Archive for Martie 2008

h1

Ai spus ceva? (1)

Martie 29, 2008
words.jpg

Am avut ieri la o clasă o discuţie legată de cuvinte şi importanţa lor  în viaţă, în comunicare etc. La început, spuneţi-mi cu care din cele două strofe vă identificaţi în acest poem scris de Emily Dickinson:

A word is dead
When it is said,
Some say.

I say
It just begins to live
That day.


Sunt două feluri de a vedea comunicarea. De o parte ar fi moartea cuvintelor atunci când ele sunt rostite – avem nevoie de puţin (sau mai mult) mister, nu-i aşa? – şi de cealaltă parte ar fi naşterea lor atunci când sunt rostite – de câte ori nu tăcem, crezând că dincolo ajunge un mesaj pe care nu l-am transmis, de fapt? – şi, în funcţie de perspectiva noastră, aşa vom şi purta comunicarea.

Mi-am amintit instantaneu de o reclamă – elevii mi-au spus că de vodafone trebuie să fie vorba (stau cu memoria uneori mai bine ca mine; dacă şi-ar aminti la fel de bine şi altele) şi astfel am găsit-o. Iat-o:

„Cuvintele ce nu se spun se pierd.”

Nu pot să nu mă gândesc cum ar fi viaţa dacă nu am avea cuvinte; dacă ne-am înţelege strict prin semne, prin expresie, prin gesturi.

Sunt cuvinte ce se vor mai bine rostite decât tăcute?
Sunt cuvinte care nu e de ajuns să poată fi deduse?
Sunt cuvinte care e mai bine să fie doar intuite?
Sunt cuvinte care se pierd dacă nu sunt spuse?
Dar sunt cuvinte care se pierd dacă sunt spuse?

h1

Trestie schimbătoare

Martie 27, 2008
choice-1.jpg

Când se anunţă că rămânem home alone câteva zile, de obicei reacţiile sunt mai mult decât pozitive şi ne gândim la toate lucrurile pe care acum vom fi liberi să le facem, nu-i aşa? Ne vom recupera pe noi înşine, ne vom cere înapoi. De parcă ne-am lăsat daţi cuiva până atunci. Oricum, vom răscoli totul şi vom fi! Nu cred că e rău ceva în felul de simţire. Deloc. Nevoia de intimitate şi libertate e un lucru normal. Ceea ce e mai puţin aşteptat e faptul că, odată home alone, avântul de activităţi liber desfăşurate piere destul de repede şi se uită. Se uită şi motivul pentru care am râvnit atât de mult după singurătate. De fapt, descoperim în scurt timp că a nu avea pe cineva în preajmă să guste glumele spontane, să sesizeze ofurile, să facă zgomot uman, cel puţin, sunt aproape imposibil de suportat.

E drept că am exagerat puţin în descriere. Însă am observat că omul are de multe ori „harul” să nu ştie, de fapt, ce îşi doreşte. Reformulez. Că de multe ori se răzgândeşte cu privire la ce a ales. Că le compară permanent şi analizează dacă schimbul făcut a fost în avantajul lui sau nu. Şi concluzia la care ajunge se întâmplă de suficiente ori să fie: „Aa, aha… deci aşa e ăsta. Data viitoare o să ştiu mai bine.” (indiferent dacă se preconizează vreo dată viitoare sau dacă acea dată viitoare va veni suficient de repede ca să ţin minte concluziile de acum).

După câteva zile – sau o perioadă – de la procurarea pe care ne-am dorit-o sau de la schimbarea pe care am făcut-o, începem să cunoaştem mai bine produsul, situaţia în toate unghiurile esenţiale. Nu e aşa de bombastic şi fantastic după cum aveam impresia. Ne întrebăm de ce l-am dorit aşa mult. Pare un lucru foarte uman. Şi ne dorim altceva. Diferit şi de varianta 1 şi de varianta 2.

Îţi faci părul creţ, că te-ai săturat de păr drept. În primele zile eşti extaziată. După două săptămâni, îţi dai seama că într-adevăr e creţ şi nu va mai fi drept decât peste mult timp. Cine te-a pus, oare, să-l încreţeşti? Enervant… Cum îl mai piepteni? Ai răbdare până creşte sau îl întinzi cu placa? Uite ce bine-i stă lu X drept. Ţie de ce nu ţi-a plăcut drept, anyway?

Asta de partea feminină. Însă genul masculin va recunoaşte că are şi el răzgândirile lui. Eu am vorbit despre lucruri mărunte de fiecare zi, însă atitudinile ne caracterizează şi în cele mari. Nu ştim – de multe ori – să ne hotărâm şi să cerem. Ne dorim ce nu avem, alegem ce nu avem, iar apoi realizăm că era mai bine înainte sau, dimpotrivă, vrem mai mult de atât.

Romani 8:26 Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.

Suntem făcuţi să ne răzgândim şi să ne dorim să schimbăm… Uneori e necesar să schimbăm, alteori e vital să revenim la ceea ce aveam iniţial. Revenirea la origini poate fi văzută şi ca o slăbiciune, însă, dincolo de asta, cred că ea poate arăta mai mult: că am găsit ceea ce nu merită a fi schimbat.

 

h1

Gând înfrânt

Martie 25, 2008

brea-1.jpg

Nu ar trebui
Să am curajul de-a sfida
Tristeţi de moarte fără
Îndelungi plecăciuni ale
Sufletului.

Nu ar trebui
Să aduc corecturi
Castelului pe care Tu ai ales
Să-l laşi fără acoperiş
Momentului

Nu ar trebui
Să cânt ştiinţa ordinii
Emoţiilor în istoria
Inimii, aş cânta doar frântura
Nimicului.

Nu ar trebui
Să vând diamantele
Unui suflet pe
Omeneşti priviri
Aparentului.

Nu ar trebui
Decât să absorb
Cu tâmplele deschise
Răbdarea-Ţi.

h1

Să nu mi le corectezi

Martie 23, 2008

Visul de dimineaţă. Stăteam de vorbă cu un personaj. Îi spuneam:

– Vreau să văd ce scrii.
– Îţi arăt. Dar să nu mi le corectezi!

Că o recunoaştem sau nu, există în noi microbul corectărilor. Chiar dacă se cer sau nu, se impun sau nu. Nevoia de a corecta orice (în altul mai mult decât în noi; nu ştiu cum se face că ceilalţi au mai multe hibe ca noi), sentiment sau conduită, apare ca un arătător al binelui înspre vreun identificat rău. După standardele binelui în cauză. Nu scriu binele cu B aici. Pentru că acest bine se poate înşela atât asupra lui – că ar fi neapărat bine în procesul corecţiei – atât asupra celuilalt – clasificat rău. Cât de relative sunt ambele părţi şi totuşi noi corectăm.

Iar dacă tot corectăm, mă întreb dacă ştim să o facem de la acelaşi etaj cu celălalt. Dacă nu cumva stăm la etaje diferite atunci când discutăm.
Stau la etajul patru, la bloc. E ultimul etaj din clădire. Pericol de poziţionare la etaj diferit de interlocutor. 😛 Vezi copaci, străzi, oameni de sus în jos; e o schimbare de peisaj; este şi extrem de relaxant, e drept. Un musafir, ieşind pe balconul nostru pentru prima dată, a exclamat: “Aaaa, la voi aici e ca un sanatoriu!”.

De la ultimul etaj, toate par mai mici ca în realitate. Noi cum părem priviţi din cer, mă întreb?

home.jpg
h1

Echilibru de interior

Martie 21, 2008
73071791.jpg

Jucând mâţa primită de la Academia Nae, mi-am amintit de liceu la una din întrebări. Fiecare are amintirile lui unice legate de liceu. Eu mi-am amintit de discuţiile, analizele aproape aş putea spune, din timpul pauzelor şi de după ore pe seama diferitor evenimente, gesturi cu prietenele. Mi-am amintit de asemenea de anumite încercări de meditaţie scrisă pe care le desfăşuram în timpul unor ore, pe când colegi de-ai mei răspundeau sau era atmosfera mai lejeră. Feedbackul pe care îl primeam din partea lor era de multe ori: „Acum parcă te înţeleg mai bine”, referindu-se la oarece idile ce le aveam pe atunci în cap; şi câte idile nu avem în cap şi în liceu şi după el?!

Era cândva prin clasa a unsprezecea, pare-mi-se. Scriam că nu ştiu de ce avem nevoie de lucruri exterioare ca să ne binedispună; că dacă noi ne simţim bine în interior, ceea ce vine din exteriorul nostru nu ar trebui, în mod normal, să ne influenţeze, să ne strice starea sufletească, să ne contamineze

Ideea aşteptărilor cu privire la exterior era şi atunci importantă şi este şi acum. Sper ca, până la urmă, să învăţ ceva din ea. Şi ea revine în atenţia mea ori de câte ori aşteptări importante nu îşi găsesc finalizarea în felul în care îl doresc. Nu-i aşa că e păcat că numai atunci revine gândul mai intens? Nu e interesant că tocmai atunci când se produce dezamăgirea (şi mai puţin dacă aşteptările din partea altora sunt împlinite) suntem cel mai tentaţi să devenim… independenţi. Să ne conştientizăm dependenţa de atenţia şi aprecierea lor faţă de noi şi să observăm că e mult prea exagerată. Nu e ciudat că abia atunci ne punem întrebarea: „De ce, dom’le, să-mi pese aşa mult dacă mă agreează sau nu, dacă îşi aminteşte de mine sau nu?!

În condiţii favorabile nouă, dependenţa de atenţia lor e considerată un lucru normal, binefăcător; adică dacă e remarcată; însă de cele mai multe ori, nici măcar nu e remarcată şi trece – prin neobservare – tot un lucru natural. Ne găsim şi mă găsesc de multe ori în situaţii de acest fel. Este omenesc, însă nu e şi benefic.

Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Domnul nu are de ce să se teamă.” (Prov. 29:25)

Frica – aici – s-ar putea traduce nu numai cu teama de o autoritate, ci şi o dependenţă – care e şi ea echivalentă cu o anume teamă – de ceea ce se spune şi se face vis-a-vis de persoana noastră. Nu vreau să incriminez afecţiunea şi dependenţa obişnuită pe care o dezvoltă fiecare dintre noi în relaţiile pe care le are. Dacă ea nu ar exista, nu ne-am mai numi oameni. Nu. Însă fiecare ne-am dat seama, de-a lungul timpului, când a fost prea mult şi ne-a stricat că am pus accent atât de mare pe părerea oamenilor.

Am rămas să meditez asupra utilitarismului folosit ca argument pro şi la obiectul „fricii”, al atenţiei, al importanţei supreme…

h1

De-a mâţa pe muzică

Martie 19, 2008

music-record.jpgAm primit o leapşă muzicală de la Academia Nae zilele trecute. Constă în a răspunde la un set de întrebări – 18 – despre viaţă cu titluri de melodii. Partea mai puţin obişnuită e că aceste titluri sunt alese de către Winamp pe modul de rulare Shuffle, după ce au fost încărcate toate cele existente în computer. De acolo încolo, urmează imaginaţia fiecăruia, arta de a lega nelegatele şi de a asorta nonculorile. Pentru unele, nu a fost nevoie de vreun efort de potrivire.

Aşadar, vă invit la o incursiune muzicală prin computerul meu. Am regretat puţin că au rămas multe frumuseţi nepuse în valoare, însă va veni şi „Mahomed la munte” dacă muntele Winamp nu a făcut destui paşi într-acolo.

1. Cum te simţi azi?

Georges Bizet – Les Toreadores

Ritm săltăreţ şi bine dispus, vioi. Având în vedere activitatea plină de azi şi spiritul treaz, e cât se poate de nimerit. Toreador printre elevi, să fie?

2. Vei ajunge departe în viaţă?

Phil Collins – Heat on the Street

There are people who give and there are people who take
But I believe it’s gonna get better
Realise what a difference you make
And don’t turn away, Hey! I’m talking to you! […]

Stop, look down, everybody
Do you see what’s going on
Around you, stop…

Nu zic că nu mi-ar plăcea să am aşa influenţă pozitivă şi să aprind strada oamenilor cu o diferenţă benefică.

3. Cum te văd prietenii tăi?

Johannes Brahms – from Symphony no. 3

E una din piesele clasice preferate. Tragică până dincolo de ea, dar foarte romantică, extrem de sensibilă. Tragică şi romantică?

4. Te vei căsători vreodată?

Read the rest of this entry ?

h1

Ochii unei idei

Martie 17, 2008

Primăvara,
Nu ţi-am spus,
Miroase a ochii tăi
Deşi ochii
Nu ţi-au mai înverzit
De anotimpuri întregi
Între pământeni

Îi cuprind de-a rondelele
Îi ţin între două secunde concrete,
Între luminile mele
Şi aerul ce ne desparte,
Dar îmi lipsesc
Ca două mărgele pierdute
De mult

Luminile tale întunecate
Albastre în vise
Decojesc toamna
Nu doar pe alocuri.
Deja memoria-mi
Stă uitucă şi şchioapă
Într-unul din anotimpuri

Odată cu paşii tăi
Lumea face vid în urmă
Rămâne preţ de câteva adieri
Conturul unei voci rare
Care mai încape în palmă
Cât respir o singură oară
Eşti acum umbra
Unei idei a lui Stănescu.

h1

Omul – un puzzle

Martie 15, 2008

Îmi place să joc, din când în când, un joc cu forme geometrice. Ăsta:

joc.jpg

Nu ştiu cum s-ar numi la noi. L-am găsit şi aici. Poate un fel de puzzle. Dacă ştiţi, apreciez colaborarea. 🙂

Ce îmi place la el?

  • Mă desprinde de stresurile de zi cu zi. E un bun mod de a te relaxa psihic, mai ales la finalul zilei. Îţi „fură” toată atenţia şi nu mai lasă loc pentru dezamăgirile de peste zi sau nervii consumaţi aiurea în stânga sau dreapta. Doctorul meu le recomandă 20 de minute de desene animate pe zi celor stresaţi. Minim 20 minute! Tom şi Jerry. De exemplu. Nu cred că e o fugă de realitate, cum s-ar putea suspecta. Când revii, revii în aceeaşi realitate din care ai plecat. Doar că te face puţin mai limpede, mai „rece” mental şi îţi dă o perspectivă mai echilibrată.
  • Mă ajută să gândesc, să raţionez. Să-mi dezvolt reprezentarea. Să vezi posibilul ansamblu cu câteva mutări înainte. În psihologie, există un tip de reprezentare (dacă nu mă înşel; dacă mă înşel, să mă corecteze cei cu psihologia), care spune că nu e nevoie să vedem obiectul în întregime pentru a ne putea reprezenta imaginea lui în totalitate aşa cum e ea. Că e suficient a vedea o parte din el, însă o parte suficient de caracteristică, pentru a putea desprinde întregul.

Priviţi imaginea aceasta:

b.jpg

Read the rest of this entry ?

h1

Care e paznicul meu kafkian?

Martie 12, 2008

entrance-2-m.jpg

**

Un schelet vine la doctor. Doctorul, dând cu ochii de el, întreabă uimit:

– Păi, acuma se vine?

**

Franz Kafka (1883-1924), evreu născut în actuala Cehie, are o povestire intitulată În faţa legii. Aduce foarte mult cu gluma morbido-comico-ironică de mai sus prin problematica tratată. A fost publicată atât separat în colecţia Metamorfoza şi alte povestiri, cât şi ca povestire în povestire în romanul Procesul (1925).

A propos de Cehia, există un pod extrem de frumos. Coincidenţa face că imaginea din articolul anterior înfăţişa acest pod, Podul Carol. De data aceasta, vedem şi ce e dincolo de ceaţă:

De când am scris un eseu asupra ei la facultate, în cadrul cursului opţional de Teoria textului, mi-a rămas adânc înfiptă în memorie, asemenea unui cui greu de scos afară. E un text foarte scurt, o singură pagină. Însă stimulează la discuţii interminabile şi şochează prin finalul surprinzător. Nu te aştepţi ca toate presupunerile să ţi se dărâme când ajungi la sfârşit. Şi mai ales ce sfârşit. Vă invit la o lectură de câteva minute. Am ataşat documentul kafka-franz-in-fata-legii.pdf.

Omul nostru de la ţară e un om conştiincios şi curajos. Nu-i aşa? Se prezintă în faţa legii. E gata să o cunoască, să o înfrunte. E gata să o privească drept în faţă, bărbăteşte. Indiferent de costuri. Problemă însă la intrare. Nu i se cere bilet, nu i se cer bani pentru a-i fi permisă intrarea. Avem un paznic care păzeşte o poartă ce e deschisă. Ciudat. Primul element ciudat din povestire. Pentru ce paznic unei porţi deschise?

Alt element ciudat: omul, doritor să intre, nu e refuzat total. Doar parţial. I se spune „nu acum”, ca pentru a-i ţine trează speranţa, pentru a-l ţine „legat”. „Nu mă laşi nici să mor, nici să trăiesc”. Aşa avem noi o expresie. Acest episod e cu atât mai ciudat cu cât mai târziu omului i se adaugă faptul că e liber să intre dacă vrea. Aşadar, ciudăţenia devine mai mare pe măsură ce intrăm în poveste. Elementele care urmează aduc asupra primelor o accentuată notă de confuzie. Mai ales că după termenul „liber” urmează o ameninţare: „ai grijă că…”. Ceea ce reuşeşte paznicul să realizeze e un joc psihologic, o dezvoltare a fricii în omul nostru de la ţară, care imediat se şi imaginează urmărit pe holurile justiţiei, hăituit, înghesuit.

Lovitura de graţie din final Read the rest of this entry ?

h1

Drum

Martie 10, 2008
vague-1.jpg

Doi verişori stau de ceva vreme la cafea într-un restaurant.

[…]
Măi, vere, eu mi-am pierdut vremea cu tine până acum!
– Mă aşteptam să spui asta.
Aşa, so?
– So, nothing.
Nu ai ce să răspunzi în apărarea ta.
– Prea multe.
Să auzim, atunci.
– Nu cred ca ai inima deschisă pentru ele acum.
Am mintea.
– Da, ştiu. Dintotdeauna. E bine.
No, atunci.
– Atunci… cred că e inutil să-ţi mai explic acum. Am vorbit prea mult şi credeam că am fost clar.
Îţi spun eu de ce. Pentru că niciun argument nu te susţine.
– Vere, tu mergi la război în două săptămâni, eşti hotărât. La ce bun să-ţi mai fac capul calendar…
Bineînţeles că mă duc, iar ţie îţi arde de cenacluri băbeşti şi pălăvrăjeli cu smintiţi.
– Mda…
Aşa salvezi tu lumea. Te credeam mai deştept de atât.
– Hmm…
Nu ştii nimic. O propoziţie coerentă nu scoţi. Contrazi-mă!
– Dacă ţi-aş spune că te înşeli, m-ai crede?
Ţi-ai găsit!
– De-asta prefer să nu te mai contrazic. Să fie aşa cum spui tu, vere…
Mie să nu-mi mai spui vere! Nu mai e cazul.
– Bine, vere…
Mă scoţi din sărite!
– Poate într-o zi vei înţelege…
Never in my lifetime! Nu e nimic de înţeles.
(doar îl priveşte, nu mai spune nimic)
Pe bune că îmi pierd timpul cu tine! (îşi strânge lucrurile)
– Să te întorci ok, vere.
Nu mă întorc, rămân cu verii mei. Nu-ţi sunt văr, ţine minte! (se ridică de la masă şi pleacă)
– Bine, vere…

h1

Strigăt

Martie 7, 2008
(Dana GloverFalling into love)

Când mă vei striga,pygmalion_galatea-1.jpg
Strigă-mă din toate poeziile
şi din toate pietrele de aducere
în recunoaştere
strigă-mă din toate
semnele de exclamare
pe care le ştiu
Acelea care n-au murit încă
pe pământul acesta
şi poate vor uita să mai moară
dincolo
Poate Dumnezeu ni le va aminti
şi în casa Lui
ca pe cele mai dulci
cadouri divine de pe pământ

Când mă vei striga,
strigă-mă din toate întrebările
şi fură-mi-le de pe buze
să rămân două puncte.
Nu vrem să ne îndoim
ca un semn interogativ.

Şi atunci când mă vei striga
îmi voi deschide ochii
precum o Galatee.

h1

Adevărul cu sabia scoasă

Martie 5, 2008
hate.jpg

Luptăm pentru Adevăr. Noi iubim Adevărul. Până la moarte. [Însă nu până la moartea noastră, ci până la moartea celorlalţi.]

În numele Adevărului şi a corectitudinii, în trecut au avut loc cruciade. Au murit oameni. Adevărul trebuia recunoscut cu orice preţ. Dacă nu de bună voie, cu forţa. Dacă nici cu forţa, eliminăm. Ce fel de adevăr e acela care te împinge să faci dreptate, executând? Executând pe alţii, bineînţeles. Ceilalţi au fost din totdeauna mai uşor de executat decât noi înşine (când vom începe să ne „executăm” pe noi?). Sau altfel: ce fel de împlinitori ai adevărului sunt aceia care mai degrabă ucid în numele lui decât să iubească şi să vorbească cu înţelepciune?

Acum, am mutat luptele cu săbii şi arderile pe rug într-un teren mult mai virtual (deşi virtual sună ciudat în doze mai mici sau mai mari) şi mai – aparent – inofensiv. Cu arme mai puţin vizibile şi mai puţin pipăibile. Acum ne-am şlefuit alte săbii mai eficace, ne-am luminat la minte mai ascuţit. Cu cât generaţiile avansează în decursul anilor şi miilor de ani, toate progresează (de fapt ar trebui să spun doar accentuează): tehnologiile, IQ-urile, vitezele (şi pe stradă şi în bucătărie, dar şi la mânie), cuvintele… Se accentuează ritmul în care ne enervăm, frecvenţele înalte la care vorbim, numărul de activităţi pe care le desfăşurăm simultan (cu câţi vorbim deodată pe messenger, de exemplu?). Dacă înainte se fura câte o bomboană sau o gumă de mestecat din magazin, acum se fură laptop.

Felul în care ne purtăm discuţiile s-a şlefuit şi el, acum se prezintă sub o formă mult intelectualizată, organizată în discursuri care de care mai elaborate, cu cât mai multe alegorii posibile şi trimiteri cât mai deştepte pentru a ataca; persoanele mai des decât situaţiile, concepţiile, conduitele. Aşa spunem că stârpim minciuna şi prostia. Aşa spunem că suntem fii ai dreptăţii şi suntem siguri că vom fi şi mai iubiţi (şi sus şi jos, mai ales jos) dacă vom continua.

Nu mai căutăm să vorbim despre idei, pentru că nu ne mai interesează. Oamenii au devenit un subiect mult mai tentant şi mai căutat, iar atacurile într-acolo se îndreaptă, fie că ele sunt bine (?) mascate într-o formă care ar dori să aibă reflexe ideatice şi să creeze impresia de corectitudine şi clasă înaltă. Suprafaţa, însă, se uzează cu timpul. După o vreme (cel puţin), începe să răzbată adevărata esenţă a materialului. Se pare că nu seamănă a argint. Se înnegreşte.

Ceea ce am ajuns să facem e să omorâm cu vorba. Un alt fel de omor: unul invizibil şi persistent. Dacă vom crede că, prin cuvinte răutăcioase, ironii sadice şi dozate cu ură vom anihila răul din lume, ne minţim singuri. Dacă avem impresia că ceea ce spunem astfel mai e vreun adevăr, ne minţim iar şi mai grav. Nu facem decât să purtăm cruciade stilizate pentru propria noastră reclamă. Toţi vor aplauda intelighenţia supremă. Altceva? Câte inimi se vor întoarce spre ele să se privească mai atent când suntem sufocaţi de marea umbră a eului pe care o emană asemenea discursuri?

Nu degeaba adevărul trebuie spus în dragoste. Adevărul spus cu sprâncenele încruntate, cu decibelii daţi la maxim, cu privirea oblic de sus în jos şi cu sabia scoasă nu mai e un Adevăr. Nu unul care să merite a fi ascultat. E unul care a rămas golit de sens şi asupra veridicităţii şi validităţii căruia se poate da drum liber îndoielii. E unul care devine atât de sinonim cu certurile interminabile din pieţe, care nu au alt scop decât a demonstra o superioritate sau alta. Ceea ce, din interior nu se vede, dar se vede din exterior e că nu există vreo superioritate de nicio parte. Din păcate. Iar dacă există vreo superioritate de inteligenţă, nu e şi una de înţelepciune. Doar inteligenţă rece. Nimic mai mult. Doar mai puţin.

Până când nu ne executăm pe noi de fiecare dată când executăm abil pe celălalt, până când el nu simte că e iubit, nu vom vedea niciun mort înviat şi nicio noapte făcută zi. Numai victime. Victimele noastre.

h1

Să cred

Martie 3, 2008

Dă-mi voie să desfacmagnifying-love.jpg
cutia pandorei
o singură dată
în timp ce visezi
Nu voi tulbura niciun înger
de la locul lui

Trebuie să găsesc
oglinda adevărată
ca să te pot îmbrăţişa
larg, lung.
Trebuie să văd crestătura
deasupra ochilor
să ştiu că eşti tu

Că eşti
şi că lumea
n-a fugit de tot
cu oraşe şi străzi
că a mai lăsat
câte-un felinar
sau un fluture
pe alocuri

Să ştiu că îmi amintesc
numele meu întocmai
şi numele tău
măcar pe jumătate
Să-l pot reface
într-un clipit.

h1

Mai este mult până la 3:10?

Martie 1, 2008

3-10_to_yuma-03.jpg

Un film aparent doar de acţiune (2007), un western plasat în anii 1880, 3:10 to Yuma reuşeşte să surprindă prin a da spectatorului mai mult decât cere aşezându-se în faţa ecranului. Houston Chronicle l-a numit cel mai bun western de la Unforgiven încoace şi atât cathartic, cât şi inteligent. Este a doua ecranizare adaptată după nuvela lui Elmore Leonard (prima s-a făcut în 1957). Ceea ce aduce 3:10 to Yuma este o latură morală a acţiunilor oamenilor şi influenţa pe care o poate exercita un comportament, transformarea pe care o poate aduce. Regizoral, are secvenţe mai puţin reuşite, mai puţin realiste, credibile, surprinzător de slab gândite pentru calibrul de care este. Însă vom privi dincolo de acestea, pentru că ideea merită atenţia.

Dan Evans (Christian Bale) este un fermier sărac, cu familie (doi copii), veteran al războiului civil (rămas cu un picior din lemn) şi cu datorii la stat; nu e lăsat să folosească apa ce curge pe terenul lui, deşi e proprietar al terenului. Printr-un concurs de împrejurări, Dan se oferă să escorteze un bandit, Ben Wade (Russell Crowe) luat prizonier de către autorităţi, pentru a primi 200 dolari ca să îşi poată plăti datoriile şi să ducă o viaţă normală împreună cu familia. Soţia sa nu priveşte cu ochi buni această sarcină la care s-a angajat:

*
Alice Evans: He’s a killer, Daniel.
Dan Evans: Then someone ought to have the decency to bring him to justice.
*

Motivat la început de plată şi de posibilitatea unui trai decent în sfârşit, se găseşte spre final în situaţia de a alege să primească plata, chiar dacă nu va mai duce la capăt angajamentul. Prietenii lui Ben Wade, aflaţi pe urmele lui şi ale celor care îl duceau spre gară spre a fi închis, ajung din urmă şi îi omoară pe aproape toţi arestatorii. Dan, rămas singur pe baricade împotriva lui Ben, este mituit cu cei 200 de dolari să renunţe. Condiţiile imposibil de învins. Inamicii imposibil de doborât. E vremea să renunţe.

Read the rest of this entry ?

%d blogeri au apreciat asta: