h1

Alb negru în American Gangster

Aprilie 4, 2008

Frank Lucas: See, ya are what ya are in this world. That’s either one of two things: Either you’re somebody or you ain’t nobody.

american-gangster-mic.jpg

Acesta era mobilul care îl motiva pe gangsterul de culoare Frank Lucas (jucat de Denzel Washington) – din anii ’70 americani, presăraţi cu războiul din Vietnam – să trăiască şi să trăiască aşa. Filmul care s-a inspirat din viaţa acestuia, American Gangster (2007), urmăreşte parcursul său ascendent în lumea mafiei şi a drogurilor şi apoi descendent, fiind identificat ca cel mai periculos mafiot al vremii (plus surpriza că era de culoare şi că nu lucrează pentru nimeni altcineva decât el), iar apoi închis. Urmează după aceasta şi un progres, o aproape reabilitare a lui după ce ajută la deconspirarea multor poliţişti corupţi, prinşi în vârtejul caracaticesc al mafiei.

Motto-ul său este suficient de relevant pentru a înţelege că toate detaliile lui Frank erau parte a marelui mecanism de a fi cineva; paşii săi erau gândiţi în acel scop şi nu îşi permitea a face alţii în afara cadranului. Astfel, el era atent întotdeauna să ia marfa de la sursa primară: calitatea atrage clientul; lucru care îi permitea să producă o substanţă de 10 ori mai puternică decât ce se afla în acel moment pe piaţă, însă la jumătate de preţ. Era atent la vestimentaţie, nu vroia să iasă în evidenţă cu costume scumpe şi pretenţioase care ar putea să capteze ochii autorităţilor şi să pară suspect. Seara, era atent să îşi ducă soţia în diferite localuri şi să nu se ocupe de afaceri. Duminica, era atent să meargă cu familia la biserică şi să se roage. Excelent potrivite toate rotiţele mecanismului. „The most important thing in business is honesty, integrity, hardwork… family… never forgetting where we came from.”

O dată a fost destul să încalce regula vestimentaţiei, afişându-se la un meci de box al lui Muhammad Ali într-o haină de blană foarte scumpă, pentru a începe să-şi dărâme propriul templu în care şi-a implicat şi familia. Nimerind sub ochii unui poliţist (jucat de Russell Crowe) cu proastă reputaţie pentru onestitatea exagerată în muncă (să existe onestitate exagerată în munca de poliţist?) şi însetat de a face dreptate în oraş, şi-a semnat inconştient declinul din viaţa de ‘cineva’.

american-gangster-20071015104155483.jpg

Poliţistul Richie Roberts şi-a făcut un nume de potenţial turnător de poliţişti, potenţial coleg răuvoitor atunci când a capturat o sumă foarte mare de bani (aproape un miliard de dolari) şi a predat-o sediului de poliţie în întregime. Consternare în băncile colegilor. Om fi noi corecţi, om fi noi apărătorii cetăţenilor, dar nici chiar sfinţi! În opoziţie cu mafiotul Frank, pentru care dreptatea era ceea ce era binele personal, pentru poliţistul Richie dreptatea era binele colectiv.

Dincolo de latura socială, avem parte de o opoziţie la nivel relaţional intim. Frank apare ca un caracter fidel şi afectuos cu soţia şi familia (restul sunt doar resturi care puteau fi împuşcate în miezul zilei pe stradă), iar Richie apare ca un caracter dificil de ţinut într-o relaţie, familia lui se destramă atât din cauza priorităţii serviciului asupra familiei, însă şi a lipsei de fidelitate. Iată, aşadar, că onestitatea nu vine la pachet; vine pe bucăţi. Şi nu vine toată într-un loc, se distribuie mai mult sau mai puţin egal. Însă un lucru rămâne vertical: Richie se confruntă cu demonul lui şi acceptă faptul că nu este un model şi renunţă să mai ceară custodia copilului în timpul procesului. Frank omoară direct fără să i se spargă vreo venă de remuşcare şi omoară indirect – prin drogurile produse – fără vreun coşmar de noapte sau de zi.

Există o luptă la nivelul aparenţei în acest film. Frank e cel care ia faţa multora, pentru că are un farmec prin care se face plăcut şi respectat. Creează uşor impresia de frumuseţe interioară prin stăpânirea de sine bine dezvoltată. Richie acţionează mai stângaci, e afemeiat şi dă impresia de obsedat: obsedat de corectitudine, obsedat de muncă, neglijent cu familia. Însă orgoliul e o fereastră pe care reuşeşte să o spargă, având la un moment dat curajul să se privească pe el şi să admită că e el.

De meditat la faptul că există o doză de bine în rău şi o doză de rău în bine. Că albul şi negrul nu se găsesc, pe pământ, în stare pură. De meditat şi la proporţii şi care sunt cele preferabile. Cercetaţi toate lucrurile şi…

Legătura ce se va stabili în final între cei doi rămâne de descoperit dacă veţi viziona filmul. 😉 Merită ascultat un audio al filmului: Do you feel me – Anthony Hamilton (American Gangster).

Police officer Richie Roberts (American Gangster)

Anunțuri

6 comentarii

  1. Mi-a plăcut articolul! Cum nu am văzut filmul, nu aş putea formula o părere critică, însă felul în care l-ai prezentat suscită interesul pentru vizionare. Nu ştiu cum se face că sunt chiar doi actori „monştri”, aşa că… recomandarea vine şi din simpla lor prezenţă pe afiş. :)))

    Dacă mă gândesc, prea ades ne întâlnim cu această duplicitate: o corectitudine habotnică faţă de sistem şi un dezastru în plan personal sau o violentare sistematică a regulilor şi consecvenţă faţă de valorile personale. Poate ar trebui să tragem concluzia că niciunul dintre cele două planuri nu este funcţional la modul absolut. Atunci nu ne rămâne decât să minimizăm efectele negative!


  2. Exact din acest motiv am ales titlul ‘Alb negru în…’ pentru că e dincolo de posibil – în viaţa reală – a întâlni Binele sau Răul în stare pură. În ficţiune mult mai adesea.

    Parafrazând… cine crede dintre voi că ar fi fără păcat…

    Ceea ce am avea nevoie ar fi un echilibru în aprecierea oamenilor din jurul nostru. Dar şi a noastră.

    Să asculţi şi piesa pe care am adăugat-o la final.


  3. din pacate am adormit la film… ;)) (tot timpu asa patesc 🙂 )


  4. Cristi, păi cum se poate? 🙂 Dar acum i-ai mai acorda încă o şansă?
    Şi întrebare importantă: la ce film nu ai putut dormi (chiar dacă ai vrut 😛 )?


  5. Sincer: The Lord of the Rings. (m-am uitat într-o zi la toate părţile cu o singură pungă de popcorn)


  6. Micule teolog,
    este o realizare. 9 ore dintr-un şut e ceva. Pe mine m-a prins mai puţin filmul, nu aveam răbdare să mă uit la secvenţele de bătălii. Ideea mi s-a părut interesantă, însă pentru realizarea a fost prea fantastică. 🙂 ştiu că asta e ideea într-un film, nu neapărat să fie real, însă…
    Deci timpul ţi s-a părut mai scurt decât atât cât a fost efectiv. 😛 Aluzie către articolul meu ultimul.



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: