h1

Care e paznicul meu kafkian?

martie 12, 2008

entrance-2-m.jpg

**

Un schelet vine la doctor. Doctorul, dând cu ochii de el, întreabă uimit:

– Păi, acuma se vine?

**

Franz Kafka (1883-1924), evreu născut în actuala Cehie, are o povestire intitulată În faţa legii. Aduce foarte mult cu gluma morbido-comico-ironică de mai sus prin problematica tratată. A fost publicată atât separat în colecţia Metamorfoza şi alte povestiri, cât şi ca povestire în povestire în romanul Procesul (1925).

A propos de Cehia, există un pod extrem de frumos. Coincidenţa face că imaginea din articolul anterior înfăţişa acest pod, Podul Carol. De data aceasta, vedem şi ce e dincolo de ceaţă:

De când am scris un eseu asupra ei la facultate, în cadrul cursului opţional de Teoria textului, mi-a rămas adânc înfiptă în memorie, asemenea unui cui greu de scos afară. E un text foarte scurt, o singură pagină. Însă stimulează la discuţii interminabile şi şochează prin finalul surprinzător. Nu te aştepţi ca toate presupunerile să ţi se dărâme când ajungi la sfârşit. Şi mai ales ce sfârşit. Vă invit la o lectură de câteva minute. Am ataşat documentul kafka-franz-in-fata-legii.pdf.

Omul nostru de la ţară e un om conştiincios şi curajos. Nu-i aşa? Se prezintă în faţa legii. E gata să o cunoască, să o înfrunte. E gata să o privească drept în faţă, bărbăteşte. Indiferent de costuri. Problemă însă la intrare. Nu i se cere bilet, nu i se cer bani pentru a-i fi permisă intrarea. Avem un paznic care păzeşte o poartă ce e deschisă. Ciudat. Primul element ciudat din povestire. Pentru ce paznic unei porţi deschise?

Alt element ciudat: omul, doritor să intre, nu e refuzat total. Doar parţial. I se spune „nu acum”, ca pentru a-i ţine trează speranţa, pentru a-l ţine „legat”. „Nu mă laşi nici să mor, nici să trăiesc”. Aşa avem noi o expresie. Acest episod e cu atât mai ciudat cu cât mai târziu omului i se adaugă faptul că e liber să intre dacă vrea. Aşadar, ciudăţenia devine mai mare pe măsură ce intrăm în poveste. Elementele care urmează aduc asupra primelor o accentuată notă de confuzie. Mai ales că după termenul „liber” urmează o ameninţare: „ai grijă că…”. Ceea ce reuşeşte paznicul să realizeze e un joc psihologic, o dezvoltare a fricii în omul nostru de la ţară, care imediat se şi imaginează urmărit pe holurile justiţiei, hăituit, înghesuit.

Lovitura de graţie din final nu poate decât să confirme faptul că dialogul paznicului cu omul simplu a fost o ispitire. Una foarte reuşit executată. Uşa aceea a fost tot timpul deschisă pentru el. Acum e vremea ca ea să se închidă. Pentru că viaţa omului se încheie.

Acum, sigur că se poate spune că variantele de interpretare pot fi multiple. De exemplu, că paznicul l-a minţit pe omul de la ţară în ultima replică, vrând doar să îi creeze un ultim regret, inutil, însă poarta justiţiei să fi fost cu adevărat „închisă” omului de rând şi intrarea pe ea terifiantă.
Preferăm să luăm în discuţie cealaltă interpretare, enunţată mai sus şi anume că paznicul s-a jucat cu mintea omului şi a ieşit câştigător. În acest caz, o serie de întrebări se nasc în noi.

Dacă a văzut poarta deschisă şi i s-a confirmat faptul că intrarea e liberă, s-a meritat tot drumul lui de acasă, tot timpul vieţii lui în faţa porţii pentru a fi invitat să intre? Dacă el era cel care dorea ceva de la justiţie, înseamnă că i se împotrivea deja cu cel puţin un lucru. De unde această cuminţenie, atunci, dintr-o dată şi nehotărâre de a mai lupta contra vântului, odată ce pornise de acasă cu un motiv bine stabilit.

Am putea găsi câteva răspunsuri aici. Iar aceste răspunsuri ni le putem aplica şi nouă de atâtea ori în situaţiile prin care trecem zilnic:

Frica pentru propria persoană. Cine ştie ce i se poate întâmpla, prin ce experienţe terifiante ar putea trece dacă îndrăzneşte să aibă tupeul de a intra înainte de a fi chemat. I s-a spus că nu acum. Deci înseamnă că pe viitor da. Merită aşteptarea. Suntem un domn, nu intrăm cu forţa.

Frica de a-şi asuma responsabilitatea până la capăt. Păi, eu am venit, mi-am făcut datoria. Acum, de aici încolo, „sângele e deasupra capului lor”. Eu vreau să schimb ceva în bine, m-am prezentat. Dacă ei nu vor să mă primească, pot eu face ceva?

Naivitatea de a crede tot ce se spune. Paznicul acesta arată înfiorător. Sigur a fost ales dintre mii de candidaţi, bine pregătit fizic pentru a doborî pe oricine nu se supune regulilor. Tocmai eu, simplu ţăran, să mă găsesc să mă iau la trântă cu el? Mai rău, cu ceilalţi despre care mi-a vorbit că se află la fiece intrare? Mai bine aştept. Şi dacă aştept o veşnicie.

Şi poate veţi găsi şi altele. Lista nu e epuizată, puteţi să o completaţi. În final, mă gândesc că ar trebui să rămânem cu nişte întrebări spre meditare: care e paznicul de la poarta la care stau eu? Şi cu ce urmăreşte el să mă sperie? Vreau să intru pe poartă cu orice cost?

Având în vedere că nici autorul acestui articol nu a fost lipsit de situaţii similare (dar de proporţii reduse, bineînţeles), nu s-a scutit de aceleaşi întrebări.

Reclame

7 comentarii

  1. Chinezii au un proverb frumos: Doctorul adevarat e acela care nu are pacienti (prevenind toate bolile).

    Atatea schelete umbla pe strazi, ciobindu-si si ultimele bucati de carne si curaj :).

    Am fost in decembrie pe minunatul pod. M-as duce si in august la Conferinta YMCA din Praga, insa e prea scumpa. Praga e capitala care baga in buzunar orice alta capitala din Europa.

    Eu plec acum, al treilea paznic alearga dupa mine…

    Apreciază


  2. 🙂
    Aleargă paznicii după tine… Măi, măi, rău i-ai enervat. Înseamnă că nu le-ai crezut minciunile.
    Interesant proverb au chinezii.
    Înseamnă că, prin analogie, profesorul adevărat ar fi cel care nu are elevi. Sau chiar cel care devine elevul elevilor lui. Şi asta chiar e o chestiune de meditat.. 🙂

    Apreciază


  3. Există un element care mie mi-a dat de gândit: omul de la ţară vrea să intre în lege. E o construcţie abstractă, metafizică, nu una fizică. Sălile şi paznicii de la celelalte porţi sunt doar parabole. (sau parabolici 😀 ) De aici absurdul situaţiei omului care toată viaţa şi-o petrece nu doar „în faţa legii”, cât mai ales „în afara legii”.
    Ironia de la sfârşit e revelatorie, pentru că, spunându-i că pe acea poartă putea intra doar el, această afirmaţie a paznicului ne evocă o altă „sentinţă”: „Asta-i crucea ta!”

    Apreciază


  4. În afara legii… sau chiar în afara vieţii, poate?

    Deci atunci vorbim despre o predestinare pentru o viaţă irosită, absurdă? Ar fi de discutat pe ce anume cade centrul de greutate: predestinarea lui sau alegerea lui proastă. Interesant de meditat.

    Apreciază


  5. Care ar fi alegerea lui proastă? Că a ales să stea în faţa porţii toată viaţa? Aici trebuie mers pe ideea absurdului, că altfel n-ar mai fi Kafka kafkian 😛 .

    Apreciază


  6. Şi cum ne raportăm atunci la individ în lumea absurdului?

    Apreciază


  7. […] anume secvenţă mi-a amintit de scena din În faţa legii (atât parte a Procesului, cât şi scriere de sine stătătoare) în care […]

    Apreciază



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: