Fereastră dublă Eşti. Spre constanța Cerească Şi spre mobilitățile Interstițiale. Ca scriitorii Scripturilor. Ambele coordonate Arată complexitatea sufletului Corect.
Marea trebuie să te fi inventat Sau eu într-un vis Întrupându-te din zbor și cunoaștere Din întindere calmă și totuși zbuciumată Ca o creație straniu de nesimplă a unui Creator ce nu se știe repeta.
A te cunoaște înseamnă creștere E cunoașterea văzduhului a pământului bătătorit și nou a suflului care vorbește a ploii care cuprinde firele de tristețe și de bucurie
Cunoașterea ta e o poartă întredeschisă dincolo de care se dezvăluie o narnie văratecă în care mă odihnesc colorat și mă consum fără epuizare.
Iubirea omenească a lui Makine mi s-a părut ciudat de paradoxală ca impact asupra mea. N-am citit alt roman al lui, nu pot face o analiză comparativă. Are ceva ce îmi place și ceva care îmi repugnă. Sunt pasaje uimitor de profunde, de sensibile, care par să concentreze în ele esențe memorabile. Iar, în rest, acțiunea e cu totul neinteresantă, o trecere prin istoria sa politică/revoluționară, avansez cu greu de la un eveniment la celălalt, iar efortul de a cunoaște personajele pe dinăuntru este extrem de greoi.
Impresia constantă de-a lungul romanului a fost că personajele nu mă lasă să mă apropii de ele, nu pot simți cu ele decât în acele momente de maximă sensibilitate, când acțiunea devine brusc filmică și întrerupe șirul plictisitor, redând mai mult din sentimenele lor, nu doar acțiunile. Elias, personajul principal, pare să trăiască mânat cumva de forțe exterioare, cărora nu li se poate opune și nici nu pare să vrea a li se opune. Se complace să creadă într-un și să urmeze un vis izvorât dintr-o răzbunare ce se vrea justițiară, însă acest vis, lupta împotriva oprimării politice/corupției se dovedește de fiecare dată dezamăgitor, chiar și cu micile lui victorii, nu suficient de mari, însă, pentru a conta în contrabalansarea nefericirii pe care o resimte pentru că nu rămăsese să își trăiască iubirea alături de femeia pe care înțelesese că o iubește, de fapt.
„Dar întrebarea care îl tulbura altădată își păstra claritatea de neînlăturat: ‘Dacă revoluția nu ne schimbă modul de a iubi, la ce bun toate luptele astea?’”. Rămânem și noi cu întrebarea aceasta laitmotiv, provocându-ne. Există un mod sacrificial de a iubi la Elias, care nu poate fi negat, însă acest mod nu pare a realiza iubirea. Pare să o amâne mereu, să o ocolească, să găsească impedimente imaginare în calea ei, să fugă în alte visuri, ca la final să vedem că ceea ce a fost sacrificat a fost – nu doar el, ci – chiar trăirea iubirii resimțite și (încă) posibile.
Tristețea, ca dorul, e un sentiment cu masă, are greutate. Spre deosebire de fericire – un balon cu gaz, ce își începe existența de jos și o continuă în sus, tristețea ia ființă undeva sus, când înțelegem realitatea, și își continuă existența căzând treptat spre inimă până în stomac, unde pare să se oprească, țintuind omul la pământ ca o gravitație mai puternică decât cea obișnuită. De acolo, din când în când, face alternativ câte o implozie, ba explozie, ce reverberează până spre conturul ființei, absorbindu-l, deșirându-l.
Peste vuietul cenușiu sacadat al pancartelor ce crește sub noi, în jur și dă să ne înghită ca un ocean de rostiri, înghesuindu-ne și furându-ne tăcerea, ne-am privit.
Urletele au încremenit undeva sub linia ochilor noștri linie de care n-au fost în stare să mai răzbată nici frânte.
Zgomotul infernal părea să fi amuțit undeva între solaritatea ta și lichiditatea mea, infernul însuși părea să se crispeze în fața nedezbinării noastre nepământești.
Frânturi de mască se rup, infime, de pe suprafața sufletului sub forța adierii tropicale, a timpului care dă în vileag ascunsul. Sau poate doar sub imperiul corespondențelor invizibile mărunte și semnificative.
În spatele măștii ce se înlătură, se vede ceva mai mult decât așteptata posibilă dezamăgire. Nuanțele unui univers.
Firavi și puternici înlănțuiți în credință, această lentilă spre viitor ce trebuie să existe acum pentru a se vedea mai târziu, invizibilul ce trebuie deslușit înainte de vreme prin ziduri prin porți prin morți ca, la vreme, să se întoarcă la noi în chip de realitate.
Poate că li se mai întâmplă și altora ca o anumită piesă a unui artist, a unei formații să fie marele declanșator al atenției ce se va îndrepta apoi și spre celelalte piese. Una, care iese la suprafață, care se remarcă prin ceva față de restul pieselor. Other Side of Sea a fost o asemenea compoziție dintre cele semnate de Haevn. Apoi au urmat și altele.
Dramatică, ca și cum s-ar sfâșia interiorul, nu prea putea să treacă neobservată. Povestea din spatele piesei, însă, am descoperit-o mult mai târziu. Scrisă de Marijn van der Meer (solistul) la 23 de ani, în timpul celor 3 ani în care a fost mai mult la pat, între intervenții chirurgicale din cauza unei tumori, ea redă o parte din el. Ce a spus despre piesa aceasta e că nu spera că va mai avea când să o și cânte în fața unui public. Acum că a apucat nu doar să își revină, să o cânte în fața multora, inclusiv în fața doctorului care l-a operat și cu care ține legătura, e convins că vremurile bune sunt trecătoare și că trebuie să știi să le apreciezi atunci când le trăiești. Acum poate că sună altfel și versurile.
Unora le poate părea prea melancolică, poate chiar fără vlagă, pesimistă. Însă nu e doar tristă piesa aceasta. E puternică și tristă în același timp. E ca un strigăt după o înviere. O înviere care a și urmat. La cât mai multe asemenea învieri! This is it. Poate îmi spuneți și reacțiile voastre.
Mă surprind în răstimpuri furându-ți reflex înclinația capului privirea spre mări ușor dubitativă Și găsesc subit că ți-aș gândi gândul cu mintea ta cu mintea mea Ca într-o contopire nepământească încă pe pământ mai bogată decât altminteri.
Două mâini ca stâncile etretatului prăbușindu-se, de pustii, spre fundul oceanului. Lumina, această viață și moarte simultan, fără lumina ochilor, îmi trezește și ucide câte o frântură conștiința.
Un film pe care am vrut să-l văd după ce am ascultat coloana sonoră. Procesul invers, pentru că, de regulă, prima dată vezi filmul și abia atunci descoperi eventualele sunete interesante, demne de căutat și păstrat în arhive. În special una dintre piese, ultima a filmului: Come Back to Us.
O melodie surprinzător de romantică pentru un film de război. Însă, până nu vezi filmul, nu știi ce poate fi emoționant în el. Dacă chiar se găsește ceva.
Reclama filmului spune că e inspirat din evenimente reale și că regizorul, scenaristul, producătorul Sam Mendes s-a folosit de amintirile bunicului său pentru a-l produce. Totuși, evenimentele – s-ar putea spune „prea eroice pentru a fi adevărate” – nu sunt adevărate, dar ar putea fi. Așa scriu cronicile. Există frânturi disparate care au fost relatate, dar firul roșu al filmului nu li s-a petrecut personajelor așa.
Nu mor după filme de război, cel puțin așa spun eu 🙂 , dar m-am uitat la câteva pe care le-am găsit emoționante, vibrante, memorabile. Spun că nu mor după ele din cauza violenței fără margini, a dramelor inimaginabile prin care au trecut oamenii – chiar dacă probabil nu fix așa ca în film, ci în condiții mult mai aspre. Poate ar trebui să-mi reconsider poziția față de filmele de genul ăsta, nu-mi dau seama. Ceea ce m-a impresionat în 1917 e tocmai doza asta de eroism ce nu poate fi certificat și de vulnerabilitate (care cred că ar putea fi certificată fără probleme).
Doi soldați englezi sunt trimiși din batalionul lor în celălalt batalion al Aliaților cu un mesaj de anulare imediată a unui atac, ce urma să se sfârșească într-un masacru. Pentru a preveni tragedia, trebuiau să treacă de linia frontului, prin terenul zice-se abandonat de către germani. Pe drum este omorât soldatul care are un frate în batalionul-destinatar și care era cel mai direct interesat să ajungă acolo cu mesajul. De aici urmează un parcurs eroic al soldatului rămas în viață ce reușește, în cel din urmă, să ducă mesajul și să-l și cunoască pe fratele prietenului său.
Ce m-a impresionat, dincolo de acest eroism: hotărârea de a duce la capăt sarcina la care s-a angajat, indiferent de evenimentele imprevizibile, de dificultate etc. E idealizat, sigur că da. Cu toate acestea, toți cunoaștem pe lângă noi oameni care sunt eroi datorită aceleiași hotărâri de a termina ce încep, de a-și ține cuvântul indiferent de condiții, de a fi om până la capăt. Uite de-asta mi s-a părut impresionant filmul. De-asta – sau și de-asta – merită văzute filme ca acesta.
După vizionare, melodia a căpătat o altă semnificație, chiar mai profundă, și o altă justificare. O nuanță a umanității care trece de granițe.
Nașterea abrazivă A dorului Nu are loc la pierdere, Ci la întrezărirea Pierderii. Fără să fi pierdut încă Nimic, Îl vezi apropiindu-se Amenințător, Ca un val Ce se pregătește De eroziunea stâncii Pe care încă respiri În voie.
Și această expresie plină este a ta și unghiul puțin încruntat susținut de concentrare, și adierea șmecheroasă ce transformă cotidianul în film ești tot tu
și cuprinderea melancolică a viilor și a neviilor căci toți sunt nemuritori de fapt, și clipa săltăreață mișcată într-o sprânceană tânără
Toate sunt tot fațete ale tale ca niște ipostasuri ale unei bijuterii ce se învârte astfel încât imaginile multiple să alcătuiască în mișcare acel unu complex.
Premonition nu este o ficțiune El ni se întâmplă dimineața în vreme ce trăim speranța ca inevitabilul aflat să fie o scrisoare trimisă la destinația greșită.
Adevărul pe care îl întârziem la intrarea în suflet după ce intrarea în minte se va fi produs de mult.
Absența își construiește Un timp Al ei La limita căruia începe Să devină vizibilă. Își stabileste o durată Aproape precisă De latență După care își dezlănțuie norii Audibil.
Trasează conturul Figurii Ca un desen Tocmai început.
Distingi reprezentarea Fără să ai tabloul. Conturul gol Stă ca o prezență Absentă Hipnotizantă.
Ai rostit dimineața de anotimp cald cu o singură adiere. M-a ajuns devreme când încă visam și, zărindu-te, mi se părea că stau chiar dedesubtul stelei polare, iar celelalte stele dansează într-un cerc divin conturat în jurul lor și al tău.
Rotația pământului se făcuse vizibilă, tu atât de concret, încât am deschis o pleoapă să-ți văd ochiul treaz la câțiva ani lumină. Să-l rețin pe retină cât lipsește.
Invizibilele și intangibilele se împletesc ca trunchiurile copacilor peste spațiu spre nevăzutul și tot mai aproapele albastru. Necunoscute brațe prietene în Duhul unui singur Dumnezeu.
Dumnezeu s-a ținut de cuvânt. Tu privești lucrurile și ele se adună din dezordinea lor într-o sculptură care cândva înainte de timp fusese făcută pulbere. Iar particulele s-au trezit să se așeze la loc să recompună creația sub presiunea ochilor tăi.
Când eram mică, îmi înșiram păpușile pe pat și mă consideram la școală.
Ai învățat poezia?
Ăăăă…, mda, răspundea timorată păpușa.
Ia să vedem, zi-o. N-o știa.
4. Apoi o ascultam pe preferata mea, Sabina, care bineînțeles o știa la perfecție. 10. Mare bucurie pe mine. Era ușor să dau 4 păpușilor care nu mi erau așa de dragi și și mai ușor să-i dau 10 preferatei.
Abia când am ajuns la catedră am înțeles cât de greu e să dai 4 unui elev care ți-e foarte drag… Sau despre care crezi că ar fi putut mult mai mult. 🙂
În liceu, un profesor drag ne-a făcut un test mai complex de orientare profesională. Ne-a spus tuturor rezultatele și mi-am notat ce am apucat. Se pare că mi-am păstrat foaia cu mâzgăliturile și am redescoperit-o după ani. Nu toate denumirile sunt complete, la unele apucasem să scriu doar domeniul, nu și slujba exactă din cadrul lui. Dar se pot face deducții. Oricum, deși marea majoritate sunt pe gustul meu, sunt și câteva care ies în evidență, surprize cu care nu mă văd să-mi fi făcut de lucru :)) Bunăoară: inspector – heating & refrigeration! :)) Cine ar fi crezut? Vin să vă verific frigiderele!
ceramic… artist exhibit… copywriter dance therapist laserist musician instrumental… painter restores… dictionary editor clinical psychologist dictionary… art appraiser economist psychiatrist inspector – heating & refrigeration medical technologist nurse practitioner physician assistant video operator paper prints…. counselling psychologist nurse, general duty
La solicitarea autorului, cu care am dialogat în repetate rânduri pe parcursul cercetîrii sale doctorale, ale cărei rezultate sunt prezentată acum publicului interesat, am scris o scurtă postfață a acestui volum, pe care v-o prezint mai jos, ca o pregustare a cărții și o motivație le lectură.
* * *
Postfață
Dorința supremă a Mântuitorului pentru Biserică în rugăciunea sa din Ioan 17 este „ca toți să fie una”. În contextul fragmentării continue a comunităților creștine (există astăzi peste 40.000 de confesiuni mai mult sau mai puțin creștine în lume), ea rămâne însă un simplu deziderat, dacă nu cumva o utopie, după circa douăzeci de secole de istorie creștină. Cât despre schisme, ele nu au început nicidecum în…
Viața ca plantă trebuie să fie frustrantă. Doar să aștepți să fii observat, admirat ca la o grădină zoologică, fără ca tu să depui vreun efort, sperând că îi vei atrage pe ceilalți cu puterea gândului sau cu exteriorul aparent perfect pe care ți l-ai compus.. trebuie să fie de-a dreptul un handicap. Să te bucuri când ți se oferă atenție fără ca tu să manifești vreun interes special față persoana celuilalt, să speri la comuniune fără ca tu să faci ceva pentru celălalt… pare destul de dezechilibrat.
Să zâmbești încântat când ești apreciat fără ca aceasta să te deschidă spre celălalt sau spre tine însuți, fără să simți nevoia să-i apreciezi verbal pe ceilalți. Tu știi mai bine și definitiv că vrei să păstrezi persoana ta autentică undeva departe de ochii lumii, ascunsă, o fațadă așa-zis perfectă, ireală și, în mod paradoxal, respingătoare la dispoziția tuturor. Doar pentru a fi admirată și încurajată, nu și pentru a admira și încuraja pe alții. Frumusețea celorlalți – dacă e observată – nu trebuie comunicată. Paradoxal, trebuie totuși primită. Societatea consumului înseamnă puțin mai mult decât cumpărarea în exces. Măcar în procesul de cumpărare, dai ceva în schimbul produsului pe care îl aduci acasă sau îl mănânci.
Ia-mă în brațele Coastelor Și alungă-mi Frigul cu căldura Tâmplelor, Acele albii Luminoase de lângă ochi Care se cer luate Între palme Ca să mă liniștesc. Ia-mă de tâmple Și spune-mi Că voi răsări din cenușă Curând Mâine Chiar acum.
Mozaicul capătă formă Din bucăți perfecte În locuri milimetric alese.
Nu te mai clădi mozaíc Pentru a te înfățișa lumii Davidul michelangelionian.
Știm că fisurile respiră în noi La fel ca pietrele prețioase pure Laolaltă. Nu se așază impecabil Într-un fals frumos.
Să fim iubiți, urlăm, Cu tot cu schelete și frici De care nu ne putem dezbăra, Dar le păstrăm într-un colț Invizibil Bine păzite sub cheie.
Mozaicul nu e din carne și oase, Aceasta e lipsa Și forța lui. Masca executată cu precizie E un david contrafăcut Respingător. Respiră doar imperfectul Vulnerabil Transparent Și viu.