Să pierdem timpul cu prezentul
ianuarie 27, 2008„Timpul e obsesia ta.”
După facultate, am participat la câteva cenacluri literare. Era o combinaţie de două sentimente: unul de regret că nu fusese (sau nu ştiusem, cel puţin) în perioada studenţiei; poate aş fi dat drumul creativităţii mai liber sau mai cu tupeu; altul era de încântare, că urmau să sară idei dintr-o parte şi dintr-alta, care se vor lupta pentru un mai Bine sau mai Frumos. Când mi-am prezentat poeziile, una dintre reacţii a fost: „Observ că există o temă ‘obsedantă’ în poeziile tale: timpul. Timpul e obsesia ta.”
Timpul poate fi mai repede definit apofatic decât catafatic. El nu este un lucru, nu este o persoană, nu e o atitudine. E greu să spui şi că el este. Ce a fost azi, mâine e zburat de mult în sacul trecutului. Timpul nu poate fi reţinut, nu poate fi întors. Asta e una din cele mai mari tragedii ale noastre. Măcar o dată în viaţă. Însă pentru cei mai mulţi, sentimentul se arată des. Nu îl putem avea, îl putem atinge, nu-l putem nici împinge, nu-l putem forţa. Atâta ne-ar trebui! Nu are culoare, nu are miros.
Însă, dacă ar fi să fim catafatici, timpul nu poate fi reţinut, dar poate fi conservat. Nu poate fi întors, dar poate fi analizat retro… Nu îl putem atinge, dar îl putem simţi. Nu-l împingem, dar cu siguranţă îl tragem după noi tot restul vieţii. Culori şi miros nu, dar intensităţi!
Un citat colecţionat din liceu, cred. Rădăcini vechi, nu glumă. E. Eustanie spunea că: „timpul nu se măsoară decât după emoţiile cu care îl străbatem.” Eliade zicea că evenimentele de maximă tensiune şi importanţă pentru o persoană nu mai sunt reţinute mai târziu în detaliu, ci doar vag.
Greu cu timpul. Trecutul stă îngheţat, viitorul necunoscut; ce ne rămâne e doar prezentul. Ori facem noi ceva cu el, ori se preface el în trecut. Lângă regretele pentru ce am făcut greşit, se aşază la loc de cinste regretele pentru ce nu am făcut.
Blogul acesta ar fi un mod de a conserva timpul, de a folosi prezentul „câtă vreme se poate găsi” şi de a-l folosi cu înţelepciune. Bine v-am găsit!
Semnat Camix.
http://youtube.com/watch?v=wX6c5als1lk&feature=related
Is there a time? U2 – Miss Sarajevo
Timposibil 
Bine-ai venit, Camix, in lumea asta blogareasca! Bine-ai venit cu particica ta de timp! 🙂
Mie mi se spunea inca de la 14 ani, de cand imi citeam poeziile la ora de romana ca obsesia mea este drumul. Asta asa, ca m-ai provocat la trecut adus in prezent!
In privinta mirosului, gustului… trebuie ca ti-ai amintit de „la madeleine” a lui Proust. Gustul ei era gustul trecutului.
Oricum, sunt multe, multe aici, stii asta! Timp si eternitate. As putea pune si in ghilimele, ca doar e titlu de carte.
Insa, pana una alta, spor la convertit timpul! Spor!
A.Dama
ApreciazăApreciază
Dragă A.Dama, mulţumesc pentru urări! Preţuiesc susţinerea ta, care e făcută din părticele mari în timp.
Da, despre timp se pot spune multe. Atât de multe încât orice am afirma este doar o frântură de cer.
Obsesia ta, drumul. Fiecare are cel puţin una, nu? 🙂 Ceilalţi ce obsesii de felul ăsta au?
O, da. Gustul trecutului, gustul vieţii, „viaţa are gust” 😀 . M-am gândit, chiar dacă nu la madeleine, dar măcar la pişcotul cu stafide şi vişine din bucătărie.
Până la urmă, găsim şi o culoare şi-un miros pentru timp.
Mulţumesc din nou că m-ai grăit şi văzut la faţă!
ApreciazăApreciază
Frumos. Elegant. Te voi vizita constant.
ApreciazăApreciază
🙂
Mă bucură trecerea ta verbalizată prin părticelele de timp posibil. Şi promisiunea. 🙂 Drumul e mai uşor când ai tovarăşi, mult mai uşor.
Să te binecuvânteze Bine-Cuvântătorul, iar timpul să-ţi fie mângâiere.
ApreciazăApreciază
Camix,
era si timpul sa apari, sa ne fericesti cu clepsidra ablastruie plina cu vocabule curgatoare de intelepciune.
Prevad petale zambind la pendulul timpului posibil imblanzit.
ApreciazăApreciază
E bine să te ştii aşteptat. 🙂 Cât despre înţelepciune, să îmi ajute Cel mai mare Înţelept să fie tot mai înţelepte!
Vreo obsesie ceva? Din istoria ta ştiută de până acum? 🙂
ApreciazăApreciază
cred ca obsesia imbratisarii 🙂
ApreciazăApreciază
Bine ai venit în Blogosferă, Camix!
ApreciazăApreciază
Ihtys, aşa obsesii să tot ai!! 😛 Neapărat scrie poezii în astfel de obsesii, poate ies cu rimă îmbrăţişată.
Marius, mulţumiri! Fie-ne blogosferele primitoare şi blogopătratele roditoare! 🙂 M-aţi molipsit voi, scriitorii ăştia!
ApreciazăApreciază
Camix!
Bun sosit si calatorie placuta in continuare. Inspirat de Ihtys mi-am intins si eu bratele sa te cuprind, dar n-am apucat decit spatiul si timpul ce ne desparte la propriu! Poate altadata… Pina atunci, o sa te cuprind cu ochii, cu mintea si cu inima.
ApreciazăApreciază
🙂
Primit îmbrăţişarea, chiar şi peste oceanus. S-a transmis tot. Mai ştii de la fizică: nimic nu se pierde, totul se transformă. 😀 La fel şi aici.
Şi dacă timpul vrea să ne despartă şi dacă spaţiul ne spune că e imposibil sau timposibil, ochii, mintea şi inima vor spune cu totul alte cuvinte.
Mulţumiri!
ApreciazăApreciază
eu spun una si spun bine…poezie!!!
ApreciazăApreciază
Să dau poezie, Was?
ApreciazăApreciază
Ei, Camix, asa mi s-a spus atunci, pe la 14 anisori. De-atunci, cine stie cate s-au mai schimbat? Poate au devenit macii o obsesie. 😉
Imaginea aleasa de tine este minunabila, mirabila! Felicitari!
ApreciazăApreciază
Şi macii. Dar şi sărbătoarea prin excelenţă. Sunt departe? 🙂
Imaginea… 🙂 şi pentru mine. Terribil de mirabil! Vroiam o imagine ca o fereastră; pe unde se poate ieşi afară din blog, internet şi care să prindă şi timpul.
ApreciazăApreciază
Da, Camix, MULTUMESC! Cred ca cel mai bine e sa ma asocieze prietenii cu sarbatoarea! Imi tot imaginam, desi nu stiu daca e bine sa ma „spovedesc” aici 😀 , imi tot imaginam ca voi auzi pe careva spunand: A.Dama cea sarbatoreasca. 😳
Sa-ti spun ce-mi place la imagine cel mai, cel mai mult! Imi place fragmentarea, fiindca asa ajunge la noi timpul… pe fragmente. Dar fiecare fragment isi are lumin(it)a sa. E un soare pentru fiecare frangere a timpului! Ma emotioneaza!
ApreciazăApreciază
Eu chiar m-am gândit cum au realizat-o. Or fi lăsat camera în aceeaşi poziţie de dimineaţa până seara şi apoi… montajul! 😛
ApreciazăApreciază
Caaaaaaammmi! 🙂 cu accent lin pe „i” 😛 Stii tu de care 😛
ApreciazăApreciază
Amaaaaaaa! 🙂 Cu accent pe A, of course! Daaa, cunosc I-ul acela. Îl recunosc; din plin.
Bine te îmbrăţişez şi aici. Simte-te ca acasă. 😛
ApreciazăApreciază
Accentul pe I signifie „like me”, Ca-mi?
ApreciazăApreciază
Sau „laic my”, cum scriu elevii mei… 😛
ApreciazăApreciază
Nu stiam ca te-ai blogarit de cap. Acum ai facut-o, gata. No turning back. Only ways out in case of emergencies (asa s-o fi scriind?).
Tu stii cum sta treaba, ca ai vazut destule pe aici inainte sa iti faci ’casa’. Stii in ce te-ai bagat.
Hai sa nu mai fiu asa pesimist. Spor, voie buna si, ca tot te legi asa de tare de timp: cat mai multe sincronizari cu sufletele cititorilor!
ApreciazăApreciază
🙂
Mă bucur de vedere. Daaa, blogărit rău de cap! Aşa e, am văzut multe până să ajung aici; şi din interiorul wordpressului şi din afară; e drept şi că unele lucruri se văd numai în etapa ‘after…’. Ca de exemplu, trăirea emoţională, dacă sunt comentarii sau nu… Aici m-o luat prin surprindere, mă credeam mai detaşată. Wrong. 😛
Mersi de welcomare. Da, ai englezit bine. 😉
Hope those emergencies never come. If they do… we’ll see. 😀 Are şi ‘turning back’ bătaie în timp. Sufletele cititorilor… da, sper; astea nu se află decât în mică proporţie. Am un semn de carte pentru Teacher, pe care motoul este: „you never know where your influence stops.” Nu ştiu dacă e de bine sau de rău. 🙂
ApreciazăApreciază
La ultima chestie aș zice așa: e bine dacă ai nimerit influența cea bună, dacă ai apăsat ’bumbul’ potrivit. Dar, mamă, e riscantă rău. Când știi că nu știi cât durează influența îți vine să nu influențezi prea mult, conștiința te apasă precum compresorul de nivelat șosele.
Seamănă cu exemplul ’cela din teoria haosului (cred): dacă un fluture bate din aripi la Tokio se face furtună la New York. Numai fluture să nu fii. Sau numai la New York să nu fii. Cine știe cum e mai bine?
ApreciazăApreciază
Asta e, că nu ai cum verifica ce fel de influenţă ai (excepţie cazurile când ţi se aduce la cunoştinţă). Poate iese furtună la New York, însă poate în Mozambic iese soarele. 🙂 Este riscant, sigur, poate ieşi urât de tot; însă, la urma urmei, e riscant orice; şi să trăim e un risc, dar ni-l asumăm.
Ştii ce mă gândesc? Sau ce m-am gândit şi cu alte ocazii: că e mai bine să rişti încercând să faci ceva bun şi să greşeşti, decât să nu încerci deloc. Că nu se întâmplă mereu să avem curajul, e drept şi asta. 🙂
ApreciazăApreciază
Inca o salutare, chiar daca mai tarzie…
ApreciazăApreciază
🙂
Mulţumesc, Aurel!
Nu contează că e mai târzie, oricum aici ne aflăm într-un timposibil, unde timpul devine relativ sau devine chiar inexistent uneori. 🙂
ApreciazăApreciază
Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.
Recunosti autorul ?
ApreciazăApreciază
Vai, Ihtys, vii aci cu întrebări capcană. 🙂
Spune-mi who.
Şi ăla are un fix cu timpul, ca mine. 😀
ApreciazăApreciază
Shakespeare-ul nostru 🙂
ApreciazăApreciază
😀
Ca să vezi…
ApreciazăApreciază
M-am apucat de „răsfoit” prin arhive. Iar articolele pe tema timpului sunt tare faine.
Mi-a rămas în minte o frază: „Trecutul stă îngheţat, viitorul necunoscut; ce ne rămâne e doar prezentul” Interesantă perspectivă. Şi totuşi, viaţa însăşi mi-a demonstrat din plin că trecutul nu este deloc ceva încremenit, îngheţat. E încă „viu” şi „naşte” urmări chiar şi după mulţi, mulţi ani. Faci un anume lucru cândva şi nu dai importanţă acelei „făptuiri”. Poate chiar o faci din inerţie, fără să conştientizezi că mai târziu se pot vedea nişte consecinţe teribile, la care nici nu ai visat.
Mă tot gândesc la asta în ultima vreme. Am început „să văd” nişte conexiuni care îmi arată sensul unor evenimente care m-au marcat teribil…
Prezentul… Of, prezentul… El este cel mai instabil. Îl tot scăpăm printre degete…Şi ne duce repede spre viitor.
Mi-a plăcut cum suna titlul emisiunii tv binecunoscute: „Profeţii despre…trecut”.
ApreciazăApreciază
Ei, da, primul meu articol… Amintiri deja. 🙂
Tema timpului m-a urmărit de multă vreme şi continuă încă să o facă. Îmi plac ceasurile atât virtuală, cât şi reale. 🙂
Da, aşa e, trecutul nu e doar îngheţat într-o epocă cu care nu mai avem nici o legătură. El are efecte în prezente, iar, dacă nu ar fi trecutul, ar trebui mereu să o luăm de la zero, să reînvăţăm toate şi să redescoperim.
Aspectul la care mă refeream eu acolo era faptul că nu îi mai poţi aduce nici o modificare, că nu te poţi reîntoarce şi schimba – deşi de câte ori nu ne dorim… – că trecutul este acum doar o… piesă de muzeu care poate fi admirată, regretată, reţinută, învăţată, iubită sau urâtă. Dar că ea e dincolo de sticlă. n-o mai poţi atinge
ApreciazăApreciază
Asta aşa e! Nu putem decât să-l contemplăm în toată „măreţia” lui. Bucurându-ne pentru reuşite, întristându-ne pt erorile pe care le regretăm.
Desigur că ne fascinează ideea unei „întoarceri” în timp, pt „corecturi „!Până la urmă, de-asta este atât de preţios, tocmai pt că este ireversibil.
„Ireparabile tempus fugit”
Imi place mult mica clepsidră din avatar. Am vrut de mai multe ori să-mi iau una cu nisip. O clepsidră adevărată. Încă nu am reuşit. De câte ori mă uit la nisipul care se „grăbeşte” să curgă, mă apucă un fel de nelinişte. Am sentimentul că se „termină” timpul!
ApreciazăApreciază
Da, şi eu mă uit după clepsidre pe unde merg. Încă nu mi-am luat mie una; am luat, în schimb, altora. 🙂
Eliade era tot timpul urmărit de… timp. De ameninţarea timpului. Avea mereu impresia că nu mai are timp destul şi trebuie să se grăbească să spună tot ce are de spus. Dacă ne-am grăbi şi noi aşa… 🙂
ApreciazăApreciază
[…] duminică, februarie 7, 2010 Am făcut 2 ani de blogging în 27 ianuarie şi am uitat. Aici am început. Mari emoţii, normal! Aici aveam 1 an. Emoţii mai mici. Acum am 2 ani. Deja îmi uit […]
ApreciazăApreciază
[…] – 4 ani. Timpul contează mai puțin. Mai mult contează ce faci cu […]
ApreciazăApreciază