Absența își construiește
Un timp
Al ei
La limita căruia începe
Să devină vizibilă.
Își stabileste o durată
Aproape precisă
De latență
După care își dezlănțuie norii
Audibil.
Trasează conturul
Figurii
Ca un desen
Tocmai început.
Distingi reprezentarea
Fără să ai tabloul.
Conturul gol
Stă ca o prezență
Absentă
Hipnotizantă.
Ai rostit dimineața
de anotimp cald
cu o singură adiere.
M-a ajuns devreme
când încă visam
și, zărindu-te,
mi se părea că stau
chiar dedesubtul
stelei polare,
iar celelalte stele
dansează într-un cerc
divin conturat
în jurul lor
și al tău.
Rotația pământului
se făcuse vizibilă,
tu atât de concret,
încât am deschis
o pleoapă
să-ți văd ochiul
treaz
la câțiva ani lumină.
Să-l rețin pe retină
cât lipsește.
Invizibilele
și intangibilele
se împletesc
ca trunchiurile copacilor
peste spațiu
spre nevăzutul
și tot mai aproapele
albastru.
Necunoscute brațe
prietene
în Duhul unui singur
Dumnezeu.
Dumnezeu s-a ținut
de cuvânt.
Tu privești lucrurile
și ele se adună
din dezordinea lor
într-o sculptură
care cândva
înainte de timp
fusese făcută
pulbere.
Iar particulele
s-au trezit
să se așeze
la loc
să recompună
creația
sub presiunea
ochilor
tăi.
Foto.
Dorul
Se furişează
Printre obiectele
Cotidiene
Pe nesimțite.
Din când în des
Întinzi mâna să-l apuci
Ştiind că trebuie
Să fie la capătul
Degetului.
Neatingându-l,
Insişti.
Prezența lui
E nu doar normală,
Ci şi tot mai
Necesară
Cu fiecare negăsire.
Normalul imaginat
Surprinde
Prin absență.
Iată triumful
Dureros al
Dorului.
Ce aş putea vedea
Dincolo de ceea
Ce se vede
E invizibilul
Căpătând trup
Mişcându-se în timp.
Invizibilul
Temporar
Este instrumentul
Preferat
Cu care lucrăm
Pe vreme de ceață.
Realul încă neîntrupat
Se aşază înaintea retinei
Trimis parcă de Tine
Ca nişte ochelari
Cu dioptrii nepământeşti.
E felul Tău de a ne
Sus-ține inima.
Când eram mică, îmi înșiram păpușile pe pat și mă consideram la școală.
Abia când am ajuns la catedră am înțeles cât de greu e să dai 4 unui elev care ți-e foarte drag… Sau despre care crezi că ar fi putut mult mai mult. 🙂
În liceu, un profesor drag ne-a făcut un test mai complex de orientare profesională. Ne-a spus tuturor rezultatele și mi-am notat ce am apucat. Se pare că mi-am păstrat foaia cu mâzgăliturile și am redescoperit-o după ani. Nu toate denumirile sunt complete, la unele apucasem să scriu doar domeniul, nu și slujba exactă din cadrul lui. Dar se pot face deducții.
Oricum, deși marea majoritate sunt pe gustul meu, sunt și câteva care ies în evidență, surprize cu care nu mă văd să-mi fi făcut de lucru :)) Bunăoară: inspector – heating & refrigeration! :)) Cine ar fi crezut? Vin să vă verific frigiderele!
ceramic…
artist
exhibit…
copywriter
dance therapist
laserist
musician
instrumental…
painter
restores…
dictionary editor
clinical psychologist
dictionary…
art appraiser
economist
psychiatrist
inspector – heating & refrigeration
medical technologist
nurse practitioner
physician assistant
video operator
paper prints….
counselling psychologist
nurse, general duty
O apariție interesantă și necesară. Iată până una alta, postfața:
Anunț și aici, cu bucurie, apariția unei lucrări importante pentru dialogul teologic evanghelic-ortodox, cartea teologului penticostal Ovidiu Dorin Druhora, Pledoarie pentru dialog. Protestantism și Ortodoxie, Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2020.
La solicitarea autorului, cu care am dialogat în repetate rânduri pe parcursul cercetîrii sale doctorale, ale cărei rezultate sunt prezentată acum publicului interesat, am scris o scurtă postfață a acestui volum, pe care v-o prezint mai jos, ca o pregustare a cărții și o motivație le lectură.
* * *
Dorința supremă a Mântuitorului pentru Biserică în rugăciunea sa din Ioan 17 este „ca toți să fie una”. În contextul fragmentării continue a comunităților creștine (există astăzi peste 40.000 de confesiuni mai mult sau mai puțin creștine în lume), ea rămâne însă un simplu deziderat, dacă nu cumva o utopie, după circa douăzeci de secole de istorie creștină. Cât despre schisme, ele nu au început nicidecum în…
Vezi articolul original 1.212 cuvinte mai mult
Viața ca plantă trebuie să fie frustrantă. Doar să aștepți să fii observat, admirat ca la o grădină zoologică, fără ca tu să depui vreun efort, sperând că îi vei atrage pe ceilalți cu puterea gândului sau cu exteriorul aparent perfect pe care ți l-ai compus.. trebuie să fie de-a dreptul un handicap. Să te bucuri când ți se oferă atenție fără ca tu să manifești vreun interes special față persoana celuilalt, să speri la comuniune fără ca tu să faci ceva pentru celălalt… pare destul de dezechilibrat.
Să zâmbești încântat când ești apreciat fără ca aceasta să te deschidă spre celălalt sau spre tine însuți, fără să simți nevoia să-i apreciezi verbal pe ceilalți. Tu știi mai bine și definitiv că vrei să păstrezi persoana ta autentică undeva departe de ochii lumii, ascunsă, o fațadă așa-zis perfectă, ireală și, în mod paradoxal, respingătoare la dispoziția tuturor. Doar pentru a fi admirată și încurajată, nu și pentru a admira și încuraja pe alții. Frumusețea celorlalți – dacă e observată – nu trebuie comunicată. Paradoxal, trebuie totuși primită. Societatea consumului înseamnă puțin mai mult decât cumpărarea în exces. Măcar în procesul de cumpărare, dai ceva în schimbul produsului pe care îl aduci acasă sau îl mănânci.
Ia-mă în brațele
Coastelor
Și alungă-mi
Frigul cu căldura
Tâmplelor,
Acele albii
Luminoase de lângă ochi
Care se cer luate
Între palme
Ca să mă liniștesc.
Ia-mă de tâmple
Și spune-mi
Că voi răsări din cenușă
Curând
Mâine
Chiar acum.
Zgârcenia
nu e o frică
de pierdere.
E un vid
oferit
celuilalt
și o pasiune
interminabilă
pentru
MINE.
Iubirea
nu e
de dat
cu împrumut
ca o carte
de pe raft.
Odată gol,
Nu mai poți
umple raftul
cu alt titlu.
Eventual
îl mai uiți
din când în când,
între adormire
și trezire.
Mozaicul capătă formă
Din bucăți perfecte
În locuri milimetric alese.
Nu te mai clădi mozaíc
Pentru a te înfățișa lumii
Davidul michelangelionian.
Știm că fisurile respiră în noi
La fel ca pietrele prețioase pure
Laolaltă.
Nu se așază impecabil
Într-un fals frumos.
Să fim iubiți, urlăm,
Cu tot cu schelete și frici
De care nu ne putem dezbăra,
Dar le păstrăm într-un colț
Invizibil
Bine păzite sub cheie.
Mozaicul nu e din carne și oase,
Aceasta e lipsa
Și forța lui.
Masca executată cu precizie
E un david contrafăcut
Respingător.
Respiră doar imperfectul
Vulnerabil
Transparent
Și viu.
Evocată scena în care instrumentiștii din filmul Perfect Sense, surzi de acum, continuă să cânte la instrumente ca într-o bucurie de recuperare a experienței pe care au avut-o cândva, mi-am amintit și eu de ceva:
Îmi aduc aminte de scena aia, și pe mine m-a impresionat. Îmi pare aceeași experiență ca cea din Pianistul pe care o tot evoc, ca pe o obsesie. 
🙂 Când pianistul se așază la un pian din apartamentul în care trebuia să locuiască silențios, să nu știe nimeni că trăiește acolo cineva. Neputându-se abține totuși, când vede pianul, se așază la el, deschide capacul și cânta cu degetele deasupra clapelor, fără să le atingă, ca și cum ar auzi fiecare notă pe care o cântă în gândul lui (și pe care noi o auzim), savurând în imaginație fiecare sunet nescos, dar trăit de atâtea ori înainte complet. O scenă imposibilă și fascinantă în același timp. O dramă a omului fără libertate care încearcă să se salveze sănătos mental și emoțional prin asemenea gesturi, ca un fel de recuperare parțială a libertății. Ca un fel de a spune lumii văzute și nevăzute: “experiența asta e a mea, orice (mi-)ai face; nu mi-o poți lua din trecutul meu și din memoria mea orice ai face”. O voință uriașă de a supraviețui, și nu doar de a supraviețui, ci de a profita din plin de istoria personală în supraviețuirea aceasta. Și în același timp o jelire după libertate, după adevărata libertate. Însă mesajul ce bate orice alt mesaj îmi pare a fi: libertatea mea e cea interioară, mie puteți să-mi faceți ce vreți. Extraordinar..
Să fii erou
se spune de când
a început istoria
să devii
să te frămânți
să ești
Dacă-ți întorci
privirea
spre mine,
ți-am făcut ceai
de ierburi mov
în sfârșit
să stai locului
cu gândul
Ești deja erou.
Eroul nu luptă cu sabia
nu vânează argumentul
suprem
Eroul supraviețuiește
propriului coșmar
și deschide ochii
ținându-mă de mână
Eroul se împrietenește
cu nefericirile
și se fericește
într-o îmbrățișare
pe care i-o dau
pentru că
există
așa.
O forță invizibilă
ascunsă într-o creație
casantă.
Dacă o să vrei
vreodată
să fii liber
chiar și de
frumusețea
din mine,
apa din mare
o să roadă
câte puțin
din fiecare piatră
așezată stâlp
de susținere
pentru vise.
Adierea ta
ca o energie tăcută
și intensă
deschide
pleoapele
invizibile
una
câte
una
câte
una
câte
alta
și
alta,
toate.
Distincți
Și asemenea
Față în față
Peste capetele
Oamenilor,
Sfredelitori
Și pacifiști
Ca farul
Îndrumător
Peste ocean,
Una
Și separați
În mijlocul gălăgiei
Iscate de firele de iarbă –
Ochii noștri,
Tuneluri supraterane
De scăpare
Din haosul existenței.
Deschizi
O mână
Și ne ajungem.
Să mă așez o clipă
ca să închid
o tâmplă.
Să mă afund
într-o semi-amnezie
până când mă voi
fi trezit
cu alte amintiri
șezând pe pervaz.
Cuvintele
Ca niște cărămizi
Manoliene.
Azi se surpă
Castelul ce dădea
Ieri
Să se ridice.
Dacă nici cuvintele
Atât de invizibile
Intangibile
Nu pot naște
Tării sufletești..
La sfârșitul lui 2014, apărea următoarea reclamă de Crăciun, ce a fost interzisă în cinematografe în UK:
1.Christmas Starts with a Baby’s Giggle
https://www.youtube.com/watch…
Și, dacă tot a fost interzisă, au mai făcut una în 2015; fără Isus, dacă tot nu e voie. Cu altceva în schimb, poate chiar mai sugestiv. Clasica interzisă nu îți rămânea pe creier. Însă asta… 🙂 stârnește atâtea reacții interioare și exterioare, încât e mai greu de uitat decât prima. O geantă care atrage păstorii și magii (n-au uitat să le facă proveniența diferită!), animalele. Iar la reacția soțului – It’s just a bag – care poate fi reacția oricărui privitor, toți râd cu subînțeles.
„What are you worshipping din final” e zbangul final. Ce ziceți?
2. Baby Jesus handbagged parody
https://www.youtube.com/watch?v=r_UU7-_Zjoo
Vorbești cu bucăți de lumină
Întrezărită în spațiile dintre
Cuvinte.
Un vitraliu pus laolaltă
Răbdător
Cu frânturi de soare.
Cuvintele tale se termină
În unduiri ramificate
Spre interior
Ca un val hokusain
Ce se ridică peste mulți
Fuji ca să protejeze
În albia lui
De indiferent ce erupții.
M-am jucat puțin. Piesa Always Remember Us This Way, după Lady Gaga
În căușul minții
Se învârte cu lingura
O bună bucată
De inimă.
De ieri îi spun
Să-și facă ordine
În cămăruțe
Dar orele o iau
La sănătoasa
Și uită să se mai întoarcă
Întregi.
Lenevesc și torc
Pe același pulover
Făcând și desfăcând
Ochiuri
De trecut
De viitor
Într-un carusel
Cam vesel
Și amețitor.
Hai să aruncăm un ochi liber
către nebuloasele universului
Poate că ele au să ne spună
noutăți
mult mai profunde
de la Sursă
despre propriile
nebuloase
dospind între coaste.
Pe ale noastre
ni le-am zărit
deja
până în adâncuri
dintr-o căutătură
Ne mai rămâne o veșnicie
pământeană
să le dăm de capăt
stâmpărându-le
reciproc.
Mai acută
singurătate
decât
dispariția tuturor
e să lipsească
unul singur.
