Archive for Februarie 2008

h1

Din punctul meu de vedere

Februarie 28, 2008

Se spune că un punct de vedere e un punct de orbire. Că ar trebui să privim situaţia obiectiv. Că unele lucruri „nu pot fi văzute clar decât cu inima”. Am început să mă gândesc la asta cu destul de mult timp în urmă, când făceam diferite presupuneri cu privire la comportamentele oamenilor, care mai târziu erau infirmate de realităţi. Se întâmpla ceva şi liniile pe care le trasasem eu se mutau singure de la loc şi formau alte limite.

Dacă stau în acelaşi loc, nu pot vedea decât un unghi. Revelaţia nu aleargă după mine în punctul imobil în care m-am aşezat. Doar dacă eu decid să mă deplasez din punctul meu de orbire, să fac un tur al situaţiei şi prin ochii altora şi prin ochii trecutului.

Trecutul adus în prezent şi mereu reinterpretat împreună cu prezentul e un context de care fiecare persoană are nevoie atunci când urmează a fi înţeleasă şi iubită de o alta. Acţiunile oamenilor se contrazic uneori. Ne dau într-un anume moment impresia că ce s-a petrecut bun până în acel punct a fost şters din memorie, iar acum au rămas acţiuni golite de semnificaţia ce o aveau înainte, ca o sărbătoare fără sărbătorit sau măcar amintirea lui.

Lawrence Durrell are un roman în patru volume, Cvartetul din Alexandria, fiecare denumit după câte o persoană (Justine, Balthazar, Mountolive şi Clea), prin ochii căreia e percepută aceeaşi acţiune (doar ultimul volum merge mai departe cu povestirea, dând un deznodământ). Astfel, dacă în primul volum, părea foarte puternică dragostea dintre Justine şi narator, când ajungem în volumul al doilea, toate gesturile interpretate acolo pozitiv au devenit semne de întrebare şi susceptibile de cu totul alte motivaţii. Ceea ce în primul volum părea a fi doar o dorinţă de evadare („inocentă”) dintr-o viaţă nefericită, în al doilea se vede a fi un complot cu interese politice („conştientă”). Lumea perspectivelor multiple a apărut în literatură tocmai pentru că ele ne macină şi în realitate, pentru că s-a conştientizat insuficienţa unei singure perspective şi nevoia de mai multe pentru a forma un ansamblu mai complet (complet nu putem spune, pentru că e o ambiţie care ne depăşeşte).

Read the rest of this entry ?

Anunțuri
h1

EuRO-vision cu români

Februarie 25, 2008
vlad-nico.jpg

S-a înregistrat un progres. Zic eu. Eurovisionul naţional de anul acesta a sunat diferit de ceilalţi ani. Cred că se poate spune fără ezitare că anii trecuţi a fost cam dezăstrel. Greu găseai o compoziţie lucrată, armonioasă, cu voce bună şi să mai fie şi decent prezentată. Bine învăţată din trecut, aşadar, nu am urmărit decât finala, având un preview la piesele Provincialilor şi a duetului câştigător.

De ce spun că s-a prezentat mai bine anul acesta. Au fost 4 piese în concurs care meritau a fi audiate. Măcar audiate. Iată lista cu participanţii, în ordinea intrării pe scenă.

1. Prea mici sunt cuvintele – Leo Iorga & Pacifica
2. Come this way – Zero feat. Marius Moga
3. Seven Days – Paula Seling şi Provincialii
4. Fairytale Story- Nicola
5. Love is all I need- Tabasco
6. RailRoad, RailRoad- Rednex feat. Ro-mania
7. Dr. Frankenstein -LaGaylia Frazier – Suedia
8. Shine – Biondo – Suedia
9. Run Away – Cătălin Josan
10. The Key of Life – Simona Nae
11. C’est la vie – Yana
12. Pe o margine de lume – Nico şi Vlad Miriţă

Nişte surprize pe care nu le credeam posibile: prezenţa unor ne-români în concurs (LaGaylia Frazier şi Biondo). Acum, din câte ştiu, ei ar fi urmat să reprezinte România. Mi-e greu să îmi imaginez cum ar vrea un suedez să concureze şi să se bucure de (să spunem) premiul pe care l-ar fi putut câştiga, având contracandidaţi nişte conaţionali de-ai lor la finala mare de la Belgrad. Sau invers: cum ne-am fi bucurat noi să fi ţinut premiul cu mâna Suediei. Nu sună puţin ciudat? Însă, dincolo de aceste dileme, lumea se bucură de câştig, oricare ar fi el sau prin orice mijloace. Afară de asta, m-a încântat piesa celor de la Biondo. Am remarcat o asemănare extraordinară cu Il Divo, însă. Nu cunosc dacă şi-au chiar propus să-i copieze, însă le-a ieşit. 😛

Read the rest of this entry ?

h1

Gândul la replică

Februarie 23, 2008

M-a apucat într-o zi damblaua unor replici prea îndrăzneţe poeziilor unor consacraţi îndrăgiţi. Următoarea s-a înregistrat ca replică la Istorioterapie, Marin Sorescu.

Interioterapie

Când mi se întâmplă
să am rău de zi
la deschiderea
primului ochi,rear-view.jpg
iau o oră
care nu există
cu o înghiţitură de aer
pe sec
şi nu obosesc
inspirând în minutele ei.

Stau ca la siestă
la umbra minutelor
moarte
aproape
din istoria înviată
a veşniciilor mele
dăruite a le fi umblat.

Pe măsură ce lor
le bate din nou câte o inimă
în obraji,
mă uit şi eu în oglindă.
La culoarea aceasta,
îmi spun,
pot să deschid
cu încredere
şi celălalt ochi.

h1

O, maneaua mea!

Februarie 21, 2008
opera-building.jpg

Săptămâna trecută s-a discutat la Între bine şi rău pe TVR despre scandalul iscat de închirierea spaţiului Operei Române pentru filmarea unui videoclip al unui manelist şi de semnificaţia acestui gest în cadrul culturii (sau aşa-zisei culturi) române.

Reacţia pe care a avut-o Liana Sega, coordonatorul Departamentului de Comunicare din cadrul Operei atunci, după înfăptuirea faptei, a fost în primul rând să refuze a da detalii despre, iar apoi să invoce legalitatea actului: „Manelele reprezintă un gen muzical care nu a fost interzis în România. Prin urmare, Opera nu a comis nicio ilegalitate prin încheierea acelui contract!”.

Într-adevăr, poate fi acuzată Opera sau actul de ilegalitate? Astfel de raţionamente se aduc atunci când toate celelalte superioare – de prestanţă înaltă, de existenţă a valorilor culturale, aproape de morală culturală – nu mai există. Atunci, invocarea legalităţii (ca şi cum justiţia e cea care decide ce ţinută purtăm la servici) e ultima frânghie rămasă.

Aceasta fost şi tema discuţiei dintre cei prezenţi la emisiune: mai mult decât a fi legal sau nu, e normal din punct de vedere cultural? E un beneficiu al muzicii româneşti? E o privare de drepturile de manifestare şi expresie a muzicienilor? Putem vorbi despre privarea libertăţii de expresie?

Cum ai păşit afară din casă, de la geamurile blocurilor răsună manele. Ajuns în piaţă, radiourile date la maxim pe note maneliste. Dacă te eşti nefericitul care să circule o dată cu microbuz dintr-un oraş într-altul, n-o vei uita în grabă. Şoferul – sigur un fan de manele. Dar, acum, e suficient să circuli cu tramvaiul sau taxiul. E suficient să treci pe lângă un grup de elevi. Am avut ieri oră la o clasă a 9-a despre muzica rock. Le-am dus trei piese de audiat; ei trebuia să noteze la fiecare piesă felul în care îi face să se simtă. Unii au lucrat foarte implicaţi. La final, alţii mă întrebau dacă nu le duc manele. Ori de câte ori duc vreo melodie la vreo clasă, în general cam aceeaşi reacţie: „Ne-aţi adus manele? Ooo, atunci nu.

Cred că libertatea de manifestare şi expresie a manelelor a fost folosită deja la mai mult decât maximum posibil. Au acaparat toate mijloacele de difuzare posibile şi imposibile, încât a invoca egalitatea în faţa celorlalte genuri e deja de mult trecut de orice măsură. S-o luăm cu egalitatea: este muzica simfonică la fel de mediatizată ca manelele? Care din cele două suferă de audienţă mai serios? Şi asta fără să mai punem problema calităţii!

Bănuiesc că, în cele mai oribile coşmaruri, ne vom trezi într-o zi că, aflându-ne la un restaurant, chelnerul ne va întreba: „Doriţi şi o garnitură de manele lângă prăjitură?” Sau la dentist, vom auzi spunându-ni-se: „Adaug şi puţină soluţie de manea la plomba de pe molar?” Sau „Maşina dvs. e prea avariată. Nu o putem repara decât cu un litru de manele. Rămâne?

Să ne revenim puţin cu Porumbescu.

h1

Caut un vinovat. The Machinist!

Februarie 18, 2008

Am vizionat în 2005 un film care mi-a rămas bine fixat în memorie şi pe care l-am mai pomenit deseori de atunci încoace; deşi e vorba de un thriller, filme la care de obicei prefer să nu mă uit. Totuşi, deseori aveam multe de povestit despre el. Îmi plăcea – ca secvenţă jovială – să citez o replică ce i se dă personajului principal: „Dacă ai fi mai slab, nici n-ai mai exista!”. Însă aceasta era doar o mică fâşie mai luminos conturată în peisajul dramatic şi misterios al povestirii.

Sigur vi s-a întâmplat să comiteţi o faptă pe care să o regretaţi mai târziu. Cât de gravă situaţia şi cât de mare regretul? Poate nu chiar insomnie un an de zile, ca în cazul personajului principal, Trevor Reznik. Trevor este The Machinist, tânărul care suferă de insomnie un an de zile şi slăbeşte extrem de mult în timpul ăsta. Are halucinaţii în care e sigur că cineva îl urmăreşte şi vrea să îi facă rău; ştie de ce bănuieşte pe cel bănuit. Analizează şi caută dovezi. Ceea ce află în final e că omul pe care îl suspecta de omor şi de reavoinţă era chiar persoana lui, care, în urmă cu un an, lovise mortal cu maşina un băiat sub ochii mamei şi fugise de la locul accidentului.

machinist.jpg

A fugit de asumarea faptei, însă fapta a venit după el. L-a găsit şi nu i-a mai dat pace. Sentimentele de vinovăţie, nerecunoscute şi neconfruntate, l-au găsit în somnul, liniştea şi luciditatea lui.

Nişte idei la care am gândit după film:

Read the rest of this entry ?

h1

În recviem

Februarie 16, 2008

A trecutstone-in-grass-2.jpg
prin faţa mea
un gând
frânt
Ca un vis
dureros

Putinţă nu am
să înverzesc firele
de iarbă
în recviemul
dedesubtul

norilor

Sunt piatra
Ce soarbe
nesfârşit

din norii tăcuţi
Ce-şi gândeşte

irecuperabil
Micimea.

h1

Iubire, matematică incorectă

Februarie 14, 2008
mate-m.jpg

Ciudat titlu. Nu-i aşa? Se sărbătoreşte Valetine’s Day, Ziua îndrăgostiţilor. Nu e o obligaţie, e mai mult un pretext de a vorbi despre… ce e dincolo de îndrăgosteală, ce e mai greu de trăit.

Propun pentru azi audiţie şi versuri. Două piese ale aceleiaşi formaţii muzicale. E o trupă pe care o ascult şi reascult destul de des în ultima vreme. Descoperirea lor a venit odată cu piesa hiper-difuzată, bine lucrată, Apologize, însoţită de voce clară şi fermă.

Reascultam una dintre piesele lor în urmă cu ceva vreme şi câteva versuri mi-au atras atenţia. Nu e un cântec de dragoste propriu-zis, dar vine în urma ei, în umbra ei şi conţine un sâmbure interesant. E drept că e destul de consuming pentru Valentine’s, însă cu un motiv. Audiţie plăcută.

E vorba de trupa One Republic. Ascultaţi melodia Stop and Stare. Redau versurile mai jos:

This town is colder now, I think it’s sick of us
It’s time to make our move, I’m shakin’ off the rust
I’ve got my heart set on anywhere but here
I’m staring down myself, counting up the years
Steady hands, just take the wheel…
And every glance is killing me
Time to make one last appeal… for the life I lead

[Chrous]
Stop and stare
I think I’m moving but I go nowhere
Yeah I know that everyone gets scared
But I’ve become what I can’t be, oh
Stop and stare
You start to wonder why you’re ‘here’, not there
And you’d give anything to get what’s fair
But fair ain’t what you really need
Oh, can you see what I see?

They’re tryin’ to come back, all my senses push
Untie the weight bags, I never thought I could…
Steady feet, don’t fail me now
Gonna run till you can’t walk
But something pulls my focus out
And I’m standing down…

[Chorus]

What you need, what you need…

Două versuri m-au oprit şi pe mine între gânduri:

Read the rest of this entry ?

h1

Mergem la şcoală ca la…

Februarie 12, 2008

Aproape la orice oră îi vezi venind sau plecând pe afară; uneori nici ei nu ştiu care din cele două. Mestecând gumă sau pachetul de acasă neterminat. Printre mestecături, întind mâna la cel de lângă vecinul să-i vadă mai bine telefonul, apoi compară: cu al fratelui, vecinului de scară, tatălui, celui mai mare cu 3 ani ca ei din clasa de deasupra. Fug unii după alţii, se sperie, se trag de gulerul gecii, îşi pun piedici, îşi trimit cuvinte colorate, râd de se aude până la blocul de dincolo de şosea şi strigă de se aude până la linia de tramvai.

Elevii sunt aproape o specie aparte. Îţi înşiră toţi cântăreţii de manele auziţi şi neauziţi de urechea umană, îţi spun şi posturile pe care îi poţi vedea pe fiecare dintre ei, îţi compară orice piesă de tehnologie cu oricare alta, îţi enumeră cât ai clipi câte telefoane are profesorul de x materie, ce firmă şi ce tip e fiecare; ce poate face fiecare tip de telefon, de asemenea; să nu credeţi că scăpaţi.

Toţi ştiu întotdeauna răspunsuri la întrebări pe care nu le-ai pus şi mai nimeni răspunsuri la cele pe care le-ai pus. De multe ori, ei cred că se află în alt loc decât la şcoală. Bine că nu întotdeauna şi nu toţi. Să vedem:

1. la cerşit: cele mai multe rugăminţi se fac în vederea notei, normal: „Doamna profesoară, eu am nevoie de 9 ca să-mi iasă media 8. Nu-mi daţi?” sau „Ooo, da’ daţi-i acuma 7, că s-o străduit, săracu’!”

2. la piaţă: La începutul orei, se înfăţişează lângă catedră rapid şi se gudură frumuşel: „Dacă activez astăzi, îmi daţi punct roşu?” Sau la primirea unui exerciţiu: „Primim 10 dacă îl facem?”

3. la tribunal: Până nu bine intri în sala de clasă, la primari cel mai adesea, te trezeşti asaltat de probleme serioase: „Doamna, X-ulescu mi-o dat jos penarul şi mi-o spus că-s proastă!”

4. la Mc Drive. Dacă au dat extemporal, ora următoare când intri, nici nu mai salută, ci direct artileria de întrebări cu interesul care poartă fesul: „Ne-aţi adus testele?”. De obicei, le răspund cu „Bună ziua!”. Însă chiar şi la finalul testelor, te mai pomeneşti cu: „Ni le corectaţi acuma? Da’ profesorul x ni le corectează.”

5. la cuşetă: când se termină bateria Duracelului, dau să se întindă la minte şi picioare până unde se poate.

6. la meci: în tribune, dar şi pe teren ca arbitru. Mai rar ca jucători. Misiunea lor e de a monitoriza greşelile, abaterile de la reguli (regulile care avantajează comoditatea lor) sau de la bună creştere şi să fluiere după cartonaşe galbene sau roşii: „Nuuuu, aşa nu-i corect, doamna profesoară! Nici un profesor nu ne cere aşa ceva!”, propoziţie repetată la fiecare profesor în parte, desigur.

Read the rest of this entry ?

h1

Ghimpi de cristal

Februarie 10, 2008

Cuvintele tale s-au
Îndoit sub

Ghimpii mei de trandafir
Primăvara devreme
Miroase plin
A fericirea ta
stairs.jpg

Încă aud iarna
Ce are iz
Doar de neîncăput

Între gânduri
Gândurile
Sunt un loc prea mic
Să te aşezi între ele

Azi, trandafirii mei
Cu ghimpi de cristal
Te-au lăsat orb
Şi mut

Două clipite
Nemaiîntâlnit
De lungi.

Trepte sub tălpi
Aş fi vrut.
O culoare
Mai deschisă
Decât aerul ce-l respir
O nuanţă de cer
Devreme.

h1

Nu eşti ca mine

Februarie 7, 2008

blob.jpg

 

 

La un moment dat, mi s-a propus o rescriere a unei piese (jucată în context restrâns). Dialogurile. Aşadar, ceea ce urmează nu îmi aparţine ca idee şi construcţie de ansamblu, ca schelet. Doar conţinut: dialoguri, reacţii.

PARABOLA FORMELOR

Povestitor
Era odată o ţară a lui Dacă şi Deoarece, la fel ca orice altă ţară. Şi, în această ţară, fiecare locuitor căuta un prieten care să i se potrivească şi cu care să se înţeleagă. Pentru că Dacă şi Deoarece stăpâneau, toate preferinţele lor începeau cu ‘dacă aşa…’ şi continuau cu ‘… pentru că…’. Să urmărim acum cine sunt cei care găsesc ceea caută şi ce anume găsesc.

Cerc #1
(atent în jurul lui, cu aer sigur de el) Caut o formă rotundă cu care să fiu prieten. Dintre toate formele de pe pământ, numai cerc mi s-ar potrivi. La cât sunt eu de perfect, nu mă văd cu altceva lângă mine!

Pata
(entuziast) Uite ce simpatic de diferit eşti de mine! Marginile tale au un contur ferm, nu aşa indecis ca ale mele. Totdeauna am ştiut şi am simţit că sunt atras de contrariul meu. Vrei să fim prieteni?


Cerc #1
(se uită la Pată cu dezaprobare şi ezitare) Ăăăăăm, nu ştiu ce să zic… (ironic) Indecis, da? Probabil oscilezi mereu între optimism şi deprimare. Greşesc? Şi eu nu pot să mă împrietenesc cu altceva decât cerc; nu mă înţeleg cu pătratul că mă înţeapă colţurile lui, nu mă înţeleg cu stelele că au prea multe colţuri cu care să se laude… şi crezi că o să mă înţeleg tocmai cu tine care… eşti… o formă ciudată de pată parcă? (nesigur) Pată eşti, nu? Nu, nici nu mă gândesc.

Pata
(iritat şi confuz) Da’ ce are forma mea? Tocmai de marginile mele să se împiedice?

(intră Cerc #2)

Cerc #2
(visător) Mi-ar plăcea să am o casă rotundă… cu 3 etaje şi, la fiecare etaj, ferestre rotunde. Mi-aş cumpăra flori rotunde în vaze cu baza rotundă… (observă cercul şi se opreşte; are reacţia celui cu impresia că a găsit o comoară)… şi un prieten… rotund. (se apropie de cerc zâmbind larg) Dacă ai şti de când caut cercuri! M-am îndrăgostit de forma asta a ta… şi a mea. (se îmbrăţişează şi ies)

stea 1
(aparent flexibilă) Eu… nu am pretenţii prea mari… mama aşa îmi spunea că nu sunt deloc pretenţios. Nu contează câte colţuri ar avea; numai să aibă mai mult de patru şi să fie ascuţite, să putem (devine poetică, cu elan) atârna de cer, să putem lumina împreună… (surprinsă) Ia uite! Ar putea fi vreo urmă de stea asta?

