h1

Tedoo

iunie 17, 2018

Finally, un om care gândește în muuulte aspecte după mintea mea. Brad Florescu, ăla cu Tedoo, da. Merită citit tot, mi-e greu să aleg un fragment, sunt prea multe lucruri importante pe care le spune:

aici.

Reclame
h1

Misiunea unui regizor. Tarkovski

iunie 16, 2018

Câteva dintre impresiile spectatorilor lui Tarkovski vizavi de unul dintre filmele regizate de el, Oglinda:

„V-am văzut filmul Oglinda”, îmi scrie un inginer-constructor din Leningrad, „m-am uitat până la final, deși după jumătate de oră deja mă apucase o puternică durere de cap din princina eforturilor intense de a mă concentra și de a înțelege cât de puțin, de a face în vreun fel legătura între personaje, evenimente și amintiri. Noi, bieții spectatori, vedem filme: bune, proaste, foarte proaste, obișnuite și foarte originale. Și oricare dintre ele poate fi înțeles, te poate entuziasma sau îl poți respinge, dar ăsta?!…” Un inginer-instalator din Kalinin este, de asemenea, extrem de indignat: „Acum o jumătate de oră am văzut filmul Oglinda. Grozav!!!… Tovarășe regizor! Dumneavoastră l-ați văzut? După părerea mea, acest film nu poate fi considerat normal… Vă doresc mari succese creatoare, dar de asemenea filme nu e nevoie.” Un alt ininer, de data asta din Sverdolovsk, nu-și poate reține repulsia vehementă: „Câtă vulgaritate, ce mizerie! Ptiu, este dezgustător! Deci eu consider că filmul dumneavoastră este ca un glonț orb. N-a ajuns la spectatori, iar asta este cel mai important.” Acest inginer chiar îi trage la răspundere pe conducătorii cinematografiei: „Nu pot să nu fiu uimit cum de oamenii responsabili de programarea filmelor la noi, în URSS, permit să ruleze asemenea eșecuri.” În apărarea conducerii cinematografiei trebuie să spun că a permis foarte rar asemenea „eșecuri”, în medie unul la cinci ani, iar pe mine, primind astfel de scrisori, și chiar mi s-a întâmplat, m-a apucat disperarea: eu, de fapt, pentru cine și pentru ce lucrez?… 

(Andrei Tarkovski, Sculptând în timp, p. 6-7)

Mai multe lucruri mi-au atras atenția aici. În primul rând, că oamenii căutau să comunice cu producătorii de film într-o vreme în care nu zbura internetul peste străzi, peste țări, peste oceane. Aveau ceva de transmis, aveau o reacție și căutau să și-o exprime. Dar nu doar să și-o exprime față de prieteni, ci să i-o comunice chiar omului din spatele camerei, numelui ăluia mare. (Îmi amintesc că în ’98 sau ’99, când am pus mâna prima dată pe un computer conectat la internet, mi-am făcut cont de email după care i-am scris lui Cristian Tudor Popescu foarte entuziastă. Nu știu ce o fi gândit el despre emailul meu, cert e că nici nu aveam cum să aflu pentru că, încă novice și nepricepută în ale internetului, după ce mi-am făcut contul, am ieșit din el și i-am trimis emailul direct de pe site-ul ziarului, unde avea o căsuță de contact; mi-am dat seama la scurt timp de ratare, dar n-am mai revenit.)

Apoi alt lucru e faptul că Tarkovski chiar era interesat de scrisorile lor, le citea și, nu doar atât, era afectat de ele, contau. Nu știu cum sunt ceilalți sau cum „se poartă” azi, poate că azi lumea e mult mai sătulă de impresiile „consumatorilor” din cauza tonelor de impresii pe care le primesc cu prea multă ușurință tehnică.

Alt lucru care mi-a atras atenția a fost naturalețea, spontaneitatea și îndrăzneala spectatorilor care îi scriau.

Însă:
Nu am putut niciodată să cred că un artist, oricare ar fi el, poate crea pentru sine însuși, convins că nimenni nu va avea nevoie niciodată de opera sa… Dar despre asta mai târziu…
O spectatoare din orașul Gorki mi-a scris: „Vă mulțumesc pentru Oglinda. Și eu am avut o copilărie asemănătoare… Dar nu înțeleg cum ați aflat.
Erau același vânt și aceeași furtună… Bunica îmi striga: Galka, dă pisica afară!… În cameră era întuneric.. Și tot așa s-a stins lampa cu petrol și sufletul meu era apăsat de așteptarea mamei.
…. Și cât de minunate sunt în filmul dumneavoastră trezirea conștiinței, gândurile copilului!… Și, Doamne, cât de adevărat este… noi într-adevăr nu știm fața mamelor noastre. Și ce simplu. Știți, în sala întunecată, uitându-mă la buzata de pânză luminată de talentul dumneavoastră, pentru prima dată în viața mea am simțit că nu sunt singură…”
Multă vreme eu însumi am fost convins că nimeni nu are nevoie de filmele și că nimeni nu le înțelege, iar asemenea mărturisiri mi-au încălzit sufletul, dând sens activității mele, au întărit în mine sentimentul că drumul ales nu este întâmplător și că este cel bun.
Un muncitor de la o fabrică din Leningrad, student la seral, mi-a scris: „Motivul pentru care vă scriu este filmul Oglinda, film despre care nici nu pot să vorbesc, eu îl trăiesc.”
(Andrei Tarkovski, Sculptând în timp, p. 10-11)

h1

Te sfătuiesc

iunie 16, 2018

Un prieten (de fapt, poate chiar doi) mi-a spus în câteva rânduri că el încearcă să se dezobișnuiască să mai dea oamenilor sfaturi necerute. Că nu prea iese bine de regulă. Mai bine să hotărască fiecare cum crede de cuviință.

Îmi spuneam de fiecare dată că, poate, dar că totuși unele lucruri merită spuse, iar omul n-are decât să le ignore dacă nu-i par rezonabile, utile, potrivite. Că nu mi se pare o variantă de luat în calcul asta de a-ți face o promisiune pe care să te constrângi s-o respecți și dacă simți că nu merge în orice situație. Că oricum cine știe, poate chiar ar ajuta. Sau, chiar dacă n-ar ajuta, poate îi dă alte idei care să îi fie mai potrivite. Nu mi se părea, pe scurt, un dezavantaj de a sfătui pe cineva pentru niciuna dintre părți.

Însă, în ultima vreme, m-am gândit mai mult. M-am gândit pentru că am avut niște situații. Neplăcute, să zicem. Mie, ca ascultător al problemei (sau situației) celuilalt, mi se pare că văd o anume hibă și o anume (sau câteva) soluție. Și întâlnesc indiferența, sfidarea, superioritatea celuilalt, lucru care nu mă poate lăsa rece, ci dimpotrivă duce la fervență, insistență, implicare excesivă, altă superioritate etc. pentru ca rezultatul să fie același în privința celuilalt.
Poate că acum aș spune că merită „a se încerca asta acasă” numai cu unii. Sigur că nu e ușor să afli care sunt acei unii și mai poți gafa de câteva ori.

De altă parte, … Și de altă parte, ce știm noi cum e mai bine pentru alții. Dar, mă rog, spuneți și voi cum preferați să procedați.

h1

Deznodământ

iunie 15, 2018

Dialog auzit azi în tramvai. Între doi elevi. Unul avea un buchet de flori, probabil în drum spre premiere.

– Cum de ai venit cu tramvaiul ăsta? Tu nu cu ăsta circuli de obicei, nu?
– Nuu, de obicei îl iau pe ăla de și 40′ sau și 42′. Uneori chiar de și 48′, ce să zic… (și râde relaxat).
(După care continuă, spre amuzamentul meu)
– Uneori întârziam așa de mult, că ajungeam să iau 4. Tramvaiul 4.  :)))

h1

De ce merită să ai elevi. Poveste.

iunie 14, 2018

Le-am citit celor mici povestea (cu imagini) cu Pancinello (iată povestea întreagă), volumul 1 și vă spun pe scurt care era ideea pentru a înțelege apoi reacția care m-a dat gata.

Le-am povestit cum omuleții din lemn făcuți de tâmplarul Eli în orășelul Wemmick erau ocupați toată ziulica să își lipească etichete unii pe alții. Steluțe aurii sau buline negre, după caz. Dacă știai să faci multe lucruri frumoase, dacă știai să cânți, să joci, să faci tumbe, bunăoară, primeai steluțe. Dacă erai mai împiedicat de felul tău și mai neîndemânatic, te trezeai cu buline.

Pancinello era unul dintre nefericiții care primise doar buline negre, ce stăteau lipite pe el așa, ca la panoul de dezonoare și umblai cu ele la vedere. Iar el era din cale afară de trist; uneori nici nu mai ieșea din casă, iar, dacă ieșea, se însoțea cu cei ca el.

Lucia, însă, se afișa în public fără nicio stea, fără nicio bulină, lucru care îi trezi curiozitatea lui Pancinello și începu să-i pună întrebări. Așa că Lucia îi descoperi faptul că de ea nu se lipesc stelele și bulinele primite pentru că nu-i mai pasă de ele; nu-i mai pasă cum o cataloghează ceilalți oameni și că ajunsese la această stare pentru că merge în fiecare zi la Eli sus pe deal să vorbească cu el. Așa că îl încurajează și pe Pancinello să facă la fel.

Când Pancinello își face curaj într-o seară să urce la Eli, află uimit că Eli știe cum îl cheamă, că îl încurajează să rămână de vorbă cu el, că bulinele sale negre rămân lipite de el pentru că pune prea mare preț pe reacțiile celorlalți la persoana lui și că pe el nu ar trebui să îl intereseze atât de mult părerile lor, cât părerea Lui. Eli îl asigură că îl iubește, că în ochii Lui el e valoros pentru că El l-a construit așa și că nu face greșeli în construirea omuleților.

Acesta e momentul în care Pancinello începe să privească lucrurile și dintr-o altă perspectivă, începe să pună în balanță cele auzite, să se gândească că poate Eli are dreptate, se înseninează și dă iasă pe ușă pentru a încheia dialogul pe ziua aceea, când fâșș, se dezlipește de pe el o bulină.

Așa se încheie. După ce am analizat cu copiii de-a fir a păr evenimentele și ne-am tras concluziile, i-am lăsat să deseneze ceva legat de povestioară. Fie pe Pancinello, fie mai mulți omuleți împărțindu-și etichete, fie dialogul cu Eli etc.

Aici, mă întreabă L. din pregătitoare:
– Doamna? Cum să-l fac pe Pancinello, vesel sau trist?

Rămăsei cu gura căscată. Copiii spun lucruri (nu trăznite sau nu doar trăznite, ci chiar) mai profunde decât adulții de multe ori. Fata observase că Pancinello nu era doar trist sau doar vesel, ci că trecuse prin ambele stări de-a lungul povestirii, evoluase, se schimbase și că ambele stări îl caracterizau, doar că în perioade diferite. Nici nu ne putem da seama cât de nuanțat sunt în stare să gândească și să rețină copiii și ce legături pot face între evenimente de-a lungul timpului. Poate că sunt chiar mai atenți la asemenea lucruri decât adulții.

h1

Rostiri

iunie 8, 2018

„When you are not well, or not feeling so, speak. Speak even if it is to the wind.” ~ St Gregory the Theologian

Frecvența pe care comunici așază cuvintele într-o ordine pe care n-o știam să fie a ta. Mă auzi fără să mă înțelegi, mă asculți pentru că se întâmplă să fiu acolo când apari. Nu pentru că ai avea disponibilitatea de a vedea lucrul pe care îl văd, ci doar pentru a spune ceea ce spui mereu, ca un refren bun, sănătos, aplicabil în orice situație s-ar nimeri să se ivească. Dacă se potrivește cu persoana căreia i se adresează contează deja mai puțin. Contează chiar prea puțin dacă colțul ochiului se arcuiește într-o rânjeală condescendentă, încântată că a găsit momentul să scoată o ironie inteligentă, fără să realizeze că ceea ce i se pare că critică nu se află în cuvintele mele, ci în fostele tale obișnuințe.
Dar proiecția e o chestiune delicată, dinăuntru se observă mai greu.

Ceea ce rămâne, însă, după oratoria furtunoasă este o climă atât de diferită, încât mi se face frig…

 

h1

Dialoguri intimidante

iunie 6, 2018

Mă măsori greu
Începând de la rugăciune
Până la îngustarea ochiului
După-masa
Știi că mă tem
De măsurătorile Tale
Niciodată n-aș ieși
La înălțimea potrivită.
Dreptatea Ta se îmbină
Cu atâta dragoste,
Încât nu mai spun
Nimic
Și
Continui

Tac.

h1

Nume

iunie 6, 2018

Am clipit o secundă
De un anotimp
Şi a trecut şi celălalt val
Pe lângă somnul
Meu liniştit.
Doar puțin te-ai schimbat
Din episodul trecut,
Dar nu cât să fii străin
Pe pământ.
Ce naționalitate
Ți-ar putea altera numele
Într-atât
Cât să nu te recunosc
Eu?

h1

Absența paravanului

iunie 3, 2018

În fața Ta
Planetele nu au
Veșmânt
Noaptea nu se descurcă
Să le acopere
De ochiul Tău
Supra-galactic.

Cum s-ar putea ascunde
Mândria bine înghesuită
Sub covorul din baie
De irisul Tău sfredelitor
Și blând…?

Nu scotocește nimeni acolo
Iar Tu nu e nevoie să cauți
Aștepți doar să îndrăznesc
Să trag covorul
La o parte
În prezența Ta.

h1

Stare

mai 31, 2018
h1

Imperfecțiune

mai 4, 2018

La un capăt de zbor,
iată un ciob de pahar
imperfect
iată o mână imperfectă
care-l ridică
refăcând imperfecțiunea

într-un întreg
nici defect
nici fără cusur.

și întregul
respiră adânc
cu brațele înfășurate
în jurul unor mâini
imperfecte.

h1

Contact cu solul

aprilie 16, 2018

M-am uitat la piesă așa cum nu m-am uitat decât la Zbor deasupra unui cuib de cuci, poate. Era despre Alzheimer, un personaj care află destul de devreme că are gena care va declanșa boala, evoluția bolii, transformările din familie, suferința fiecăruia, degradarea…

Însă era de o tristețe teribilă. Și reală, la urma urmei. Poate că e o ficțiune, însă unele ficțiuni sunt atât de mult parte din ceea ce ni se întâmplă, ceea ce li se întâmplă oamenilor, încât poate fi calculată drept radiografie a vieții. Din primele minute mă întrebam dacă voi rezista până la capăt. Sunt atâtea realități pe care preferi să nu le cunoști, pe care le suporți mai bine doar sugerate. Măcar finalul. Însă la capitolul realizare, regie, nu cred că poate fi reproșat ceva.

Într-o parte, îl aveam vecin pe un fost profesor. La final, l-am întrebat cu sufletul încărcat cum i s-a părut. Mi-a răspuns rapid și afectat:
– Been there, done that… așa că știu…
Am rămas mască. Știa bine ce urma să vadă. Abia atunci mi-au dat lacrimile și n-am mai putut spune mai nimic decât să încuviințez din cap. N-am îndrăznit nici să-l întreb dacă a fost din familie sau dintre prieteni.. deși aș fi vrut să știu.

– Au fost două replici memorabile, spuse el mai departe: „Nu știu când să-mi iau rămas bun.” și „Nu-mi amintesc cine ești, dar știu că te-am iubit.”

Într-adevăr, acestea cred că au fost cele mai puternice momente, iar dacă unii au și trecut prin așa ceva, stai năuc în fața lor în astfel de situații și îți dai seama cât de mult suferă alții… lângă tine, aproape de tine, mai departe de tine…

 

h1

Dincolo de fortărețe

aprilie 8, 2018

Spun că m-am lovit
De o creangă
Într-o seară
Colțuroasă.
Aiurea, așa-i.

Dar mult mai aiurea
Să te știu cu gândul
Învăluit
Tot asupra ta,
Surd la mine
adică.
Spui că ești saturat
De sinele tău
Și totuși în jur îi zidești
Fortăreață
Să nu vadă pe altcineva
Cum râde
Cum suspină
Cum visează
Cum dormitează
Cu un zâmbet discret
Pe față.
Astea le vezi
Doar dacă ieși
Dintre zidurile
Costale.

h1

Reblog: ca o zi de vineri

aprilie 6, 2018

Reblog:

Lumea ca o zi de vineri

h1

Toți să fie una

aprilie 1, 2018

compozitor: dirijorul nostru

h1

Ave verum

aprilie 1, 2018

Paște fericit celor care sărbătoresc acum!

Și o piesă extrem de dragă mie:

Ave, verum
corpus, natum
de Maria Virgine,
Vere passum immolatum
in Cruce pro homine,
Cujus latus perforatum
fluxit aqua et sanguine,
Esto nobis praegustatum
in mortis examine.
Ave, verum
corpus, natum
de Maria Virgine,
Ave, verum
Vere passum immolatum
in Cruce pro homine,
Cujus latus perforatum
fluxit aqua et sanguine,
Esto nobis praegustatum
in mortis examine.
Iesu dulcis, Iesu pie,
Fili Mariae.
Amen
Amen
Amen

 

h1

Consecvență

martie 28, 2018

Fiecare e destul de orb la argumentele celeilalte opțiuni încât să nu dorească să cerceteze pe bune dacă nu cumva se înșală.

h1

Preludiu: Lament

martie 26, 2018

Pentru o intrare în atmosferă mai îndelungată (pentru alții mai apropiată, totuși încă sper ca Paștele să fie în aceeași dată pentru toți), una dintre piesele preferate de la Jenkins de pe albumul Stabat Mater și dintre cele pe care le resimt mai profund.

„Feeling all the grief and sorrow
We live life with shadows in our hearts and minds,
with tears that wait to fall when sorrow in the world is more than we can truly bear.
We hear the cries of children,
we see death cast shadows on their hearts and minds,
as mothers in their grief stand crying,
weeping, weeping, crying, crying,
weeping, weeping for this world.
On our bed of thorns such sorrow must surely end,
our tears can wash away the sins of the world, no more crying, weeping, weeping, crying, crying, weeping, weeping in this world, this world.”

h1

Prezență

martie 19, 2018

Pășește nestingherită alături de mine pe drum. Răsuflă ușurată când nu-i acord atenție și o las să viețuiască liniștită. Îi arunc câte o privire lungă uneori după care mă fac iar că n-o observ. Însă e tot acolo. Ura.

Cum se face să o părăsesc de fiecare dată când se apropie?

Cum se face să nu Te mai îndurerez?

h1

Anno Domini

martie 18, 2018
„Pînă și viața unui Antihrist se datează cu datele lui Hristos; biografiile dușmanilor săi trebuie scrise în acest mod, așa încît spunem despre Nero că a murit în anul 68 după Hristos și despre Stalin că a murit în 1953 după Hristos. Privind din această perspectivă, dar nu numai din această perspectivă, sîntem toți obligați să recunoaștem că, datorită lui Iisus din Nazaret, istoria nu va mai fi niciodată aceeași.”
Jaroslav Pelikan, Iisus de-a lungul secolelor, 45.
h1

Pro viață

martie 17, 2018

La lumina de seara. Va avea update.

Update

h1

Ce mai fac babanii. Bibanii.

martie 17, 2018

Iahu îmi modifică lookul emailului în mod automat și vor să îmi convină chestia asta.

Îmi deschide o fereastră cu opțiunile de format disponibile pentru email, eu dau X, iar el îmi confirmă că „you saved the theme”. Extraordinar de perspicace.

Merg la setări și aleg din nou versiunea Classic mail, la care – bineînțeles – îmi deschid o ferestruică în care vor să le scriu de ce ”plec”. Iată de ce plec, pentru că versiunea voastră e de toată jena. Le dau detalii, după care le trimit textul.

Și ce îmi scriu dragii de ei ca text automat? We hope we’ll see you soon on the new mail etc. Asta e tot ce vor să audă: că speră să ne vadă înapoi cu varianta lor. Aplaudând, probabil. Adică să ne răzgândim noi, „clenții”, nu ei, producătorii. Dar ne întreabă de ochii lumii să nu zicem că îs „băeți” răi.

Și cam atât. 😀

h1

„Opiumul boborului”, Mircea Eliade

martie 16, 2018

Iata un text publicat de Mircea Eliade in volumul de articole Impotriva deznadejdii, publicare initiala – Buciumul, august, 1953.

Credeti ca ar fi actual si acum un asemenea mesaj, o asemenea problema? Sau care ar fi diferentele, dificultatile de acum?

20180316_2330391365719197.jpg

20180316_233058594170306.jpg

20180316_2330491205983026.jpg

20180316_233108119268241.jpg

h1

Import

martie 15, 2018

Import de la elevii mei 🙂

h1

ReDirect

martie 10, 2018

Schimbarea de nume Saul – Pavel:

My teacher: via Name Change Myth: Saul Never Became Paul

 

h1

A fi om.

martie 9, 2018
Ești în sistem. Foarte bine. Fiecare trebuie să funcționeze undeva. În câte un sistem. Cu bune, cu rele, cumva trebuie să supra-viețuim în așa fel încât să rămânem conformi cu noi înșine cât de cât în timp ce suntem în sistem, și n doar să viețuim.
 
Ești în sistem, dar nu lăsa sistemul să intre în tine. Nu te transforma într-un buton care execută fără să mai discearnă cu mintea ce i-a fost dată. Asta nu e obligatoriu. Asta nu e nici măcar drept față de tine însuți. Cu atât mai puțin e drept față de ceilalți, care beneficiază de munca ta.
 
Nu-i faci nici sistemului o favoare (nu poate exista îmbunătățire, progres dacă nu îi sunt identificate carențele măcar pentru a pune frână dacă nu pentru a le opri), nici ție (închizând ochii într-o schizofrenie tăcută, lăudând ce e bun, acoperind ce e rău, justificând răul ce e perpetuat).
h1

Privirea în oglindă

februarie 19, 2018

Mi se întâmplă să-mi recitesc comentarii mai vechi sau diferite luări de poziție din trecut și să nu mă mai identific cu ele. Cu altele da.

Însă la un moment dat scriam că de obicei mi-am cam păstrat opiniile de-a lungul timpului. Meh, depinde. Depinde mult. Depinde mai ales despre cine e vorba. Sau despre cine era vorba. Depinde de cât de multe ai apucat să trăiești sau să înțelegi până atunci. De cât de complet cunoști problema sau de cât de mult ai reușit să empatizezi și să fii dispus să descoperi.

Acum prefer să mă gândesc la opiniile pe care mi le-am modificat de-a lungul timpului. Schimbare de care mă bucur. Chestia asta mi se mai întâmplă când recitesc porțiuni de jurnal. Când mă întâlnesc cu mine cea de atunci.

Vi s-a întâmplat să vă găsiți altul peste vremuri? În concepții, nu ne interesează barba. 😀 Care a fost reacția?

h1

Agree?

februarie 17, 2018

h1

Banalități nevindecătoare

februarie 15, 2018

Ne așezăm la masă
Și ne servim reciproc
Banalitățile zilei
Tăiem cu grijă
Câte o felie,
Nu cumva să ne atingem
De suflete.

Ele trebuie să rămână
Neprivite, nemestecate,
Cumva să supraviețuim
Iureșului de adâncimi
Plutind frumușel
Deasupra apei.

Atât.

Important e să nu ne întâlnim
Cumva
Nici cu noi,
Nici cu celălalt.

h1

Urechi

februarie 9, 2018

urechea veche
căuta o ureche
pereche
pregătită să îşi
deschidă
pleoapele.

însă urechile
erau ocupate
la taclale
fiecare
nesăturate.

h1

Drama din The Railway Man

februarie 5, 2018
Povestirea reală a unui fost soldat britanic torturat în timpul războiului II în lagărele japoneze care se hotărăște să revină la locul torturii după zeci de ani, când află că responsabilul (în mare măsură a) suferinței sale e încă în viață.
Ura poate despărți sau poate aduce aproape. Poate mutila sau poate crea un cadru pentru vindecare.

„Disgusted by his own wartime actions, Takashi Nagase considered suicide after the war, but instead opened an English language school. He married, then began making pilgrimages to Kanchanaburi. Back in Japan he started making speeches promoting reconciliation between former Japanese soldiers and Allied prisoners. He persevered despite a hostile reception from many of his countrymen, and in 1976 introduced 23 ex-PoWs to 51 former Japanese soldiers at Kanchanaburi. In October 1989 Lomax read Nagase’s memoir Crosses and Tigers, which described how the interpreter was still haunted by the brutal torture of one particular prisoner. “That prisoner was me,” Lomax said.”

articol

 

Tortured-by-the-Japanese-in-WW2-what-happened-when-a-former-POW-met-his-chief-tormentor-again-50-years-later1-300x300.jpg

cei doi la vârsta Războiului

lomax2_2364109b.jpg

Cei doi după mulți ani, cu cartea lui Lomax publicată

h1

Justificarea prin cauza nobilă

ianuarie 27, 2018

Dacă sunt pentru o cauză nobilă (în societate), insultele și suspiciunile neîntemeiate (față de apropiații care nu se înregimentează fix în felul propriu) sunt armă acceptabilă chiar și în gura celor care militează pentru deontologie, echilibru și moralitate.

Cât de subiective devin lucrurile până și pentru cei mai obiectivi pământeni… Și cât de dezgustătoare, dezamăgitoare.

h1

Dez-umanizare

ianuarie 20, 2018

Oamenii se dezumanizează sub patimile politicii. Când apropiații nu mai binevoiesc să-și răspundă întrebărilor, când devin invizibili dacă nu se înregimentează exact în același fel, atunci nu mai e vorba doar despre o convingere care se manifestă pasional sau despre o disperare ce iese la suprafață, despre o revoltă cu privire la nedreptate, ci e vorba deja ȘI de aroganță, infatuare, îngâmfare, superioritate. Nu cred că aici ar trebui să ajungem relațional în aceste condiții.

h1

Murphy pă străzi :)

ianuarie 17, 2018

Când nu tre să iasă nu iese adică. Sau legile lui Murphy trăiesc.

În supermarket. După ce numărai oile în gând în fața vitrinei cu măsline, așteptând să vină odată singura angajată pe toată secția aia la frigider și ajunsei la concluzia că e foarte probabil să ratez busul de întoarcere, am reușit într-un final să extrag caserola câștigătoare și să o tulesc spre cozile de la casă.

După o scurtă ochiografie, aleg unul dintre rândurile ce păreau mai puțin amenințătoare, sperând să meargă cronometrul în favoarea mea. Totuși, nu ne mișcam din loc. Fac un gât lung de girafă, să inspectez situaționul. Adică cucoana la rând uitase să cântărească ceva produs și acu dăduse fuga (vorba vine, fuga) la un cântar să-și rezolve treaba nerezolvată la timp. Cu noi, vreo 3-4 așteptând după ea.

Mă repliez și fac o mișcare de mijlocaș spre rândul paralel. Tot atâția candidați, dar fără cucoane la cântar. Doar, doar. Când ne apropiem de casă, cineva „varsă” pe jos broșurile magazinului. Că de ce era o idee bună să stea broșurile într-un loc atât de circulat de marfă care se perindă pe la scanner.. nu-mi pot da seama. Număr minutele în gând, nu îndrăznesc să mă mai uit la ceas. :))

Domnul din fața mea ajunge la rând, își așază marfa scanată în cărucior. În partea aceea de sus a căruciorului, pe care părinții își mai pun uneori copiii să vadă mai bine dulciurile după care să strige. Știți porțiunea aceea de la căruț? Domnul are și o sticlă de vin. O așază frumușel acolo, iar dumneaei nu se oprește până jos. Zdrang, țăndări se făcu! Domnul se uita năuc să înțeleagă ce se întâmplase. Acolo, căruțul nu are prea multe grilaje, marfa nu e protejată de mai nimic. Ce pui pe sus iese pe jos. Așa-i când nu te uiți, îmi zic. Dar număr iar minutele și îmi amintesc de Murphy.

Din când în când, arunc câte o privire la rândul abandonat să verific cât de valabil e Murphy. Voi la fel? :))

PS: Dintre toate fazele, cea mai tare fusese aia cu domnul. Și de câte ori o povesteam, aveam un sentiment scindat: pe de o parte, săracu uom. Pe de cealaltă parte, săracu uom!

h1

Subiectivități lipicioase

ianuarie 15, 2018

Ideile de care ne-am îndrăgostit greu mai pot fi combătute (și abandonate) de argumente oricât de raționale, oricât de multe.

h1

Anul editorial 2017

ianuarie 14, 2018

Editura Casa Cărţii

Recapitulările de la sfârșit de ani sunt bune măcar pentru funcția lor statistică și informativă. Dar folosesc și la construirea unor punți de dialog cu cititorii. Astfel, noi povestim cu ce ne-am ocupat anul trecut, iar voi, cititorii, vă puteți spune părerea, puteți veni cu cu sugestii, propuneri, observații critice.

Așadar, în 2017, am publicat peste 30 de titluri individuale. Am dat această cifră imprecisă pentru că avem două serii pentru copii, una de 3 titluri (care se vând însă și la pachet) și una de 4 (cărți puzzle). Am participat la 3 târguri din Caravana Gaudeamus (Cluj, Oradea și București) și la 7 conferințe sau evenimente dedicate Reformei protestante (Arad, Timișoara, Linz, Sovata, Cluj, Oradea, București).

Fără-ndoială, anul 2017 a fost și pentru Casa Cărții, „Anul Reformei”. Avem în portofoliu 4 titluri care constituie pentru asigură oricărui cititor (chiar și dacă pornește de la 0) o…

Vezi articol original 585 de cuvinte mai mult

h1

Pustietate luminoasă

ianuarie 9, 2018

Și se făcu lumină
de la atâta pustietate
Ultima dată când
întrebasem
era o grădină
de piese muzicale
supraetajate
Îți repetau numele
frenetic
așa cum fac păsările
la crăpatul zorilor
când ești trezit
doar la colțul ochilor
și nu-ți dai seama
dacă vezi un vis
sau un Vis.

h1

Alt tip de selfie

ianuarie 2, 2018

Parcă citatele personalităților erau până acu afișate de admiratorii lor care le împrăștiau și altora să mai tragă învățăminte. Cum ar veni… erau făcute și distribuite de alții (că autorii erau trecuți dincolo).

Acum văd că se schimbă moda. 😀 Scrii o frază, o lipești pe imaginea ta și te dăruiești în toată modestia publicului larg ca să te aduleze. Citezi din tine și urmărești cu nesaț și tu impactul cât ești încă în viață! (Ba chiar vezi și cine dă laic. Ba nu, asta e secundar, vezi câți!) Nu mai aștepți girul altora până când treci în neființă, că s-ar putea să te uite lumea până atunci și să rateze astfel ideile tale memorabile! Dar, așa, sigur rămâi în istorie. E și asta o chestie, nu? 😀

h1

Niște arici

decembrie 24, 2017

Să aveți un Crăciun binecuvântat, plin de pace și bucurie!

Vedeți că aveți multe opțiuni la:

h1

exercițiu personal :)

decembrie 10, 2017
%d blogeri au apreciat asta: