Cerul meu

Ai lăsat ușa
Încuiată
De partea astalaltă
A globului.
Ai zărit
O cometă,
Mi se spune.
Pe cerul acesta
N-a ajuns
Nici până azi.
Probabil undeva
Pe la o paralelă
S-a rupt pământul
În două.

Reclame

to know you

Downstream
(Supertramp)
Took a boat Sunday, down by the sea
It just felt so nice, you and me
We didn’t have a problem or a care
And all around was silence, everywhere
You are the reason I was born
Be with you through all seasons
I’ll always hear you when you call
We’ll keep the love light shining
Through each night and day
A lonely life behind me
Oh what a change you’ve made
So down here on the ocean we will stay
Went through a lot of changes
Turned a lot of pages
When I took a boat Sunday
To know you as I know you now
That is all I need
And we will get along somehow
If we both believe
So down here on the ocean we will stay
Went through a lot of changes
Turned a lot of pages
When I took a boat Sunday

tonight

I’m so stuck in all that I’m seein’
I’m not even feelin’ anymore
I can’t find another reason

To wanna believing you’ll be around
Tonight…
Tonight…
I’m not sure of all that I’m fearin’
It’s already stealin’
You and I
You and I
Tonight…
Tonight…
Whoa, I never asked you to let me go
I was afraid to want a little more
Can you give me that
Can you give me back what we had
Show me more than the uncertainty
Show me more than the hurt I feel
Can you give me that
Give me everything you have
Tonight…
I’m so stuck in all that I’m seein’
Not even feelin’ anymore
Tonight…
Tonight…
Tonight

Amnezie selectivă

Cum se scutura
Cerul
Peste zi
Atunci când
Nu te ştiam?

Un detaliu

Revoluția la 9 ani reblog

Pentru că reblogul a devenit o treabă aproape imposibilă mai nou, redau mai jos linkul postării mele de acum 10 ani despre revoluția resimțită de mine.

AICI

Cutremur

Cât am închis un ochi,
solul pe care odihneau
degetele mele lungi
se despărți
ca la un cutremur

ne făcurăm
din continent
insule mici
tot mai
îndepărtate
și mai rupte
fără să ne mai putem
zări

Îmi deschid ochiul
constant
și oricât îl deschid
un cutremur pare
acum să cuprindă
și planetele
vecine.

sursa: https://www.nationalgeographic.org/encyclopedia/island/

Transfigurare

Mă uitam pe fereastră
și te-am zărit
în culori
Afară era
monocrom
un vânt
îmi întorcea gândurile
de pe o parte
pe alta
fără să le rezolve.

Te-ai așezat
și ai sorbit
din cafeaua mea
neîndulcită

Trebuie să fi fost
un deliciu
căci imaginea
mi s-a colorat subit.

Again

Și pentru că tot nu m-am lăsat:

I’ll never love again, lady gaga, până la urmă tot m-am jucat. 
Se aude mai bine la căști decât la difuzor, e mai mică diferența dintre instrumente-voce.
Sugestii, critici, feel free 

http://www.trilulilu.ro/voice-012

A Star sau altceva Is Born.

Prea trist A Star Is Born. Mult prea trist. Revoltător de tragic. Emoționant, adevărat. Dar cred că poți prezenta ceva grav, ceva la limită și fără să termini filmul în sinucidere. Cred că poți transmite un mesaj dureros și fără „sfârșitul tuturor lucrurilor”. E o inflație de sinucidere și moarte. Oare trebuie să ducem toate gândurile în aceeași și aceeași direcție? Dacă am început prost, e necesar să și sfârșim prost? De ce nu poate exista o renaștere ca spectatorul să vadă ce se poate face în viața de zi cu zi, să știe că există speranță, să merită să încerce?

„Pentru că asta e viața reală, baby, deal with it, e doar o constatare.”, mi se poate răspunde. Ceea ce e adevărat. Dar cred că arta e menită să fie nu doar o constatare a evenimentelor, a istoriei. Cu asta se ocupă deja știrile. Cred că arta e menită să fie mai mult de atât. Să transmită imposibilul de pe lume pentru a ne determina să dorim a fi noi mai mult și a-i ajuta pe ceilalți să fie mai mult decât sunt. Să vadă ceea ce nu se vede, să simtă ceea ce e camuflat, să învie ceea ce e mort. Dacă lucrurile se termină tot într-o disperare irecuperabilă, atunci care e lucrul pe care îl trezește în spectator? Cu ce rămâne el la final? Rămânem doar cu gândul Annei Frank, că „regretul e mai puternic decât recunoștința”? Care e cât se poate de real și el. Dar e de ajuns gândul ăsta pentru a-i motiva pe oameni să mai uite de ei înșiși în goana după identitate și să îi privească mai atent pe cei de lângă ei? Mă întreb.

Nu sunt avidă după finaluri fericite cu orice preț. Dar cred că ar trebui să ne fi ajuns deja exmplele de „așa nu” și să ne dorim să ne îndreptăm spre „așa da”.

Mai degrabă vedeam un final în care Jackson Maine, după ce a descoperit-o și lansat-o pe Ally, să fie motivat să se depășească pe el însuși, proces pe care oricum îl începuse deja. Unul îl trage pe celălalt după el. După care rolurile se schimbă. El a ajutat-o să își găsească frumusețea, identitatea și libertatea în care nu credea, ea l-ar fi ajutat să își găsească puterea pe care credea că nu le are. Puterea și mai ales voința de a renunța la ceea ce îi dăunează. Ăsta ar fi fost un exemplu de iubire care cucerește tot, renaște ce e bun, dărâmă ce e rău.

Dar ei mi-au lăsat piesa „I’ll never love again”, pe care n-o mai pot cânta. 🙂

sursa: https://www.newyorker.com/culture/the-front-row/the-real-subject-of-bradley-coopers-a-star-is-born-is-the-star-power-of-bradley-cooper

Avalanșa

Piesa Avalanșa, scrisă de autorul turc Tuncer Cücenoğlu, ne vorbește despre regulile care ne forțează să ne organizăm viața în funcție de consecințele încălcării lor, în funcție de frica declanșată de nesupunerea față de ele. 
Îmi pare o piesă impresionantă, atât ca idee, cât și ca realizare, punere în scenă, joc al actorilor. Spre final, simțeam că îmi vine să cobor pe scenă să fac dreptate. :)) (Dez)Avantajul jocului cu publicul pe scenă. :))

Într-un sat dintr-o zonă muntoasă din estul Anatoliei, oamenii își duc existența după un calendar aspru. Își programează viața după amenințarea avalanșei care poate fi provocată de zgomotul făcut de un om care strigă, de o femeie care naște, de copilul acesteia care tocmai vede lumina zilei și plânge. Aceste zgomote sunt strict interzise în cele nouă luni din an de sezon rece. Copiii au voie să se nască doar în celelalte 3 luni de vară. Între anotimpurile de vară, oamenii sunt nevoiți să calce cu grijă, să nu urle, să nu vorbească tare, să nu se certe (iar asta e cu atât mai tentant și mai greu de evitat), să nu tragă cu pușca.

Se zvonește că, în urmă cu 50 de ani, o femeie însărcinată a fost îngropată de vie pentru că stătea să nască în perioada interzisă. Autoritățile trebuiau mereu informate ori de câte ori se producea o neregulă sau se afla despre simpla posibilitate a unei nereguli. Iar, în această situație, viața comunității trebuie (și a fost) pusă mai presus de viața femeii și a copilului ei.

În prezent, în mijlocul unei familii, nora are simptome de contracții, însă atât ea, cât și soțul ei încearcă să se convingă reciproc că nu poate fi vorba de vremea nașterii, care ar fi doar peste o lună. Totuși, de frică, de frica consecințelor tăinuirii, socrul hotărăște să cheme moașa pentru detalii, iar apoi sunt alertate autoritățile pentru a lua o hotărâre, căci se pare că tânăra soție va naște prematur. În ciuda respectării calendarului de concepere a copilului, nașterea pare inevitabilă, iar integritatea părinților nici nu mai contează în luarea deciziei. Femeia trebuie să fie îngropată în sicriu, nu poate naște, căci ar pune în pericol toată comunitatea.

Momentul de turnură e reprezentat de împotrivirea soțului, care se prezintă în fața lor cu pușca, amenințându-i că o va descărca asupra lor – ucigând astfel toată comunitatea sub greutatea avalanșei stârnite – dacă îi omoară soția și copilul. În sfârșit, în comunitate apare cel care spune NU fără să conteze consecințele, în sfârșit cineva îndrăznește să se opună fricii permanente în care trăiesc toți și să aleagă libertatea.

Scena e împărțită de actori cu spectatorii. Totul se petrece sub ochii spectatorilor, uneori chiar la jumătate de metru de ei. În mijlocul scenei, actorii se mișcă lent și își vorbesc în șoaptă, iar pe jos totul e alb, iarnă.

În momentul în care tânăra soție naște în vreme ce autoritățile stau înlemnite sub amenințarea puștii, strigătul copilului care e primit de lume – tot cu teamă, deși acum cu alt fel de teamă – se face lumină. Toate personajele se întorc spre această lumină (mai puțin reprezentații autorității, îmbrăcați în negru, simbolic, care acum fug ca vinovați), iar noi, spectatorii, suntem invitați să pășim spre aceeași lumină în continuarea scenei: sub picioare, descoperă iarbă verde plină cu flori. Amenințarea avalanșei nu (mai) există. Fuga autorităților ne lasă de înțeles că amenințarea avalanșei probabil nici nu a existat. Însă era un pretext perfect pentru a ține comunitatea în obediență cu generațiile.

Un text despre care ni se spune că este inspirat din realitate și care face trimiteri la regimurile totalitariste politice. Însă poate nu numai.

Spre ce ne poate împinge frica să acceptăm? Ce ne poate determina să ne revoltăm și să hotărâm că nu suntem nevoiți să ascultăm de ea? Niște întrebări care merită puse atât la nivel personal, cât și la nivel de comunitate.

joacă muzicală

joaca de azi, după un cuore in due, francesca michielin. mai cu scăpări, dar altfel o piesă pe care o îndrăgesc:

http://www.trilulilu.ro/voice-010

Pastile dilematice

Paradoxul scrierii unui articol

1. Nu ajunge materialul ăsta, prea puține informații, prea puțină critică, prea puțină lume scrie despre asta!

2. La ce mi-a trebuit atâta conspectare? Ce fac cu atâta material nefolosit? 

Teroare

Ferdinand von Schirach a scris un text referitor la un proces intentat unui pilot de vânătoare. Un text care prezintă o situație dificilă, (aproape) imposibilă. Orice ar alege pilotul, problema de conștiință rămâne, dincolo de problemele legate de reguli, lege, constituție. Dincolo de ele, există situații pe care legea nu le prevede sau de la care chiar se abține (pentru a nu i se imputa că permite sau justifică crima sau altă infracțiune), situații în care ești împins să decizi singur, fără ajutor de la superiori (care nu doresc nici ei să încalce legea scrisă tot de om), iar apoi să te împaci cu ceea ce ai decis. Să știi de ce ai hotărât așa, de ce ai considerat că așa era – nu mai bine, dar – preferabil.

Prezentarea piesei:
„Avionul de pasageri LH 2047, cu 164 de pasageri la bord, este deturnat de un terorist către un stadion cu 70.000 de oameni. Pilotul de vânătoare Lars Koch încalcă ordinul superiorului său și doboară avionul, pentru a-i salva pe spectatori. Ar trebui el condamnat pentru crimă?

Scena teatrului devine un tribunal, iar voi sunteți jurații care alcătuiesc instanța. La sfârșitul procesului va trebui să votați, iar decizia voastră va determina finalul spectacolului. Este maiorul Lars Koch vinovat sau nu?

Este uciderea persoanelor nevinovate permisă în cazuri extreme? Pe pagina web terror.theater poți vedea cum au votat deja spectatori din toată lumea în cazul pus în discuție de piesa lui Ferdinand von Schirach.” (http://www.teatrunational.ro/spectacole/premiere/spect/teroare.html)

 

preluare: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/arte-performative/articol/procesul

O regie interesantă (nu prima de genul acesta, ce-i drept; tot de Bobi Pricop a fost regizată și Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas) și o procedură la fel de incitantă. Ești implicat și tu, ca spectator: fiind jurat, îți asumi și tu o hotărâre, nu doar comentezi din scaun (cum mai comentam eu la anumite problematizări). Personajele și se adresează, și nu doar ele. Situația în sine – chiar dacă este puțin probabil să te afli într-un asemenea caz extrem – te provoacă pentru că oricum te lovești des de situații în care ești nevoit să alegi un bine dintre două sau mai multe variante sau să alegi un rău mai mic dacă nu există un bine.

Spre final, pilotul de vânătoare este întrebat de d-na procuror cum ar fi procedat dacă în avionul în care a tras s-ar fi aflat soția sa. Ar mai fi luat aceeași hotărâre? Răspunsul a fost:

„Nu vreau să răspund la această întrebare. Orice răspuns aș da ar fi fals.”

Problema se schimbă inevitabil dacă datele ei se schimbă. În final, după ce ai epuizat opțiunile pe care ți le dă legea, trebuie să alegi ceva. Ceva cu care crezi că poți trăi, un răspuns pe care îl poți da conștiinței atunci când te întreabă „de ce?”.

PS: foarte grăitoare și voturile la nivel global dacă le comparați..

Chinul din Calvary

Un film care mi-a amintit de preotul Hamel din Franța și pe care l-am simțit până în stomac. Un preot primește o amenințare cu moartea pentru duminica următoare din partea unui enoriaș al său (pe care îl știe) pentru că, în copilărie, fusese abuzat de preotul său. Iar acum, la maturitate, vrea să se răzbune pe un preot bun, ceea ce recunoaște despre el că este. Ca să conteze. Ca să reprezinte ceva.

Nu ni se spune care este enoriașul cu pricina (nu îi spune nici episcopului, deși acesta insistă), așa că bănuiala se plimbă de la unul la altul de-a lungul filmului. Eu nu l-am nimerit și fusesem sigură că m-am dus la țintă. Din punctul acesta de vedere, îmi seamănă cu filmele făcute de Agatha Christie; te ține în suspans căutând.

Sătenii au tot felul de reacții cu privire la el. Toată lumea simte nevoia să i se confeseze (la modul serios sau la bășcălie) fie că îl întâlnesc în biserică sau în

restaurant. Mulți dintre ei îl tratează ca pe un potențial infractor, abuzator deși el nu reprezintă statistica pe care ei o cunosc de la știri.

Zilele săptămânii ne sunt înfățișate pe măsură ce se scurg ca o tensiune care se amplifică. Într-una dintre zile e incendiată biserica în care slujește, în alta îi este omorât câinele. Dar, în tot acest timp, își vizitează enoriașii și încearcă să găsească soluții la problemele lor sau să îi confrunte cu problemele lor pentru a-i stimula să le rezolve. Deși ei nu prea își doresc sau nu le conștientizează. Din acest punct de vedere, îmi amintește de Jurnalul unui preot de țară. Chiar e pomenit Bernanos într-o replică.

Într-un dialog cu unul dintre enoriași care e deprimat și care se gândește să se înroleze în armată, îi spune:

Father James Lavelle: I’ve always felt there’s something inherently psychopathic about joining the army in peace time, as far as I’m concerned people join the army to find out what it’s like to kill someone. I hardly think that’s an inclination that should be encouraged in modern society, do you?

Probabil că și o asemenea senzație poate fi parte din motivele pentru care victima noastră dorește să se răzbune pe un preot. Pe un preot bun.
Spre finalul filmului, preotul îi spune la telefon fiicei lui (după ce i-a murit soția, a rămas cu fiica sa și s-a hotărât să se facă preot) că se vorbește prea mult despre păcate și prea puțin despre virtuți. De exemplu despre iertare.

Mă gândesc că finalul filmului are de-a face cu o iertare.

Calvary

uniformizare

Coca Cola e în campanie. Au afișat imaginea aceasta cu următorul mesaj: „Noi nu vedem nicio diferență”.

Normal că nu vedeți nicio diferență, Coca-Cola. Banii au aceeași valoare, indiferent cine îi dă, nu? :))) Dacă ar aduce atingere Banului, Stăpânul, ați tăcea. :))
Cam disperați după vânzări, totuși. Grețos de disperați. Și voi, și alții.
Un comentator mai răsărit le-a dat o mică explicație. Ca să vadă diferența.

Cristian Daniel Marica

Plus niște American Cola, poate o vedeau și mai bine.

 

 

Toropeală

între argumente
și împotrivă-argumente
pesausub sticlă,
agitația pălește
în toropeala
unei dureri
ce învinge
polemica.

răceala
ca factor
de relaxare
forțată.

Banal

Banal

nu e nevoie
să îmi caști ochii
de impresionare
nu-mi lăsa
gura mască
de raționamente
perfecte

așază-te
la o ceașcă de
indiferentce
și hai să ne plictisim
unul de banalitățile
celuilalt

spune-mi
lucruri obișnuite
care se vor întâmpla
cum îmi va fi bine
până la urmă
cum te gândești la mine
peste zi

spune-mi banalități
de care să râdem
zgomotos
cu un picior
peste altul
într-o pauză
de prânz
însorit.

Lupta

Într-o clasă mică am doi copii bolnavi de autism. Azi a fost mai dificil ca data trecută.
Unul se juca cu cifre. Celălalt, aproape de el, îi mai lua câte una să se joace și el. Așa începea distracția:
– Îi a mea!
– Ba a mea!
– A mea!
– A mea!
Și amândoi în cor:
– Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Aproape că părea să le facă plăcere să spună în cor „Aaaaaaa!”.

După vreun minut, secvența se reia identic, identic. Indiferent cu ce cântecel încercam să-i iau, ce le povesteam, secvența se relua iar și iar.

Totuși, spre finalul orei, unul dintre ei a început să fredoneze – pe ici, pe colo chiar cu ceva versuri – cântecul pe care îl pusesem clasei, „Îmi place Biblia”. Am rămas mască. L-am lăudat degrab, bineînțeles, dar uimirea nu mi-a trecut cu una, cu două. Copiii sunt niște universuri mereu surprinzătoare, bune de descoperit la nesfârșit. Adulții la fel.

E clar că faze de acest fel se vor mai repeta, posibil și mai complicat. Vom vedea…

Inspirăm

de fiecare dată când pare complicat:

Estimare

Unul dintre regretele de care mă mai lovesc e faptul că uneori evaluez greșit starea celui cu care vorbesc. Sau celui căruia îi răspund. În fiecare dialog se creează o atmosferă anume, proprie lui, în funcție de cei care povestesc. Uneori ai impresia că celălalt e mai detașat decât este, de fapt, și tinzi să reacționezi mai dur decât ar fi cazul sau decât ar merita omul în cauză (Desigur, există și cealaltă variantă, să reacționezi mai îngăduitor decât ar fi cazul, dar acela e un alt tip de regret, unul izvorât din enervare, nu din părere de rău). Nu-ți dai seama decât după sau la un timp după, când oricum faptul e consumat.

Problemele aici nu se rezumă doar la a(-ți) observa exagerările (e și asta o provocare), ci de a reuși să le previi și de a reuși să restabilești armonia; sau siguranța emoțională. Poate că vorbirea despre ele ajută; atât pe mine, cât și pe alții care se identifică, au simțit la fel în anumite momente.

Festa di Radio3

Live se poate asculta La Festa di Radio3 aici. Un exercițiu interesant. Programul de la Festa de sâmbătă și duminică.
Iar programul Radioului 3.

conversație

o frântură de ocean
dacă se poate concepe
cum arată
o frântură
dintr-o imensitate

o durată limitată
dintr-un nesfârșit.

un ochean prin care
disting detaliile
unui anumit sens,
imperiul unei frumuseți
ce nu se grăbește
să treacă
concentrat în
câteva cuvinte.

așa e apropierea ta.

un ocean privind alt ocean
printr-un orificiu
minuscul
numit
timp.

 

De ce merită să predai. Jocul.

În clasa a 3-a, am o fetiță cu niște probleme mai delicate. Învățătoarea m-a anunțat dinainte că nu va prea vorbi, nu va prea interacționa, să n-o forțez, să o înțeleg etc.

Din când în când, la activități, îi mai adresam și ei câte o întrebare, să văd dacă îndrăznește. La câte una, mai răspundea așa, ca pentru ea, ezitant și încet.

Joc făcut azi: un elev venea în fața clasei, unde alegea un obiect din penar (dintre cele puse special) și întreba clasa ce este. Cel care răspundea corect, venea în față și lua locul anteriorului. dacă răspundea corect un elev care mai fusese în față, el alegea pe altcineva să meargă în locul lui. La un moment dat, fetița noastră e aleasă astfel de cineva să meargă să aleagă și ea obiect pe care să-l arate clasei.

Am văzut că ezită, mai mult trage înapoi, dar cumva în privire mi se părea că întrezăresc o dorință. I-am propus rapid să vină împreună cu colega ei de bancă dacă dorește: ea alege obiectul și-l arată clasei, iar colega o să adreseze întrebarea; și tot ea va putea alege pe cel care răspunde.

După o scurtă ezitare, am văzut că se ridică și vine cu colega ei de bancă la treabă.
După toate orele de azi, cred că de chestiunea asta m-am bucurat cel mai mult. Plus că mi s-a părut că e și ea încântată că venise.

Un alt motiv pentru care merită să predai.

Prezență

Perioadă tulbure aceasta în care toată lumea trebuie să se pronunțe, iar, dacă alege una din două, comite oricum o greșeală. Dacă se pronunță, greșește: fie e tâmpit, înapoiat, progresist, urăște, generalizează, are argumente proaste. Dacă nu se pronunță, e și mai tâmpit că nu știe ce crede și de ce crede ceea ce crede, că nu vede deși se află în fața ochilor lui, că se lasă manipulat (asta e de obicei marea grijă a interlocutorilor).

Mai este o variantă. Dacă nu se pronunță, nu există. Tocmai scria o cunoștință pe undeva prin lumea intergalactică următorul fapt: boicotează pentru ăilalți sunt plini de ură.

Serios? Deci pe cei care tac nu-i observă nimeni. Mi se pare corect. Unde să-i observe dacă nu strigă în urechile nimănui, cum să știi de ei dacă nu se revoltă puțin, unde să-i audă dacă nu sunt vocali? Sunt absenți. Dacă tac, nu există. Nu contează la numărătoare. Există doar cei care fac spume la gură, că pe ei pot da vina pentru propriile decizii. Există doar modelele negative pentru că așa se pot sustrage unei decizii asumate. Ceea ce mă face să mă întreb cât de asumate.

Însă e dreptul lor.
Dar tot dreptul lor e să știe și că cei pe care nu i-au numărat sunt, de fapt, acolo. (Și nu tac pentru că nu știu ce opinie sau poziție să aibă, nu tac pentru că sunt slabi, nu tac pentru că nu au argumente. Au chiar prea multe. Tac pentru a nu adăuga războiului încă o luptă inutilă din care toată lumea va ieși iar înfrântă, tac pentru a nu face rău vorbind.) În rest, urmăresc cu dezamăgire tot acest spectacol în anul centenarului. E drept, în orice an ar fi la fel. Ne găsim noi cu ușurință motive pentru care să fim dezbinați. Mai ales motive care nu pot justifica dezbinarea.

Neagră

O buna dispozitie.

A treia incercare de chocolate cake la microunde. Mult mai pufoasa. E drept ca am mai schimbat pe ici, pe colo cateva elemente: pe langa faina, am inghesuit si putin pesmet. Iar pe langa ulei, am inghesuit putin ulei de cocos. Iar, de data asta, ca dulcegarie, am pus o lingurita de gem de prune in „varf”.

Melancolie

Frecvențele sufletului

Voi vrea să îl revăd cândva curând.

Timposibil

Mulțumiri lui Cipri pentru aducere aminte și trezire involuntară.

Nu am prea multe cuvinte despre Lost in Translation decât că trebuie încercat. A, da, I lost my words. Nu are o acțiune de film de aventură, deși acțiunea în sine a filmului este o aventură dacă te gândești că ți se întâmplă ție. Ajungi într-o țară străină și vezi că nu te poți înțelege cu locuitorii ei. Și din cauza limbii, dar și din cauza ciudățeniilor care îi descriu. La hotel, te trezești la oră fixă pentru că perdelele se deschid programate. Totul e calculat la secundă. Ce impresionează mai mult e traseul dialogurilor, frecvența asemănătoare sau foarte diferită pe care se află personajele.

Cu cât frecvența e mai diferită, cu atât amuzamentul e mai accentuat pentru privitor și stresul mai ridicat pentru personaje. Cu cât e mai asemănătoare, cu atât apropierea sufletelor e mai rapidă, comunicarea mai completă, afecțiunea…

Vezi articolul original 101 cuvinte mai mult

Vulcani

O chestie care mă trezește de fiecare dată (nu dimineața, vorbesc așa.. din alte puncte de vedere), mă animă și energizează e treaba de mai jos. Fără zahăr deasupra, fără frișcă, fără înghețată (stomacurile se revoltă, tre să le facem și lor pe plac). Bine… e drept că abia pot mânca una întreagă odată; cea mai bună variantă e să o îndes în congelator și să scot câte două guri, uneori direct înghețate.

Făcut și eu niște încercări, nu curge, dar… mă rog, nici nu trebuie să îndeplinească prea multe reguli ca să mă dea gata. Voi ce… delectări aveți..?

ia:

(furate de pe net, of course; ale mele au fost la bol, varianta microunde după reteța asta)

 

Maree

Așa
o maree ce se
întinde
până la punctul
maxim
iar apoi se face nevăzută
își retrage
tentaculele
să nu rănească
nisipul
pe care-l îmbrățișase
în zori.

lăsând nisipul
gol
fără brațele ei
în dor.

vediamo

Vediamo in quanto tempo posso scrivere un articolo. 🙂

Șir

un șir cu o anume logică

 

Dual duel

Timp
inamicul ce mă alungă
cât mai curând
de la locul faptei
să mă ascund
să îmi caut scutul
să îmi găsesc sabia

Tot timp
inamicul ce mă ține legată
într-un ceas nesfârșit
negrăbit
la locul faptei
să mă observ
să-mi arunc scuturile
să îmi dezvălui
măștile
și să mă împrietenesc
din nou
cu timpul.

Auzit

Iertările intuite
se mai pot împiedica
la poarta sufletului
ajungând într-un picior
puțin șchiop.

De-abia iertările auzite
par să calce sub tălpi
frunzele de toamnă
din care mâine
vor ieși fire de iarbă
de verde auriu.

Urechea
un culoar
fără întreruperi.

Învățarea continuă

ti ho voluto bene

pentru mine

any thoughts, any feelings? any ideas? any memories?

Infuzie de relaxare

Cum vă simțiți?

Exagerarea de seară

Recunoștința ca dar

Nu este vorba de serviciu contra serviciu (pentru că nu am putea vorbi de recunoștință, ci de troc), ci de faptul că iubirea își propune să dăruiască fericire celui ce i-a adus fericirea.

Andre Comte-Sponville, Mic tratat despre marile virtuți, p. 150.