Ghimpi de cristal
februarie 10, 2008Cuvintele tale s-au
Îndoit sub
Ghimpii mei de trandafir
Primăvara devreme
Miroase plin
A fericirea ta
Încă aud iarna
Ce are iz
Doar de neîncăput
Între gânduri
Gândurile
Sunt un loc prea mic
Să te aşezi între ele
Azi, trandafirii mei
Cu ghimpi de cristal
Te-au lăsat orb
Şi mut
Două clipite
Nemaiîntâlnit
De lungi.
Trepte sub tălpi
Aş fi vrut.
O culoare
Mai deschisă
Decât aerul ce-l respir
O nuanţă de cer
Devreme.
Timposibil 
asa de mult imi doresc si eu o nuanta de cer calduros…
ApreciazăApreciază
🙂
Nu ştiu cum se face că, pentru mine, fiecare trecere a voastră prin acest timp este o nuanţă de cer călduros!
ApreciazăApreciază
Bravo!
ApreciazăApreciază
🙂 Mulţumesc că eşti acolo şi că urechea nu oboseşte ascultând.
ApreciazăApreciază
Urechea n-are de ce-mi obosi! Ochiul nici atat. E o poezie frumoasa; dar apropos de poezie – spunea cineva, undeva, ca cea mai lunga viata o au poeziile care se refera nu la momente legate de o anume intamplare sau un anume eveniment! Care va sa zica – cosmica sa-ti fie poezia! Larga, in stare sa cuprinda foamea a sapte mii de guri si toate diferite una de alta! Succes pe mai departe!
ApreciazăApreciază
🙂
Da, am auzit şi eu aşa de poeziile manifest, referitoare doar la perioada în care au fost scrise; în cerc închis.
Aşa să fie precum spui!
ApreciazăApreciază
lungi clipitele, da transparente, cristal clear. frumosi trandafirii, ca viaţa, păcat că nu ne putem incleşta strans mainile fară să ne rănim. sau poate că e bine.nice!
ApreciazăApreciază
Lungi, extrem de lungi clipitele atunci când ai avut ghimpi în cuvinte. Dacă e bine sau nu… depinde cât de mare a fost ghimpele şi cum a fost primit. 🙂
Ţie ţi s-au părut vreodată secundele veşnicie?
ApreciazăApreciază
Cristalul e casabil şi ghimpii adevăraţi se rup. 🙂
Nu pot să nu mă gândesc la spinii adânc înfipţi în fruntea Lui. În culcuşul rotundului împrejmuit cu ghimpi, e loc destul pentru El… încape în gânduri, oricât de neîncăpătoare ar fi ele.
Şi din acel culcuş pictat cu roşu, cerul dimineţii e mai adevărat. Adevărat de (de)vreme!
Am citit poemul tău aşa cum e el. Aici doar ţi-am arătat că mă lasă să merg mai departe de ce-ai pus tu pe tapet. 🙂
ApreciazăApreciază
A.Dama, e bine că se deschid uşi spre alte şi alte posibile lumi şi cuvinte.
Ghimpii adevăraţi se pot rupe, da; eu mi-aş dori să se rupă înainte să împungă. Să-i doară şi privirea a ceea ce ar putea vătăma şi să cadă singuri. Însă asta e deja altă piesă de teatru (că mâncare de peşte nu se potriveşte). Am dat şi eu drumul la gând mai departe împreună cu tine.
ApreciazăApreciază