h1

Echilibru de interior

martie 21, 2008
73071791.jpg

Jucând mâţa primită de la Academia Nae, mi-am amintit de liceu la una din întrebări. Fiecare are amintirile lui unice legate de liceu. Eu mi-am amintit de discuţiile, analizele aproape aş putea spune, din timpul pauzelor şi de după ore pe seama diferitor evenimente, gesturi cu prietenele. Mi-am amintit de asemenea de anumite încercări de meditaţie scrisă pe care le desfăşuram în timpul unor ore, pe când colegi de-ai mei răspundeau sau era atmosfera mai lejeră. Feedbackul pe care îl primeam din partea lor era de multe ori: „Acum parcă te înţeleg mai bine”, referindu-se la oarece idile ce le aveam pe atunci în cap; şi câte idile nu avem în cap şi în liceu şi după el?!

Era cândva prin clasa a unsprezecea, pare-mi-se. Scriam că nu ştiu de ce avem nevoie de lucruri exterioare ca să ne binedispună; că dacă noi ne simţim bine în interior, ceea ce vine din exteriorul nostru nu ar trebui, în mod normal, să ne influenţeze, să ne strice starea sufletească, să ne contamineze

Ideea aşteptărilor cu privire la exterior era şi atunci importantă şi este şi acum. Sper ca, până la urmă, să învăţ ceva din ea. Şi ea revine în atenţia mea ori de câte ori aşteptări importante nu îşi găsesc finalizarea în felul în care îl doresc. Nu-i aşa că e păcat că numai atunci revine gândul mai intens? Nu e interesant că tocmai atunci când se produce dezamăgirea (şi mai puţin dacă aşteptările din partea altora sunt împlinite) suntem cel mai tentaţi să devenim… independenţi. Să ne conştientizăm dependenţa de atenţia şi aprecierea lor faţă de noi şi să observăm că e mult prea exagerată. Nu e ciudat că abia atunci ne punem întrebarea: „De ce, dom’le, să-mi pese aşa mult dacă mă agreează sau nu, dacă îşi aminteşte de mine sau nu?!

În condiţii favorabile nouă, dependenţa de atenţia lor e considerată un lucru normal, binefăcător; adică dacă e remarcată; însă de cele mai multe ori, nici măcar nu e remarcată şi trece – prin neobservare – tot un lucru natural. Ne găsim şi mă găsesc de multe ori în situaţii de acest fel. Este omenesc, însă nu e şi benefic.

Frica de oameni este o cursă, dar cel ce se încrede în Domnul nu are de ce să se teamă.” (Prov. 29:25)

Frica – aici – s-ar putea traduce nu numai cu teama de o autoritate, ci şi o dependenţă – care e şi ea echivalentă cu o anume teamă – de ceea ce se spune şi se face vis-a-vis de persoana noastră. Nu vreau să incriminez afecţiunea şi dependenţa obişnuită pe care o dezvoltă fiecare dintre noi în relaţiile pe care le are. Dacă ea nu ar exista, nu ne-am mai numi oameni. Nu. Însă fiecare ne-am dat seama, de-a lungul timpului, când a fost prea mult şi ne-a stricat că am pus accent atât de mare pe părerea oamenilor.

Am rămas să meditez asupra utilitarismului folosit ca argument pro şi la obiectul „fricii”, al atenţiei, al importanţei supreme…

10 comentarii

  1. Frica de Dumnezeu este o frica sfanta nu creaza „fobii”-ci ne ajuta sa ne slefuim caracterul…cat despre „frica” de oameni as traduce prin emotivitate exagerata plus o doza imensa de nesiguranta…

    Apreciază


  2. Rose, nu era vorba de fobii de niciun fel. 🙂 Era vorba de importanţă foarte mare acordată unei părţi sau alteia. Pentru că, atunci când ni se spune că frica de Domnul e începutul înţelepciunii, nu ni se spune că fobia de Domnul e începutul înţelepciunii. 🙂 Ci părerea care cântăreşte mai greu în ochii noştri şi ne ghidează acţiunile.

    Apreciază


  3. pai…cam asta am spus numai in alta exprimare(zic eu)

    Apreciază


  4. A, la menţionarea fobiilor, nu am observat acel „nu”. De aici cred că se trage. 🙂 Greşeala mea.

    Apreciază


  5. pe de alta parte Camix…cum crezi tu ca vine „manusa” frica asta peste caracterul blând si bun al Lui Dumnezeu? (ah ce rau imi pare ca nu am diacritice atunci nu ar exista confuzii pt unele cuvinte!) -sper sa ma intelegi..

    Apreciază


  6. Ma gandesc ca asta cauta cei care indelung mediteaza: sa ajunga la o stapanire interioara atat de mare, incat factorii exteriori sa nu ii mai afecteze.

    Eu cred ca suntem departe de a independenta de exterior, departe de acel „echilibru de interior”.

    Apreciază


  7. Rose, poate aşa că Dumnezeu nu e doar blând şi iubitor, ci şi drept şi judecător şi gelos… 🙂

    Apreciază


  8. A.Dama,
    şi eu cred că suntem departe… Altfel, ne-ar fi mult mai uşor. De aceea am avut imboldul să scriu. Cel mai repede scrii despre ce trăieşti sau simţi…

    Apreciază


  9. sper sa nu sparg taclalele intre „fete”! 🙂
    cam prin facultate, in primii ani – cred, am inteles ca DUMNEZEU e peste toti si toate si ca doar judecata LUI la adresa mea conteaza. In rest, stiu cine sunt si f.f. greu sunt zguduit in launtrul meu de parerile altora, de barfe sau discreditari.

    Stiu ca secretul ni l-a expus ap.Pavel: suntem cetateni ai Cerurilor, suntem ai LUI. Ce mi-ar putea face oamenii, fara ca El sa stie?

    Apreciază


  10. Cipri, taclalele nu sunt între fete, sunt între capete diverse. 🙂
    Bine spus, cetăţeni ai Cerurilor, nu ai diferitelor păreri, concepţii omeneşti! Aşa să ne ajute!

    Apreciază



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: