Archive for Ianuarie 2008

h1

Suntem răi

Ianuarie 30, 2008

 

dual-nature.jpg

 

„Şi dacă mai târziu îi pare bine?” Aceasta era întrebarea ridicată de o colegă de liceu prin clasa a… 9-a. Vreme multă de atunci, nu? Uite că mi-a rămas înfiptă bine în memorie. Eram prinşi într-o discuţie cu un profesor; una dintre acele discuţii mai puţin obişnuite în timpul orelor, însă care au ecou chiar şi la – ca să vezi – ani buni după. Discuţia era despre Bine. Despre atitudinile noastre în faţa Binelui. Pentru cazul în care alegem să facem binele, putem avea două atitudini: cu şi din inimă sau din obligaţie, din necesitate, adică fără inimă. „Dar dacă porneşti cu ideea că nu vrei să-l faci, însă, dintr-un motiv sau altul, decizi să-l faci şi, la final, văzând ce înseamnă pentru primitor, îţi pare bine că l-ai făcut?”, întrebă colega mea. Şi anume îţi pare rău că l-ai îndeplinit cu inimă rea. Era o nuanţă la care nu ne gândiserăm încă.

Aceasta pentru actul deja consumat. Dar cu un act neconsumat încă? Unul ce stă în aşteptarea îndeplinirii sau neîndeplinirii lui. Unul care ne aşteaptă pe noi:

Un tată avea doi fii. Fiecare fiu în camera lui. Merge în cameră la cel mai… afectuos:
– Fiule, mergi tu azi până la supermarket după bomboanele mele mentolate? Azi nu mă simt în stare.
Fiul, cuprins de probleme calculatoriceşti:
– O, tati! Chiar azi? Acuma mi-am descoperit cel mai tare joc, ultima versiune. N-am chef.
Tatăl nu-i zice nimic, se îndreaptă spre camera celuilalt fiu. Fiul dintâi îl priveşte ieşind, se încruntă puţin către uşă; poate trebuia să meargă. Ce îi lua aşa mult? Şi apoi, e tatăl lui. Aahh, trebuie să reia repriza la joc acum; nu fusese pe fază.
Ajuns în camera celuilalt fiu, tatăl îl roagă acelaşi lucru. Fiul, cu căştile pe urechi şi ochii în carte (că mintea mai puţin):
– Ha? Să merg? Mentolate? Aaa, iar alea? Bine, mă duc. Stai să termin pagina asta.
Şi îşi continuă mişcarea repetitivă a capului în ritmul muzicii.
Trecură mai multe pagini, dar fiul de-al doilea uită.
Fiul dintâi avu remuşcări că şi-a refuzat tatăl. Lăsă computerul în acelaşi loc în care urma să-l găsească şi mai târziu şi plecă.

Vă aminteşte de altă întâmplare mult mult mai veche?

Ne identificăm fiecare ori într-un rol ori în celălalt în diferite momente. Suntem răi. Suntem totuşi răi. Ne e mai uşor să refuzăm a fi buni. Credem că a fi pasivi e neutru. Privim Binele ca pe un inamic ce vrea să ne rănească. Uneori poate chiar ne răneşte.
Cât de buni ar trebui să fim ca să privim Binele bine?
Suntem mai puţin răi dacă regretăm a fi fost speriaţi ca de Rău?

h1

Să pierdem timpul cu prezentul

Ianuarie 27, 2008

„Timpul e obsesia ta.”

După facultate, am participat la câteva cenacluri literare. Era o combinaţie de două sentimente: unul de regret că nu fusese (sau nu ştiusem, cel puţin) în perioada studenţiei; poate aş fi dat drumul creativităţii mai liber sau mai cu tupeu; altul era de încântare, că urmau să sară idei dintr-o parte şi dintr-alta, care se vor lupta pentru un mai Bine sau mai Frumos. Când mi-am prezentat poeziile, una dintre reacţii a fost: „Observ că există o temă ‘obsedantă’ în poeziile tale: timpul. Timpul e obsesia ta.”

Timpul poate fi mai repede definit apofatic decât catafatic. El nu este un lucru, nu este o persoană, nu e o atitudine. E greu să spui şi că el este. Ce a fost azi, mâine e zburat de mult în sacul trecutului. Timpul nu poate fi reţinut, nu poate fi întors. Asta e una din cele mai mari tragedii ale noastre. Măcar o dată în viaţă. Însă pentru cei mai mulţi, sentimentul se arată des. Nu îl putem avea, îl putem atinge, nu-l putem nici împinge, nu-l putem forţa. Atâta ne-ar trebui! Nu are culoare, nu are miros.

Însă, dacă ar fi să fim catafatici, timpul nu poate fi reţinut, dar poate fi conservat. Nu poate fi întors, dar poate fi analizat retro… Nu îl putem atinge, dar îl putem simţi. Nu-l împingem, dar cu siguranţă îl tragem după noi tot restul vieţii. Culori şi miros nu, dar intensităţi!

Un citat colecţionat din liceu, cred. Rădăcini vechi, nu glumă. E. Eustanie spunea că: „timpul nu se măsoară decât după emoţiile cu care îl străbatem.” Eliade zicea că evenimentele de maximă tensiune şi importanţă pentru o persoană nu mai sunt reţinute mai târziu în detaliu, ci doar vag.

Greu cu timpul. Trecutul stă îngheţat, viitorul necunoscut; ce ne rămâne e doar prezentul. Ori facem noi ceva cu el, ori se preface el în trecut. Lângă regretele pentru ce am făcut greşit, se aşază la loc de cinste regretele pentru ce nu am făcut.

Blogul acesta ar fi un mod de a conserva timpul, de a folosi prezentul „câtă vreme se poate găsi” şi de a-l folosi cu înţelepciune. Bine v-am găsit!

Semnat Camix.

http://youtube.com/watch?v=wX6c5als1lk&feature=related

Is there a time? U2 – Miss Sarajevo

%d blogeri au apreciat asta: