Un film pe care am vrut să-l văd după ce am ascultat coloana sonoră. Procesul invers, pentru că, de regulă, prima dată vezi filmul și abia atunci descoperi eventualele sunete interesante, demne de căutat și păstrat în arhive. În special una dintre piese, ultima a filmului: Come Back to Us.
O melodie surprinzător de romantică pentru un film de război. Însă, până nu vezi filmul, nu știi ce poate fi emoționant în el. Dacă chiar se găsește ceva.
Reclama filmului spune că e inspirat din evenimente reale și că regizorul, scenaristul, producătorul Sam Mendes s-a folosit de amintirile bunicului său pentru a-l produce. Totuși, evenimentele – s-ar putea spune „prea eroice pentru a fi adevărate” – nu sunt adevărate, dar ar putea fi. Așa scriu cronicile. Există frânturi disparate care au fost relatate, dar firul roșu al filmului nu li s-a petrecut personajelor așa.
Nu mor după filme de război, cel puțin așa spun eu 🙂 , dar m-am uitat la câteva pe care le-am găsit emoționante, vibrante, memorabile. Spun că nu mor după ele din cauza violenței fără margini, a dramelor inimaginabile prin care au trecut oamenii – chiar dacă probabil nu fix așa ca în film, ci în condiții mult mai aspre. Poate ar trebui să-mi reconsider poziția față de filmele de genul ăsta, nu-mi dau seama. Ceea ce m-a impresionat în 1917 e tocmai doza asta de eroism ce nu poate fi certificat și de vulnerabilitate (care cred că ar putea fi certificată fără probleme).
Doi soldați englezi sunt trimiși din batalionul lor în celălalt batalion al Aliaților cu un mesaj de anulare imediată a unui atac, ce urma să se sfârșească într-un masacru. Pentru a preveni tragedia, trebuiau să treacă de linia frontului, prin terenul zice-se abandonat de către germani. Pe drum este omorât soldatul care are un frate în batalionul-destinatar și care era cel mai direct interesat să ajungă acolo cu mesajul. De aici urmează un parcurs eroic al soldatului rămas în viață ce reușește, în cel din urmă, să ducă mesajul și să-l și cunoască pe fratele prietenului său.
Ce m-a impresionat, dincolo de acest eroism: hotărârea de a duce la capăt sarcina la care s-a angajat, indiferent de evenimentele imprevizibile, de dificultate etc. E idealizat, sigur că da. Cu toate acestea, toți cunoaștem pe lângă noi oameni care sunt eroi datorită aceleiași hotărâri de a termina ce încep, de a-și ține cuvântul indiferent de condiții, de a fi om până la capăt. Uite de-asta mi s-a părut impresionant filmul. De-asta – sau și de-asta – merită văzute filme ca acesta.
După vizionare, melodia a căpătat o altă semnificație, chiar mai profundă, și o altă justificare. O nuanță a umanității care trece de granițe.
Aceasta e piesa… declanșatoare:
🙂 Când pianistul se așază la un pian din apartamentul în care trebuia să locuiască silențios, să nu știe nimeni că trăiește acolo cineva. Neputându-se abține totuși, când vede pianul, se așază la el, deschide capacul și cânta cu degetele deasupra clapelor, fără să le atingă, ca și cum ar auzi fiecare notă pe care o cântă în gândul lui (și pe care noi o auzim), savurând în imaginație fiecare sunet nescos, dar trăit de atâtea ori înainte complet. O scenă imposibilă și fascinantă în același timp. O dramă a omului fără libertate care încearcă să se salveze sănătos mental și emoțional prin asemenea gesturi, ca un fel de recuperare parțială a libertății. Ca un fel de a spune lumii văzute și nevăzute: “experiența asta e a mea, orice (mi-)ai face; nu mi-o poți lua din trecutul meu și din memoria mea orice ai face”. O voință uriașă de a supraviețui, și nu doar de a supraviețui, ci de a profita din plin de istoria personală în supraviețuirea aceasta. Și în același timp o jelire după libertate, după adevărata libertate. Însă mesajul ce bate orice alt mesaj îmi pare a fi: libertatea mea e cea interioară, mie puteți să-mi faceți ce vreți. Extraordinar..