Read the rest of this entry ?

h1

Patinând între impus şi ales

Februarie 5, 2008
figure-skating.jpg
Îmi place patinajul artistic. E o delectare. Acum e vremea campionatelor de patinaj. Am văzut nişte programe bune ale unui francez, Brian Joubert. Poate e simplist să spun asta, dar am observat la patinatorii francezi în special – de-a lungul timpului – un anume simţ al originalităţii şi creativităţii. Un simţ mai dezvoltat decât la alţii. Sau mai dezvoltat în sens „naţional” decât la alţii. Sau poate fi o chestiune de gust. Sigur că am admirat şi ruşii pe gheaţă şi italienii… Cu cea mai mare plăcere îl urmăream pe Philip Candeloro. Nu era cel mai exact tehnician, nu avea cele mai perfecte sărituri. Însă o trăire şi o creativitate care nu lăsa audienţa rece la final. Programul care m-a impresionat cel mai mult este cel liber ales, lung, din 1998, din Nagano. Acesta. Urmăriţi, apoi un alt program de-al lui, din 1992, însă acum unul scurt. Sau impus – cum este denumit oficial – aici.

Fiind vorba de Candeloro, rar i se întâmplă să aibă programe fără condimente. Totuşi, este o diferenţă între cele două stiluri de programe? Şi pe care îl preferaţi? Care e mai original? Revin.

Am discutat cu mai mulţi şi m-am gândit de ce în Biblie nu sunt lucrurile clare, de ce poruncile lasă loc de paranteze sau de dubiu. De ce nu ni s-a spus clar, de exemplu, cum e cu minciuna spusă pentru salvarea unor vieţi, minciuna pentru o cauză bună. De ce trebuie să existe o serie de interpretări atât de diverse şi argumente şi de o parte şi de cealaltă, care să creeze tot felul de teologii diferite, reacţii personale diferite, confuzie, la urma urmei. Sunt o sumedenie de alte exemple de acest fel.

Răspunsul pe care l-am găsit eu – şi care poate nu e acelaşi ca al vostru – e că, dacă ni s-ar fi spus negru pe alb, am fi fost iar frustraţi că ni se ia puterea de decizie, că nu suntem lăsaţi să judecăm şi să acţionăm în conformitate cu voinţa cu care am fost înzestraţi de către însuşi Dumnezeu. Mă înşel? Nu am fi spus că e dictator că ne-a trasat nişte reguli atât de exacte şi precise, încât am devenit simple marionete sau simpli executanţi ai lor?

option.jpgAm ales cele două programe ale lui Candeloro pentru a sublinia libertatea de mişcare, de judecată şi alegere. Aşa cred că ne vrea şi Dumnezeu: liberi a face alegeri în El şi asumându-ne alegerile făcute.

h1

Absenţă

Februarie 4, 2008

Timpul se grăbeşte sub noi uneori. Sau noi pe lângă el. Unul din noi, ori timpul ori noi ieşim din frecvenţa celuilalt.

Această postare vine ca urmare a absenţei unui blog. Se spune că, dacă absenţa ta nu face nimic, înseamnă că nici prezenţa ta nu a făcut. Şi absenţa înseamnă tocmai pentru că prezenţa a stimulat înspre mai bine, a încurajat şi a dat din părticica sufletului care Îl iubeşte pe El.

S-a produs o ieşire din timp. Cei care am rămas, spunem, spunem, spunem…

Poemul şi piesele îi sunt dedicate.

Urmăresc un gând
Prin înserare

Se frâng lumini
Şi ochi se duc
Peste oraşe
Cu viteza degetelor
6-absence.jpg

Am întrebări
Pe care le scot
Din buzunare

Şi din păr
Le privesc
Şi ele se îndoaie

Dincolo de fereastra
De la care dor,

Sunt lumini nevăzute
Care spun că nu mor
Dar se îngroapă

În cenuşă cu zor

Fiecare lumină
E un căutător
De Piatră
Ce şchioapătă
Pe solul acestui timp
El moare şi învie
Zilnic.

Coldplay – Talk şi Jaci Velasquez – Speak for me.

h1

În căutarea

Februarie 3, 2008

Firele-ţi de nisip
fără număr şi fără cumpătare
se dezlănţuie pe mare
se lovesc în mare mirarecastle-ruin-1-s.jpg

Am pornit acum o sută de ani
când zorile se desfăceau petale
şi de atunci s-a făcut doar amiază
Nu ştiam că se poate îmbătrâni
într-o singură dimineaţă
Nu ştiai că te voi căuta
o sută întreagă

Întâlnesc bagajele tale în fiecare oază
îmi spun că tocmai ai trecut
şi ai trecut cum nu mai treci
Pe tine nu te mai întâlnesc de mult
Doar fire de nisip reci

Era pe locul acesta, aici
un Alt regat
Era… unul nemuritor
Aproape fermecat

O piesă cu care aş asocia poemul este aceasta. Versurile sunt afişate dedesubt. Însă nu o asociere simultană: una consecutivă; piesa la urmă! Fiecare cu ritmul şi măsura ei. 🙂

h1

Dacă ceva poate merge prost…

Februarie 1, 2008

Românii e popor deştepţi. Noi facem totul ca la carte; şi pe carte. Ori mai mult pe lângă carte. Dacă ni se spune să acceptăm negocierea sindicalistă din învăţământ de x la sută indexare sau mărire, e bine şi aşa; „se putea şi mai rău”, nu? Dacă ni se spune să facem dezbatere pe noul proiect de lege, cum să nu? Cu dragă inimă. Nici nu ştiu a cui a fost ideea, a celor mari mari sau doar a celor mai mici ce stau lângă noi zi de zi. Oricum, inspiraţiune. Dezbatere pe proiect. Care foloseşte cui? Schimbăm ceva în urma concluziilor pe care le tragem noi la dezbaterea aceasta?

Nu contează, noi muncim, noi nu gândim.

A trecut şi dezbaterea cea mare, am venit de acolo aşa cum am plecat înspre. Nu, greşit: ceva s-a schimbat; revin. Spicuisem acasă o parte, iar, la dezbatere, noutăţi nu prea multe. Aşa zisa dezbatere a fost, de fapt, informare. Aşa că, în acel timp, eram mai câştigată dacă – de exemplu – dormeam; nu e voie dormitul în public sau în timp ce alţii lucrează! Se face prezenţa; păi se poate să nu fiţi prezent? Ce altceva nu suportă amânare?

Iar, atunci când se discută despre starea actuală a…, despre legile trecute şi viitoare din…, despre aplicarea lor în… Câtă vreme elevii îşi cunosc numai drepturile, iar profesorilor li se aminteşte mereu doar care sunt obligaţiile, lucrurile într-adevăr merg din ce în ce mai bine. Una din legile lui Murphy spune că „dacă ceva poate merge rău, va merge.” Asta ar trebui să atenueze oarecum din fiecare nouă dovadă de… înţelepciune. Nu ştiu cum se face că nu atenuează; problema e la noi, ne tot aşteptăm să ne deşteptăm într-o zi.

A, da. Câteva din articolele propuse, pe care nu le văd bine pe viitor. Însă îmi doresc mult să am eu probleme aşa serioase de vedere. Unele existau şi înainte, dar nu au „deranjat” pe nimeni:

Art. 11.
(1) Personalul didactic nu poate fi perturbat în timpul activităţii de predare. Întreruperea activităţii didactice se poate face numai de către persoane autorizate, în cazuri bine motivate.
Art. 19.
(3) Personalul didactic beneficiază de 6 călătorii gratuite pe an, dus-întors, pe mijloacele de transport feroviar, auto şi naval, pe liniile interne.
Art. 21.
(1) Personalul didactic beneficiază şi de următoarele drepturi:
c) tichete de masă;
g) reducere de 50% din valoarea biletelor la filme, concerte, spectacole de teatru organizate de instituţii publice;

Doar câteva spicuiri. E suficient. Totuşi, sper să mă înşel eu şi să fie aprobate. Asta e problema noastră: sperăm la infinit, pentru că nu putem trăi fără speranţă.După cum spuneam, greşit, nu am venit aşa cum am plecat. A ajutat la ceva „dezbaterea”. Da: la ridicat tensiunea! Unii ridică haltere. Alţii ridică întrebări. Amândouă îndeletniciri mult mai benefice decât a ridica tensiunea, nu-i aşa?
tensiometru.jpg

Să ne dea înţelepciune…! Sau s-o folosim…

%d blogeri au apreciat asta: