dos decât le identificase:


Abel: (cu durere) Mi-e așa de rușine… eu… n-am făcut niciodată nimic pentru Helene.

Abel: (sincer, cu simplitate) Îți mulțumesc că exiști. N-aș fi știut niciodată să fiu ca dumneata. (Aton) Eu nu sunt altceva decât o gogoașă de cea mai rea speță – aceea a celor ce sunt luați în seamă, respectați. Cred că gargariseala asta a mea cu cultul literaturi era subterfugiul ce-mi permitea să nu fiu nevoit să trăiesc, în fond îmi era teamă de viață. Pe hârtie eram curajos nevoie mare, dar în realitate nu știu dacă m-am învrednicit vreodată să salvez un iepure prins în laț. În fond, nu să trăiesc viața voiam eu, ci s-o scriu, s-o compun, s-o domin, de-aici de pe insula mea – buricul pământului! Nu în fărâma de timp ce mi-a fost dăruită, și cu atât mai puțin într-a altora, ambiționam eu să trăiesc, eram prea orgolios pentru așa ceva, nu, eu înțelegeam să-mi creez propriul meu timp, propriile mele timpuri a căror scurgere nu trebuia să aibă altă măsură decât clepsidra scrierilor mele. Vanitate. Pământul se învârte, iarba crește, sunt copii care mor, iar eu am fost distins cu Premiul Nobel și profețesc de parcă mi-ar fi fost dat nici mai mult nici mai puțin decât să schimb fața lumii. În timp ce dumneata nici măcar nu te deslușești din masa celor obscuri, eu fac parte din acele ființe inutile care sunt ridicate în slăvi.


Pe când se pregătește să plece împreună cu Erik spre „casă” pentru a vizita mormântul Helenei, Abel este curios să afle când a murit Helene. Și aici intervine ultima surpriză a plicticosului de Erik. Într-o seară de marți, la începutul primăverii, în 21 martie… acum 10 ani. Corespondența dintre „Helene” și „Abel”, însă, nu încetase decât cu 5 luni în urmă. Cine îi scrisese în tot acest timp, așadar? Realizarea faptului că toate acele scrisori le schimbase cu Erik și că așteptase cu sufletul la gură după scrisorile lui Erik creează un efect comic și dramatic în aceeași măsură. Nu poate înțelege, caută pasajele din carte în care să îl recunoască sau să o recunoască și nu-și poate explica de ce nu-și dăduse seama, îl umple scârba de realitatea atât de surprinzătoare și de oripilantă ce nu se mai termină de dezvăluit și dă să-l arunce afară pe Erik. Motivația lui Erik, însă, e mai degrabă tragică, dramatică decât vulgară, obscenă. Chiar dacă nu ar putea căpăta aprobare, ar putea căpăta înțelegere:

Erik: Acum zece ani, după ce am înmormântat-o pe Helene, credeam că iubirea însăși intrase în pământ odată cu ea. Pe urmă v-am găsit de dumneavoastră, prin dumneavoastră am regăsit-o pe ea, și am înțeles că lumea nu-i chiar așa pustie.

Variațiuni enigmatice, pomenite și în cadrul piesei, reprezintă discul pe care atât Abel, cât și Erik îl primiseră din partea Helenei, cu același discurs, în semn de iubire și prețuire. Este singurul lucru comun pe care cei doi par să îl aibă din partea ei, Helene descoperindu-și laturi diferite cu fiecare.


Am ales să prezint sub această formă piesa asta despre esențe și aparențe, despre răbdare și indiferență, despre iubire și orgoliu, despre dragostea care învață despre celălalt și preocuparea exclusivă cu propriul sine pentru că mi-a mers la inimă cum puține au reușit. Și pentru că replicile acestea, scoase din întreg și date câte o frântură, ar putea trezi interesul pentru teatru, pentru piesă, pentru literatură în general, pentru sufletul omului (în special)…

h1

Greierii

aprilie 6, 2019

greierii seara
cântă un miros de acasă
de tine
de un nevăzut familiar
Și tocmai atunci
îmi găsesc
să deschid ochii
să văd nevăzutul
și tu ești deloc.

h1

Calm down, calm up

martie 26, 2019

Un gând despre: ”Never in the history of calm down has anyone calmed down by being told to calm down.”

Nu știu alții cum sunt, poate depinde și de persoană. Pe mine, de exemplu, mă calmează dacă îmi spune cineva care simt că e sincer și n-o spune din vârful limbii (îți dai seama cine o spune doar ca să scape mai repede de tine sau o spune pentru că realmente așa crede și vrea să îți fie bine, se gândește la binele tău), dacă are tonul care să îmi pice bine, dacă mă privește în așa fel încât îmi dau seama că pentru celălalt contează să fiu calmă pentru mine, nu doar pentru a nu-l stresa pe el cu „văicărelile”.

Uneori nici nu ai nevoie de mult din partea celuilalt pentru a binefăcător. Uneori îți ajunge să simți că celălalt are empatie, simte cu tine, îl doare pentru neliniștea ta. Dacă emană asta, calmează. Mie cel puțin mi se întâmplă. Vouă nu?

h1

Unele bătălii

martie 25, 2019


O mulțime
de capete se îndreaptă
împotriva mea.
Mai puțin de o mulțime,
o mână de oameni
poate.
O mână decisivă
însă.

Chiar și eu mă alătur
împotriva mea.
Au dreptate.
Ce să fac în locurile
pentru care nu am fost,
se pare,
menită?

Să te încăpățânezi
într-o luptă
împotriva semenilor –
un egoism inutil.
Ne-am unit împotrivă.
Să nu vă uitați
armele la ieșire.

background:

h1

Suprasimțul Perfect Sense

martie 13, 2019

Perfect Sense (2011) e un film paradoxal. Care merită văzut pentru că vorbește despre simțuri și despre ceea ce transcende simțurile. Într-o lume care la început pare obișnuită, mai apoi apocaliptică, oamenii încep să își piardă mirosul, ca într-o epidemie, căreia nu i se găsește cauza, modul de transmitere, leacul… Lucru care îi derutează, îi destabilizează, iar restaurantele se tem că vor rămâne fără clienți. Mai apoi e atacat gustul. Dacă nu mai simți gustul mâncării, cum îți mai va seama dacă mâncarea e bună, sănătoasă, proaspătă măcar, unde mai rămâne plăcerea savurării? Însă oamenii se adaptează într-un final și apelează la celelalte simțuri pentru a oferi și primi satisfacție. Vizualul, auzul.

Într-o astfel de lume se cunosc și se îndrăgostesc un bucătar (el) și un doctor (ea), fiecare încercând să facă față panicii care cuprinde lumea din jurul lor, gândurilor că e posibil ca aceste epidemii să se extindă și asupra celorlalte simțuri. Ceea ce mi s-a părut admirabil e faptul că mereu găsesc moduri în care să își păstreze un gram de optimism și să profite de ceea ce încă mai au (nu se știe pentru câtă vreme).

Joacă un joc provocator. Pentru a se cunoaște mai bine, dar poate și pentru a-și lua atenția de la panica generală, imediată: să își spună unul altuia lucruri pe care nu le-a mai povestit, lucruri pe care le știe doar el, secretele lui. Ca un dar făcut celuilalt: a-i încredința secretul tău înseamnă a-i da putere. Amândoi cad de acord că sunt destul de „nemernici” din cauza greșelilor comise în trecut și se iubesc mai departe în ciuda tuturor.

Dispariția auzului e momentul în care se produce ruptura dintre ei. În momentele premergătoare pierderii auzului (ca de altfel și în cazul celorlalte pierderi de simțuri), el face o criză de nervi (la fel ca celelalte personaje), reproșându-i femeii toate lucrurile sensibile și secretele pe care i le-a împărtășit. Un moment de nebunie ca un test al relației, momentul tensionat în care te folosești de puterea pe care o ai asupra celuilalt spre distrugerea lui.

Există o secvență în această surzenie care atrage atenția. La fiecare pierdere a unui simț, oamenii încearcă să își continue activitățile obișnuite în moduri neobișnuite, adaptându-se la schimbări, după primele reacții de panică, nervi, criză. În restaurant, o trupă muzicală continue să cânte pentru clienții care vin să mănânce, chiar dacă nimeni nu mai aude muzica. Bucătarul – personajul nostru principal – se apropie de scenă, avid, și își lipește urechea de platforma pe care cântă trupa, ascultând. Surzii nu mai pot auzi melodia, însă pot simți ritmul, tensiunea piesei. Încearcă să recupereze pierderea prin ceea ce are încă la dispoziție.

Împăcarea celor doi are loc, dezamăgitor și fascinant în același timp, la final, când apropiindu-se unul de celălalt și realizând că ceea ce îi desparte e fals și mult mai neimportant decât ceea ce îi unește, ceva dincolo de simțurile pe care le pierd… când își pierd treptat și văzul. La un metru unul de celălalt, fără niciun resentiment, cu dragostea parcă mai vie decât înainte, încep să se vadă tot mai neclar, până când mâinile li se întâlnesc într-o orbire completă din punct de vedere fizic, într-o vedere completă din punct de vedere sufletesc.

Apocaliptic, deprimant și resuscitant în același timp, însuflețitor și întristător totodată. O regie surprinzătoare la modul plăcut, care nu te lasă indiferent.

h1

Ecumenism…

martie 4, 2019
h1

Joaca de-a vacanța. Vis.

martie 2, 2019
probabil coasta Amalfi
h1

Altă joacă. Forme și culori.

martie 2, 2019
notte a polignano
h1

Zestrea minerală a Maramureşului

februarie 28, 2019

h1

Studiu monocrom

februarie 14, 2019
h1

Mna

ianuarie 28, 2019

h1

Delir

ianuarie 28, 2019

Mă legănam într-o barcă
Precum naufragiatul
În mijlocul oceanului
Și mi se făcea rău
De la mișcarea lumii cu mine
În mare
Deliram că vii să mă salvezi
Însă lucrai de zor
La un vapor de expediții
Esențiale.
Delirul era însă atât de profund
Încât la un moment dat
Am simțit cum sărutul tău
M-ar fi trezit
Din amețeală
Și zâmbeam
A mal.

h1

Comuniune

ianuarie 28, 2019

Aproape că am străbătut
În întregime
Cărăruia ce începe
Cu ochii tăi
Și se termină undeva
Spre Narnia.
Doar că dincolo
De ușa șifonierului
Nu e iarnă,
Stau în tricou
Și îmi plimb picioarele pe nisip.
Dincolo de privirea ta
În care pătrund cu totul,
Mă afund într-o scorbură
Luminoasă, culmea,
Și fără sfârșit, din fericire.
Acum că m-am detensionat
Pentru o sută de ani,
Îmi pot și eu începe
Serviciul liniștit.

h1

Obsesie poetică

ianuarie 27, 2019

Marin Sorescu, Arcadă

azi am văzut un ochi
care mă iubea.
vedeam bine că m-ar fi primit
sub sprânceana lui.

dar a venit un nor
Şi ochiul s-a-nchis
ori s-a speriat
Şi-a fugit în chipul tău
lângă celălalt ochi,
lângă fruntea şi lângă gura
care nu mă iubesc.

h1

Stare muzicală

ianuarie 24, 2019

varianta mai tristă:




varianta mai emoționantă:

h1

Cerul meu

ianuarie 14, 2019

Ai lăsat ușa
Încuiată
De partea astalaltă
A globului.
Ai zărit
O cometă,
Mi se spune.
Pe cerul acesta
N-a ajuns
Nici până azi.
Probabil undeva
Pe la o paralelă
S-a rupt pământul
În două.

h1

to know you

ianuarie 1, 2019

Downstream
(Supertramp)
Took a boat Sunday, down by the sea
It just felt so nice, you and me
We didn’t have a problem or a care
And all around was silence, everywhere
You are the reason I was born
Be with you through all seasons
I’ll always hear you when you call
We’ll keep the love light shining
Through each night and day
A lonely life behind me
Oh what a change you’ve made
So down here on the ocean we will stay
Went through a lot of changes
Turned a lot of pages
When I took a boat Sunday
To know you as I know you now
That is all I need
And we will get along somehow
If we both believe
So down here on the ocean we will stay
Went through a lot of changes
Turned a lot of pages
When I took a boat Sunday

h1

tonight

ianuarie 1, 2019

I’m so stuck in all that I’m seein’
I’m not even feelin’ anymore
I can’t find another reason

To wanna believing you’ll be around
Tonight…
Tonight…
I’m not sure of all that I’m fearin’
It’s already stealin’
You and I
You and I
Tonight…
Tonight…
Whoa, I never asked you to let me go
I was afraid to want a little more
Can you give me that
Can you give me back what we had
Show me more than the uncertainty
Show me more than the hurt I feel
Can you give me that
Give me everything you have
Tonight…
I’m so stuck in all that I’m seein’
Not even feelin’ anymore
Tonight…
Tonight…
Tonight

h1

Amnezie selectivă

decembrie 31, 2018

Cum se scutura
Cerul
Peste zi
Atunci când
Nu te ştiam?

h1

Un detaliu

decembrie 25, 2018
h1

Revoluția la 9 ani reblog

decembrie 23, 2018

Pentru că reblogul a devenit o treabă aproape imposibilă mai nou, redau mai jos linkul postării mele de acum 10 ani despre revoluția resimțită de mine.

AICI

h1

Cutremur

decembrie 16, 2018

Cât am închis un ochi,
solul pe care odihneau
degetele mele lungi
se despărți
ca la un cutremur

ne făcurăm
din continent
insule mici
tot mai
îndepărtate
și mai rupte
fără să ne mai putem
zări

Îmi deschid ochiul
constant
și oricât îl deschid
un cutremur pare
acum să cuprindă
și planetele
vecine.

sursa: https://www.nationalgeographic.org/encyclopedia/island/
h1

Transfigurare

decembrie 16, 2018

Mă uitam pe fereastră
și te-am zărit
în culori
Afară era
monocrom
un vânt
îmi întorcea gândurile
de pe o parte
pe alta
fără să le rezolve.

Te-ai așezat
și ai sorbit
din cafeaua mea
neîndulcită

Trebuie să fi fost
un deliciu
căci imaginea
mi s-a colorat subit.

h1

Again

decembrie 16, 2018

Și pentru că tot nu m-am lăsat:

I’ll never love again, lady gaga, până la urmă tot m-am jucat. 
Se aude mai bine la căști decât la difuzor, e mai mică diferența dintre instrumente-voce.
Sugestii, critici, feel free 

http://www.trilulilu.ro/voice-012

h1

A Star sau altceva Is Born.

decembrie 15, 2018

Prea trist A Star Is Born. Mult prea trist. Revoltător de tragic. Emoționant, adevărat. Dar cred că poți prezenta ceva grav, ceva la limită și fără să termini filmul în sinucidere. Cred că poți transmite un mesaj dureros și fără „sfârșitul tuturor lucrurilor”. E o inflație de sinucidere și moarte. Oare trebuie să ducem toate gândurile în aceeași și aceeași direcție? Dacă am început prost, e necesar să și sfârșim prost? De ce nu poate exista o renaștere ca spectatorul să vadă ce se poate face în viața de zi cu zi, să știe că există speranță, să merită să încerce?

„Pentru că asta e viața reală, baby, deal with it, e doar o constatare.”, mi se poate răspunde. Ceea ce e adevărat. Dar cred că arta e menită să fie nu doar o constatare a evenimentelor, a istoriei. Cu asta se ocupă deja știrile. Cred că arta e menită să fie mai mult de atât. Să transmită imposibilul de pe lume pentru a ne determina să dorim a fi noi mai mult și a-i ajuta pe ceilalți să fie mai mult decât sunt. Să vadă ceea ce nu se vede, să simtă ceea ce e camuflat, să învie ceea ce e mort. Dacă lucrurile se termină tot într-o disperare irecuperabilă, atunci care e lucrul pe care îl trezește în spectator? Cu ce rămâne el la final? Rămânem doar cu gândul Annei Frank, că „regretul e mai puternic decât recunoștința”? Care e cât se poate de real și el. Dar e de ajuns gândul ăsta pentru a-i motiva pe oameni să mai uite de ei înșiși în goana după identitate și să îi privească mai atent pe cei de lângă ei? Mă întreb.

Nu sunt avidă după finaluri fericite cu orice preț. Dar cred că ar trebui să ne fi ajuns deja exmplele de „așa nu” și să ne dorim să ne îndreptăm spre „așa da”.

Mai degrabă vedeam un final în care Jackson Maine, după ce a descoperit-o și lansat-o pe Ally, să fie motivat să se depășească pe el însuși, proces pe care oricum îl începuse deja. Unul îl trage pe celălalt după el. După care rolurile se schimbă. El a ajutat-o să își găsească frumusețea, identitatea și libertatea în care nu credea, ea l-ar fi ajutat să își găsească puterea pe care credea că nu le are. Puterea și mai ales voința de a renunța la ceea ce îi dăunează. Ăsta ar fi fost un exemplu de iubire care cucerește tot, renaște ce e bun, dărâmă ce e rău.

Dar ei mi-au lăsat piesa „I’ll never love again”, pe care n-o mai pot cânta. 🙂

sursa: https://www.newyorker.com/culture/the-front-row/the-real-subject-of-bradley-coopers-a-star-is-born-is-the-star-power-of-bradley-cooper

h1

Avalanșa

decembrie 8, 2018


Piesa Avalanșa, scrisă de autorul turc Tuncer Cücenoğlu, ne vorbește despre regulile care ne forțează să ne organizăm viața în funcție de consecințele încălcării lor, în funcție de frica declanșată de nesupunerea față de ele. 
Îmi pare o piesă impresionantă, atât ca idee, cât și ca realizare, punere în scenă, joc al actorilor. Spre final, simțeam că îmi vine să cobor pe scenă să fac dreptate. :)) (Dez)Avantajul jocului cu publicul pe scenă. :))

Într-un sat dintr-o zonă muntoasă din estul Anatoliei, oamenii își duc existența după un calendar aspru. Își programează viața după amenințarea avalanșei care poate fi provocată de zgomotul făcut de un om care strigă, de o femeie care naște, de copilul acesteia care tocmai vede lumina zilei și plânge. Aceste zgomote sunt strict interzise în cele nouă luni din an de sezon rece. Copiii au voie să se nască doar în celelalte 3 luni de vară. Între anotimpurile de vară, oamenii sunt nevoiți să calce cu grijă, să nu urle, să nu vorbească tare, să nu se certe (iar asta e cu atât mai tentant și mai greu de evitat), să nu tragă cu pușca.

Se zvonește că, în urmă cu 50 de ani, o femeie însărcinată a fost îngropată de vie pentru că stătea să nască în perioada interzisă. Autoritățile trebuiau mereu informate ori de câte ori se producea o neregulă sau se afla despre simpla posibilitate a unei nereguli. Iar, în această situație, viața comunității trebuie (și a fost) pusă mai presus de viața femeii și a copilului ei.

În prezent, în mijlocul unei familii, nora are simptome de contracții, însă atât ea, cât și soțul ei încearcă să se convingă reciproc că nu poate fi vorba de vremea nașterii, care ar fi doar peste o lună. Totuși, de frică, de frica consecințelor tăinuirii, socrul hotărăște să cheme moașa pentru detalii, iar apoi sunt alertate autoritățile pentru a lua o hotărâre, căci se pare că tânăra soție va naște prematur. În ciuda respectării calendarului de concepere a copilului, nașterea pare inevitabilă, iar integritatea părinților nici nu mai contează în luarea deciziei. Femeia trebuie să fie îngropată în sicriu, nu poate naște, căci ar pune în pericol toată comunitatea.

Momentul de turnură e reprezentat de împotrivirea soțului, care se prezintă în fața lor cu pușca, amenințându-i că o va descărca asupra lor – ucigând astfel toată comunitatea sub greutatea avalanșei stârnite – dacă îi omoară soția și copilul. În sfârșit, în comunitate apare cel care spune NU fără să conteze consecințele, în sfârșit cineva îndrăznește să se opună fricii permanente în care trăiesc toți și să aleagă libertatea.

Scena e împărțită de actori cu spectatorii. Totul se petrece sub ochii spectatorilor, uneori chiar la jumătate de metru de ei. În mijlocul scenei, actorii se mișcă lent și își vorbesc în șoaptă, iar pe jos totul e alb, iarnă.

În momentul în care tânăra soție naște în vreme ce autoritățile stau înlemnite sub amenințarea puștii, strigătul copilului care e primit de lume – tot cu teamă, deși acum cu alt fel de teamă – se face lumină. Toate personajele se întorc spre această lumină (mai puțin reprezentații autorității, îmbrăcați în negru, simbolic, care acum fug ca vinovați), iar noi, spectatorii, suntem invitați să pășim spre aceeași lumină în continuarea scenei: sub picioare, descoperă iarbă verde plină cu flori. Amenințarea avalanșei nu (mai) există. Fuga autorităților ne lasă de înțeles că amenințarea avalanșei probabil nici nu a existat. Însă era un pretext perfect pentru a ține comunitatea în obediență cu generațiile.

Un text despre care ni se spune că este inspirat din realitate și care face trimiteri la regimurile totalitariste politice. Însă poate nu numai.

Spre ce ne poate împinge frica să acceptăm? Ce ne poate determina să ne revoltăm și să hotărâm că nu suntem nevoiți să ascultăm de ea? Niște întrebări care merită puse atât la nivel personal, cât și la nivel de comunitate.

h1

joacă muzicală

noiembrie 21, 2018

joaca de azi, după un cuore in due, francesca michielin. mai cu scăpări, dar altfel o piesă pe care o îndrăgesc:

http://www.trilulilu.ro/voice-010

h1

Pastile dilematice

noiembrie 18, 2018

Paradoxul scrierii unui articol

1. Nu ajunge materialul ăsta, prea puține informații, prea puțină critică, prea puțină lume scrie despre asta!

2. La ce mi-a trebuit atâta conspectare? Ce fac cu atâta material nefolosit? 

h1

Teroare

octombrie 1, 2018

Ferdinand von Schirach a scris un text referitor la un proces intentat unui pilot de vânătoare. Un text care prezintă o situație dificilă, (aproape) imposibilă. Orice ar alege pilotul, problema de conștiință rămâne, dincolo de problemele legate de reguli, lege, constituție. Dincolo de ele, există situații pe care legea nu le prevede sau de la care chiar se abține (pentru a nu i se imputa că permite sau justifică crima sau altă infracțiune), situații în care ești împins să decizi singur, fără ajutor de la superiori (care nu doresc nici ei să încalce legea scrisă tot de om), iar apoi să te împaci cu ceea ce ai decis. Să știi de ce ai hotărât așa, de ce ai considerat că așa era – nu mai bine, dar – preferabil.

Prezentarea piesei:
„Avionul de pasageri LH 2047, cu 164 de pasageri la bord, este deturnat de un terorist către un stadion cu 70.000 de oameni. Pilotul de vânătoare Lars Koch încalcă ordinul superiorului său și doboară avionul, pentru a-i salva pe spectatori. Ar trebui el condamnat pentru crimă?

Scena teatrului devine un tribunal, iar voi sunteți jurații care alcătuiesc instanța. La sfârșitul procesului va trebui să votați, iar decizia voastră va determina finalul spectacolului. Este maiorul Lars Koch vinovat sau nu?

Este uciderea persoanelor nevinovate permisă în cazuri extreme? Pe pagina web terror.theater poți vedea cum au votat deja spectatori din toată lumea în cazul pus în discuție de piesa lui Ferdinand von Schirach.” (http://www.teatrunational.ro/spectacole/premiere/spect/teroare.html)

 

O regie interesantă (nu prima de genul acesta, ce-i drept; tot de Bobi Pricop a fost regizată și Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas) și o procedură la fel de incitantă. Ești implicat și tu, ca spectator: fiind jurat, îți asumi și tu o hotărâre, nu doar comentezi din scaun (cum mai comentam eu la anumite problematizări). Personajele și se adresează, și nu doar ele. Situația în sine – chiar dacă este puțin probabil să te afli într-un asemenea caz extrem – te provoacă pentru că oricum te lovești des de situații în care ești nevoit să alegi un bine dintre două sau mai multe variante sau să alegi un rău mai mic dacă nu există un bine.

Spre final, pilotul de vânătoare este întrebat de d-na procuror cum ar fi procedat dacă în avionul în care a tras s-ar fi aflat soția sa. Ar mai fi luat aceeași hotărâre? Răspunsul a fost:

„Nu vreau să răspund la această întrebare. Orice răspuns aș da ar fi fals.”

Problema se schimbă inevitabil dacă datele ei se schimbă. În final, după ce ai epuizat opțiunile pe care ți le dă legea, trebuie să alegi ceva. Ceva cu care crezi că poți trăi, un răspuns pe care îl poți da conștiinței atunci când te întreabă „de ce?”.

PS: foarte grăitoare și voturile la nivel global dacă le comparați..

%d blogeri au apreciat asta: