Timpul, o plastilină
aprilie 10, 2008La rând la doctor, mulţime de lume în aşteptare. Pe lângă poporul adunat, mai vin. Bine că mai şi ies unii. Când mai iese doctorul, ne adresează simpatic:
– Un minut!
Lucru care te face să zâmbeşti. Ştii că nu va fi un minut, dar încuviinţezi din cap că ai receptat. După o vreme (atunci când aştepţi să intri, vremea trece atât de încet, ceva nedrept trebuie să fie la mijloc, trece mai încet şi mai insuportabil decât cu alte dăţi), te uiţi la ceas. Trecu ceva. Mai dai cu ochii de doctor, care zice:
– O secundă!
Până reuşeşti să intri efectiv, trec cam trei sferturi de oră. Timpul lui trebuie să fie cu totul diferit de al meu, înseamnă. Einstein avea dreptate. Mare dreptate! Poate puţin modificate anumite date ale problemei.
Acum, sigur ni se întâmplă – cel puţin din când în când – să întârziem la vreo întâlnire. Sigur ni se mai spune şi:
– Uai, am crezut că nu mai vii! Stau aici de jumătate de oră să te aştept!
Iar tu te uiţi la ceas şi vezi că trecură 10 minute…
Care e, atunci, treaba? În ce fel se scurge şi mutilează timpul în mâinile unora sau altora? Sunt unii mai calzi şi li se topeşte în mână, iar alţii gheaţă de îl reţin în loc?
Nu cumva atunci când ne priveşte pe noi, când e în interesul nostru şi noi suntem actanţii, timpul trece extrem de încet. Dintr-o dată, se dilată şi avem timp enorm la dispoziţie. Dăm în stânga şi-n dreapta şi încă ne mai rămâne! Cui să mai dăm? Nu ţi se întâmplă nimic dacă întârzii acum un minut, două. Nu-ţi fă griji, ajungi. Vai, stresat eşti! Şi scoţi la minute cu duiumul ca un iluzionist eşarfele din buzunar, de ai zice că nu se mai termină odată! Iar celălalt trebuie să fie obsedat de se grăbeşte în halul ăsta.
Iar când e vorba de timpul celuilalt, când el e actantul şi este în interesul lui, timpul subit se reduce. Din marele elefant ce era, se transformă într-un mic purice. Nu mai deţinem nimic. Nu mai avem timp! Ni s-a strecurat printre degete tocmai atunci şi am rămas săraci de timp. S-a dus, trebuie să fug! Dacă ai şti ce ocupat sunt! Nu-mi văd capul de treburi, tu mă ţii aici de vorbă, iar eu ar trebui să fiu în cutare loc. Dacă nu stăteam să te aştept pe tine, eram acum acolo! Şi iată cum, ca prin minune, eşarfele ne-au dispărut din buzunar. Nu avem decât pentru noi astăzi. Iar celălalt nu ne înţelege niciodată că activităţile noastre chiar sunt importante (nu ca ale altora) şi de aceea ne grăbim.
De cine avem timp şi cine are timp de noi?
Mă gândesc că e şi aceasta o modalitate în care ne putem iubi aproapele ca pe noi înşine…
Timposibil 
in cuvintele lui Einstein… „you spend 30 minutes with a beautiful girl, it seems like a moment. you spend a moment sitting on a hot stove, it seems like 30 minutes.” 🙂
ApreciazăApreciază
@ Am fost aici,
🙂
yes, yes, se-nţelege. Şi cum ar fi sitting on a hot stove talking to a beautiful girl? 😀
ApreciazăApreciază
@ Am fost aici,
cei care am trecut de 30 de ani vedem lucrurile altfel: „sometimes spending 30 minutes with a beautiful girl seems like 200 minutes if she is not so smart ” 😛
Camix e interesant subiectul prezentat de time vizavi de timp. M-am batut si eu de multe ori de problema timpului. Ai gasit vreo solutie pt dilatarea si comprimare a timpului atunci cand vrem? Nu ma refer dpdv al fizicii ci al perceptiei 🙂
ApreciazăApreciază
aforismul lui Einstein ne demostreaza ca in toata matematica e si un piculet de romantism. In medicina, nu – asa ne arata exemplul tau, Camix. Chestia cu minutul de asteptat la medic e obiectiva: relatia si dialogul cu pacientul nu le poti incadra exact ca durata; fiecare bolnav mai poate spune cate ceva folositor…si mai trece un minut 😀
ApreciazăApreciază
Camix… nu pot sa imi imaginez. I am nervous enough just talking to her! 🙂
ApreciazăApreciază
Romuluss, experienta isi spune cuvantul! nu pot sa argumentez. dar daca tu esti pretentios, iti imaginezi ce greu trebuie sa ii fi fost lui Einstein sa aplice standardul tau!? 🙂
ApreciazăApreciază
@ Am fost aici,
nu sunt asa pretentios, dar am un nivel normal de cerinte conforme varstei de peste 30 – dar vei vedea ca armonia rezida din comunicare; frumusetea medie, peste medie depinde de preferinte, nu este elementul central, desi joaca un rol important totusi – dar comunicare e esenta, farmecul, dulceata unei relatii 🙂
ApreciazăApreciază
Măi, Camix, măi! Ce faci tu aici? Te-ai apucat de sculptură? Sculptezi în plastilină? 😛 Uite ce înseamnă să umbli pe la medici! 😀 Ei bine, am citit cu plăcere şi mi-am amintit că n-am mai modelat de mult plastilină. Şi nu ştiu dacă m-aş descurca la fel de bine ca puştii de grădiniţă şi din clasele primare. Te miri ce pot modela cu mânuţele lor!
Cât despre timpul acordat altora… Hm. Greu de pus puncul pe i. L-am acordat şi… când echivalează cu „a arunca mărgăritare porcilor”???
ApreciazăApreciază
Dragilor, văd că aţi întins horă! 🙂 Mă bucur!
Romuluss, răspuns #1
poate „am fost aici” se gândea la prima impresie, primul lucru care te izbeşte înainte de a te cunoaşte. El vorbeşte mai mult de sentiment – ceva de moment şi de început, iar tu mai mult de atitudine, o stare care se clădeşte în timp şi cere timp, energie, consum nervos :p , răbdare etc.
Da, bineînţeles că mai important decât ceea ce izbeşte ochiul e comunicarea, gradul comunicării, consistenţa şi stabilitatea ei. Acestea vin cu timpul (pot veni şi la început, doar că nu poţi vedea toate faţetele), însă mă gândesc că, la început, fizicul iese mai mult în evidenţă. Apoi, observăm că fiinţa mai are şi altele pe lângă 😀
ApreciazăApreciază
Am fost aici,
da, cred. 🙂 Însă după primele minute (care durează o clipită toate la un loc 😛 ), se va instaura un oarecare calm.
Oricum, am înţeles ce ai vrut să subliniezi. Prezenţa unei persoane dragi te face să reduci timpul inconştient atunci când încerci să apreciezi cât a trecut. Ceea ce e adevărat.
ApreciazăApreciază
Cipri,
zici tu că e obiectiv minutul medicului? 🙂 Nu relativ? Dacă doctorul apreciază un minut, iar eu am stat cu ochii pe ceas, atunci nu mai putem spune obiectiv. Eu zic că, totuşi, ceasul e mai obiectiv ca noi. 😛
Dar eu mă gândesc că tu nu le spui pacienţilor „un minut”, deşi pot spune că era simpatic când spunea. Prin asta, vroia, de fapt, să ne arate că nu a uitat de noi şi să mai avem puţintică răbdare.
Sau tu poate nu le spui nimic, doar operezi. Nu ştiu care e specializarea ta. 🙂
ApreciazăApreciază
Romuluss, răspuns #2
A, întrebarea ta! Am găsit doar metode de a-l dilata şi reduce atunci când nu vrei! 😀 Ceea ce nu e destul de convenabil. Hihi.
Dar ar fi ceva de sugerat. Pentru activităţile monotone pe care le desfăşor eu. Când curăţ cartofi, de exemplu, mă apuc să cânt melodii, pentru că mi se pare plictisitoare ocupaţia şi nu presupune gândit. Atunci mă pun să cânt.
Sau când fac drumuri mai lungi cu tramvaiul, dau drumul la memorie sau la imaginaţie. Analizez diferite dialoguri avute cu cei apropiaţi şi au rămas oarecum neterminate sau neplăcut încheiate. Sau doar mi le reamintesc pe cele plăcute. Şi ştii cum zboară timpul?
Deci, dacă poţi desfăşura în paralel încă o acţiune plăcută pentru tine, asta poate fi o ieşire din timp numai bună.
Un pastor ne spunea despre chienzi sau japonezi (nu mai ştiu care) că, atunci când circulă cu metroul, se aşează şi adorm instantaneu. Când ajung la staţia la care doreau, brusc se ridică şi ies, ca programaţi. 😛 Nu mă întreba cum reuşesc o asemenea performanţă, că mă depăşeşte. 🙂
Acum, invers banuiesc că nu te interesează prea mult: adică cum să tranformi timpul plăcut într-un timp lung şi plictisitor. 😛
ApreciazăApreciază
A.Dama,
în privinţa timpului acordat altora, da, este discutabil. Însă tu ai pus problema meritului. Dacă îţi dai seama, în timp, că timpul acela e de fapt timp pierdut şi energie folosită în van. Păi, dacă aşa stă situaţia, de tine depinde la urma urmei cum îţi foloseşti timpul. Unde simţi că nu duce niciunde, cel mai bine e să scuteşti şi pe celălalt de prezenţa ta (că nu îi foloseşte) şi pe tine (că te reţine de la altceva care ar putea fi folositor). Dar fiecare decide în dreptul lui dacă timpul pe care îl dă duce spre bnie sau nu. Însă asta e altă discuţie.
Ce zici de sărbători? Ce se întâmplă cu timpul în mjlocul sărbătorilor? Devine mult prea lung sau trece cât ai clipi?
ApreciazăApreciază
Camix – sigur ca am inteles ce vroia sa spuna “am fost aici” 🙂 .
Se pune prea mult accent pe design, aspect; nu zic ca eu nu as pune, mai ales ca sunt pasionat de sporturi care modeleaza si fizicul si mintea; inteleg f bine acest aspect. Dar multe persoane nu vad ambele laturi.
Am inteles ca iti place subiectul timpului, e interesant si si mie mi-a creat multe probleme.
Da emotiile sunt ceasul intern cu care masuram scurgerea timpului. Multi vad in emotii doar un bagaj pe care trebuie sa il fortam sa se raporteze la principiile ratiunii si tragem de pana suntem epuizati complet. Astfel il percepem ca o tortura.
Intr-adevar Scriptura spune sa nu poftesti… si acest „sa nu poftesti” este de multe ori percutorul care declanseaza pacatul, si sa facem ceea ce nu e eficient in acel moment.
Cand trebuie sa ne facem lectiile, emotiile ne imping spre o stare nefavorabila studiului, si incepem sa argumentam : „vai dar nu am chef de invatat si am atata ….offff”, „vai dar asa mi-a venit sa mint ca nu m-am putut abtine”, „hai sa faceam aceea nebunie, nu e bine dar hai ca o sa ne simtim bine” 😛 . Vezi emotiile au foarte multa trinitrotoluen in ele.
Sigur emotiile au si laturi f pozitive, cred ca spiritul poetic, romantismul, imaginatia pictorilor ,… provin in primul rand din emotii, sentimente.
Emotiile trebuie disciplinate si cultivate Biblic si atunci totul e ok. Dar e multa munca cu emotiile 🙂
E interesant articolul tau are multe valente 🙂 .
ApreciazăApreciază
Romuluss,
🙂
chiar că are multe valenţe. Nici nu ne dăm seama, doar că ne trezim că mai găsim câte o idee adiacentă. 🙂 Mulţumesc pentru apreciere.
Da, timpul obsesia mea, după cum ziceam în primul articol al blogului.
Emoţiile, da, pot să avantajeze persoana la un moment dat sau să o dezavantajeze. dacă ar fi să construiesc o imagine pentru ele, emoţiile ar fi cele care transformă obiectul pe care îl privesc acum, de exemplu un cub albastru de mărime medie, într-un cub mai mic sau mai mare decât e în realitate, mai verde sau mai roşu decât este el, pentru că aşa e starea mea în acel moment. Emoţiile cred că romanţează sau întristează percepţia.
Când rămâne doar raţiunea, atunci vedem un cub de mărime medie albastru. 😀 Trebuie să recunoaştem, însă, că emoţiile pot face şi mult bine atunci când raţiunea ne spune că nu sunt şanse să aibă loc un eveniment mult dorit. Ne ambiţionează să luptăm, ne antrenează voinţa.
Îmi vine în mine acum o întrebare: ce asemănare există între credinţă şi emoţie? Credem lucrurile pe care nu le vedem. Deci le vedem, nu cu raţiunea, ci cu altceva. Ceea ce ne antrenează voinţa şi ne determină să credem ,să ne rugăm, să luptăm pentru el.
ApreciazăApreciază
Sigur ca nu as avea cum sa zic intr-un comentariu despre timp in sarbatoare. E mai mult decat nastrusnica ideea ta. Am scris un capitol aproape pe aceasta tema. 😛 Well, in ce priveste alegerea folosirii timpului, nu intotdeauna iti iese. Se poate sa nu iti dai seama din start ca risipesti. Tu vrei sa investesti, dar ce zici tu trece pe langa urechea celor carora le vorbesti. De exemplu. Cand iti dai seama de asta, poti sa te opresti, insa pana atunci… s-a dus timpul! S-au imprastiat pretioasele minute! 😦
ApreciazăApreciază
Camix… multumesc de sprijin, la 7:42. la capitolul complimente subtile, am pierdut un rasarit de soare incantator azi dimineata pentru ca citeam articolul tau. in cel il priveste pe Eistein, nu m-am gandit niciodata in contextul unei relatii de durata. doar asa, la un moment izolat. dar, e interesant ce spuneti voi!
Romuluss…mi-a placut comentariul tau despre emotii. „Da emotiile sunt ceasul intern cu care masuram scurgerea timpului” a devenit zicala meu preferata pentru ziua de azi.
ApreciazăApreciază
„am fost”,
Emotiile atunci cand sunt vindecate de Dumnezeu sunt mult mai nuantate si mai frumoase decat un curcubeu deosebit pt ca sunt amplificate de Duhul.
Dumnezeu este cea mai mare minune din vietile celor care au ascultat soapta Lui.
ApreciazăApreciază
A.Dama,
well… poate pui capitolul pe blogul tău într-o zi. 😀
Da, se întâmplă să îţi dai seama de pierderea timpului la un moment dat. Dar poţi să-ţi dai seama de la început de asta? 🙂
Eu zic că merită descoperirea, merită mai mult regretul de pe urmă, decât să nu ştim cum ar fi fost. Este de aşteptat să regretăm dacă rezultatul e negativ, însă e un lucru pe care l-am făcut, l-am încercat, ceea ce nu poate arăta decât că ne pasă. Iar dacă pentru oameni nu contează, va conta pe Altcineva.
ApreciazăApreciază
„am fost”
săracul răsăritul de soare. 😀
ApreciazăApreciază
uite na, nu e prea la subiect, nici prea „elevat” comentariu asta al meu… de fapt e un banc: o blonda se duce la gara si intreaba la informatii:
– cat face trenul de la brasov la constanta? la care tanti de acolo, ocupata, raspunde:
– o secunda!
– multumesc, pleaca blonda
ApreciazăApreciază
calatorru…esti tare. poate ca trenul ala e o experienta atat de sublima incat timpul se comprima la o secunda.
sau poate nu.
camix… sunt norocos. am auzit ca iarasi rasare soarele peste vreo 12 ore. 🙂
ApreciazăApreciază
Călătorru,
😆
vezi ce face obsesia timpului? 😀 Trebuie să am grijă!
ApreciazăApreciază
„am fost”,
ce bine! 😀
Când am fost la Mare, nu m-am îndurat de mine să mă trezesc la 5 să-l văd.
ApreciazăApreciază
Timpul modelat de emotii…perfect adevarat, observat, testat, dovedit.
As vrea sa mai introduc un element, hai sa-i zicem valori personale (poate ca are mare legatura cu emotiile dar… poate fi oarecum educat).
Ma izbesc zilnic de o secventa. Dimineata o intreb pe directoarea economica „Ce mai faceti?” raspunsul ei este intotdeauna „Astept ora 4” sau „astept ziua de vineri”. O continua nemultumire cu ziua de azi, cu ora de acum, o continua cautare pentru ceea ce este dupa…o alergare spre ce va aduce viitorul….dupa care, la un moment dat ne oprim,privim in urma si ne minunam cat de repede au trecut anii…
Mi se pare o abordare gresita de genul „timpul petrecut la serviciu nu este valoros” doar weekendul este bun…in loc de „hai sa incerc sa-i dau o valoare buna, folositoare, sa apreciez fiecare timp, sa ma bucur daca e cu putinta in orice perimetru si cu orice oameni”.
Apropo de doctor….ca una care urasc sa merg la doctori (pentru ca intotdeauna iti gasesc ceva, iar medicamentele sunt scumpe si mori incet pana mai gasesti vreo farmacie cu compensate)…totusi obisnuiesc sa imi duc cu mine o carte de citit pentru a folosi cat de cat timpul de asteptare. Nu sunt originala, am invatat de la englezi, cat am petrecut si eu printre ei, in metroul londonez era lege: toata lumea fugea, se inghesuia buluc sa intre, si imediat se facea liniste, isi scoteau cartile, cu o mana se tineau de bara iar cu alta cartea (era sa zic „iar cu alta citeau” :))
ApreciazăApreciază
Aaa, Meg!
Deci tu erai! Tu erai CălătoarrEA! 😀 Am avut eu o vagă bănuială, dar nu eram sigură. Acum, după ce am dat o raită printre pozele voastre, m-am convins. Îmi pare bine să ne cunoaştem şi virtual (poate deocamdată)!
Pe şefa ta mărturisesc că o înţeleg 🙂 Însă ai dreptate. Pentru că aşa nu trăieşti niciodată în prezent, ci mereu în viitor. Şi ajungem să trăim efectiv în prezent foarte puţin: doar în weekend, doar în vacanţe… etc.
Este o idee cu cititul la rând de una, alta, dar am mai făcut aşa prin tramvai şi nu era un rezultat prea bun. Concentrarea e afectată de prea mulţi factori: copilul ăleia, pretena celuilalt… 😛 Însă cred că a fost şi haioasă faza din metrou, să vezi atâţia cu cărţile după ei. Cititori înrăiţi londonezii ăştia! Nu numai microbişti înrăiţi. 😆
ApreciazăApreciază
Camix sunt interesante cugetarile tale legate de timp, cred ca mai sunt aspecte pe care le-ai putea evidentia intr-un alt post 🙂 . Exista putina filosofie in ceea ce spui si asta ma intereseaza 🙂 .
Mersi
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciază
Romuluss, da, mă gândesc că sunt încă multe aspecte şi laturi care pot fi puse în discuţie. Vom vedea în curgerea timpului ce se mai întâmplă cu inspiraţiunea. Mâine va fi ceva mai diferit.
Există şi o pasiune pentru cele ce ai spus că se observă. Acela e un domeniu în care am început să fac paşi; mici, dar existenţi (mă scald in Platon, printre beletristici). Atracţia, în schimb, cred că a existat din totdeauna.
ApreciazăApreciază
Haaaaaa, Flori, super! 🙂
Mulţumim de link!
Timpul creează probleme multora. Asta e bine. E bine că ne luăm la harţă cu el!
ApreciazăApreciază
Camix, sunt convins ca ai viziuni filosofice, aceste posturi nu prea par expuneri de beletrist 😛 .
Exceptional faptul ce te legi de Platon, dar poate ti-ar folosi un manual de filosofie care e mai usor ca si exprimare si iti da o viziune de ansamblu al peisajului, altfel te blochezi in jargonul filosofic, care uneori seamana cu o reteta scrisa de un medic 🙂 – merita intrat in gandirea geniilor filosofice.
ApreciazăApreciază
ce inseamna ‘beletristica?’
ApreciazăApreciază
Hibiscus, cand mai ai nelamuriri, du-te pe http://dexonline.ro
Ai aici o definitie:
http://dexonline.ro/search.php?cuv=beletristica
Trebuie sa-ti spun ca e absolut discutabila definitia in acest caz, dar, macar asa, ai idee ce-a vrut sa-i spuna Romuluss lui Camix. 😀
ApreciazăApreciază
A.Dama,
Multumesc pentru deslusire! Prietenul cititor bun leac pentru ignoranta este. Naiv, nu pot decat sa ma intreb insa daca ideea de ‘literatura artistica’ nu este un pleonasm.
Eu am crezut ca intreaga literatura este… o arta. Poate (indoielnic) cu exceptia literaturii tehnice!? 🙂
ApreciazăApreciază
Exact acolo m-am blocat si eu. Exista literatura autobiografica – jurnalele, memoriile – care e tot „artistica”, si daca nu e fictiune.
Exista literatura stiintifica, de specialitate… poate de-aici opozitia cu „literatura artistica”. Sincer, nu-mi place definitia din dicţionar! 😛
ApreciazăApreciază
Romuluss,
da, poate m-am băgat cu capul înainte cam tare. 🙂 Cu Platon, am ascultat recomandările. Am şi manual (nu ştiu cât de simplu). Poate ar face mai bine o orientare generală first.
ApreciazăApreciază
Hibiscus şi A.Dama, văd că v-aţi descurcat până la urmă. Alte detalii nu ştiu dacă ar mai fi de dat. O exemplificare de beletristică este şi în fragmentul din ultimul articol. 🙂
Păi poate încercăm noi o definiţie a beletristicii. 😛 Biografiile şi memoriile intră de asemenea la beletristică? Nu în literatura memorialistică?
ApreciazăApreciază
Modul in care alegem sa construim categorii pentru diferitele feluri de literatura are, sa zicem, un oarecare farmec.
Ce m-a interesat pe mine insa este ideea urmatoare… daca conceptul de ‘beletristica’ reprezinta un subdomeniu al literaturii, si numai literatura asta poate fi considerata in mod corect arta, implicatia este ca o grupare semnificativ de mare (partea care ramane) a literaturii nu este arta!
si mai interesant, daca ideea de mai sus este corecta, intrebarea inevitabila atunci devine cine anume hotaraste ce este si ce nu este arta? In mod special, in forme ne-extreme, de mijloc, ale literaturii, oare este intelept sa delegam aceasta decizie oricui altcuiva in afara propriei mele persoane?
intrebare care ma duce la gandul ca, in ultima instanta, probabil ca nici nu avem capacitatea de a delega. fie ca accedem opiniei unui cercetator, a Academiei Romane ori a opiniei majoritatii, decizia aceasta in sine este o decizie personala.
ApreciazăApreciază
Dacă rămâne o decizie la nivelul individului, atunci variabila reprezentată de pregătirea pe care o are fiecare persoană care decide e mult prea lipsită de constanţă. Şi devine mutl prea relativ fiecare rezultat. Astfel, domnul care a citit o carte în viaţa lui va considera artă cu totul altceva decât domnul care a citit o sută de cărţi şi are cunoştinţă de istoria curentelor în literatură etc. şi cu totul altceva faţă de domnul care a citit 300 de cărţi cu tot restul.
Aşadar, trebuie ca principiile care stabilesc ce e aceea literatura-artă să fie determinate de un grup de persoane care ştiu aprecia arta şi au pregătirea necesară pentru aceasta.
Afară de asta, bineînţeles că fiecare persoană e liberă să denumească artă obiectul x sau y, însă nu se poate aştepta ca această denumire să fie acceptată şi de restul lumii.
Diferenţă faţă de a spune că obiectul x sau y este frumos sau urât, care exprimă mult mai mult o stare personală decât a spune ce anume e artă.
Cam aşa zic eu.
ApreciazăApreciază
Argumentul legat de ‘nivelul de pregatire’ are merit. As fi si mai inclinat sa fiu de acord cu tine daca as fi convins ca cei cu pregatire sunt condusi fara pauza de bune intentii si de o atitudine de smerenie.
Altfel, ideea unui grup de persoane care decide pentru toti ceilalti ce este si ce nu este arta in societate este o idee oarecum neconfortabila pentru mine. Probabil pentru ca mai mult sau mai putin inteleg arta in sine ca o exprienta comuna a umanitatii precum is o forma de expresie.
Nu stiu daca abilitatea de a judeca arta trebuie divortata in mod categoric de abilitatea de a o produce. In alte cuvinte, arta, si prin urmare literatura, este a noastra, a tuturora. O consumam cu usurinta, si o producem cu usurinta, chiar daca nu in formele ei cele mai sofisticate. Mi s-ar parea oarecum inconsecvent sa spui ca nu o putem judeca cu usurinta. In general, vorbind.
As sugera ca pregatirea in sine nu schimba o persoana in mod calitativ. Oamenii cu pregatire si cei fara pregatire sunt cu totii oameni. Cam abstract, si usor de contraargumentat, dar am vrut sa mentionez si aspectul asta. 🙂
In final, exista niste motive mai pragmatice pentru care tacerea ar fi de preferat unei delimitari categorice. Doua imi vin in minte pe moment:
1. Motivul comercial. Imagineaza-ti ca tu scrii un roman cu o tema controversata, iar Academia Romana declara ca romanul tau de fapt nu se ridica la nivelul de arta. Trei distinsi profesori merg la Pro TV si promit cu toata sinceritatea ca desi lucrarea ta i-au facut sa zambeasca, din pacate nu este literatura serioasa. Datorita opiniei Academiei, magazinele nu mai cumpara cartea ta si tu pierzi o multime de bani.
Desi in realitate interviurile de la Pro TV probabil ca ar stimula vanzarile, distinsii profesori ar incerca efectiv sa aleaga care autori au sucess si care nu.
2. Motivul politic. Daca tu, autorul din scenariul anterior, mai sarac si mai suparat din cauza interviurilor de la Pro TV, intamplator, ai scris in trecut o multime de articole critice la adresa guvernului sau a Academiei Romane? Dintr-o data, declaratia obiectiva a celor cu pregatire are aparenta (speram ca doar aparenta) razbunarii sau a persecutiei politice.
Cum spuneam, argumentul tau are merit. Dar, inainte de a-l accepta sau a-l respinge, poate ca are valoare sa ne uitam la el in contextul intelegerii noastre despre natura umana si a istoriei din ultimii 50-60 de ani ai Romaniei. 🙂
ApreciazăApreciază
Hibiscus ai pus linkul tau catre Wikipedia, banuiesc ca nu e siteul tau nu? 😛
Interesanta argumentare.
ApreciazăApreciază
no si tu, Romuluss! 🙂
ApreciazăApreciază
Nu ştiu ce ar fi în primul rând. Le zic după cum le observ. Sunt mai multe idei care cred că nu s-au observat destul de atent.
Nu persoane care să stabilească ce e arta, ci persoane care să stailească principiile care determină ce e arta. Să cadă la înţelegere care ar fi cele mai importante criterii. Cred că ăsta e cel mai important lucru. Abia apoi, poate (zic doar poate), şi ce e artă.
Apoi, când am spus grup de persoane hotărâtor, nu m-am gândit la Academia română, unde ştim şi noi şi restul românilor, în afară de ei, probabil, că s-au adunat o mulţime de neprofesionişti. Cu alte cuvinte profesionişti în cu totul alte domenii decât cele care era nevoie. S-a văzut şi la hotărârile în ce priveşte gramatica, ortografia etc. şi e suficient ca să nu mă gândesc la ei atunci când vorbesc despre un grup de elită. Nu mă gândeam la un grup anume, pentru că noi vorbeam teoretic, la modul general; la modul general mă gândisem dacă arta o poate stabili orice individ, oricine ar fi el sau altcineva.
Apoi, o fi literatura a noastră, a tuturora, dar cine a hotărât ce anume intră în literatură şi ce nu, până la momentul prezent pentru a putea noi spune că x este literatură, iar y nu este? A decis altcineva, nu noi, oamenii de rând, consumatorii de artă, de literatură. Încă o chestiune aici: faptul că noi scriem (unii) nu ne validează valoarea scrierii, nu ne certifică ca şi autori de literatură, de artă. Pentru că, astfel, orice creaţie, orice piesă muzicală (manele, de exemplu. ai ascultat manele?) poate fi declarată de câte unul sau altul artă. Şi atunci ajungem la lucruri imposibile:
fiecare persoană care creează îşi va considera propria creaţie artă. Cel puţin acea persoană. Am ajunge în siatuaţia că orice creaţie de orice factură să fie denumită de cel puţin o persoană artă şi să fie valid pentru că noi producem, noi consumăm.
Şi atunci care vor fi creaţiile care nu vor fi artă? Nu va mai rămâne nici una. Iar atunci termenul ARTĂ îşi va pierde sensul pe care îl are. Acolo unde nu vor exista piese ne-artistice, arta va fi egală cu creaţia. Deci fără valoare. 🙂
Aşa că pică şi asta.
Pregătirea. Dacă pregătirea în sine nu schimbă calitativ omul, e grav, pentru că atunci pregătirea este inutilă. Putem foarte bine fără ea. Un cântăreţ care studiază vocal, felul în care să-şi pună în valoare vocea nu ajunge a fi mai bun calitativ decât atunci când a început, pregătirea nu îşi mai are sensul, omul nu poate progresa şi putem compune şi scrie orice la orice vârstă.
Dacă ai fi spus că pregătirea nu schimbă talentul unui om sau inteligenţa, asta ar fi fost o idee bună. De pregătire e nevoie pentru ca omul să ştie cum să-şi pună în valoare acel talent şi acea inteligenţă.
Şi cred că mă opresc, că voi scrie romane. 🙂 Şi nu ştiu dacă îmi va fi publicat. 😛
ApreciazăApreciază
Romi,
Hibiscus şi-a luat numele şi s-a botezat pe blogul A.Damei şi a dorit să fie sigur că ştie lumea cum arată un hibiscus. 😛 E bine, că eu, una, nu ştiam.
Deci, dacă vrei să asişti la botezul lui, ce foarte recent a avut loc… 🙂
ApreciazăApreciază
Dar care era numele vechi? 😛 desi am ceva banuieli, totusi nu vreau sa gresesc.
Sigur ca particip la botez – vin cu se zice de acasa? 🙂
ApreciazăApreciază
Da banuiala mea era buna – wuuau ce nume -Hibiscus- interesant, dar imi place cum arata planta 😛
ApreciazăApreciază
Romuluss,
Se pronunta ‘high-biscus.” 😉
M-am botezat pentru ca nu am vrut sa o pun pe A.Dama in situatia de a spune „Am fost aici ieri cu am fost si eu aici si am avut o discutie interesanta.” O fraza ce altfel ar fi fost foarte corecta. 😉
ApreciazăApreciază
Romi, deci ai mirosit, ai bănuit, ai măsurat şi ai tras concluzia. 😀 N-o fost confuzie. O dat bine adunarea, vasăzică. 😛
ApreciazăApreciază
Ei, ei, Hibiscus,
imediat ajungem să pronunţăm high-biscuits! Sau Heil Hitler! 😀
ApreciazăApreciază
Camix – asta cu Heil Hitler a fost chiar simpatica – am ras tare bine cu laptopul in brate 😛
Deci vasazica instauram al IV Reich ca deja Führer avem 😀
ApreciazăApreciază
Camix,
Cred ca argumentele noastre au nuante culturale destul de accentuate. Mi-am dat seama de asta dupa ce am citit ultimul tau raspuns.
Interesant!
Man, asta imi aduce aminte de o expresie a lui Marius Cruceru, cand tot vorbea el de „setting-uri culturale.” Dupa ce a inceput el cu aia, de fiecare date cand un coleg zicea ceva off-base, cineva ii aducea aminte ca ceva nu e in regula cu setting-urile lui culturale. 🙂 Faine vremuri!
De mi-as aduce aminte si ce a vrut sa spuna cu setting-urile lui…
ApreciazăApreciază
Romuluss… fii politicos! Nu apreciez comparatia.
ApreciazăApreciază
sorry
ApreciazăApreciază
Hibiscus ai cumva un site sau un blog, altfel se creaza totusi o mica confuzie vizavi de interlocutor.
Mersi de intelegere.
ApreciazăApreciază
no problem. esti ok, romuluss. 🙂
eu am crescut in Romania dar nu mai sunt pe-acolo. ca sa iti raspund la intrebare, de fapt, incerc sa imi limitez prezenta pe web. dar a trecut asa de mult timp de cand am citit sau scris ceva in romaneste incat mi-am zis hai sa vad cine mai e pe-acolo.
si asa am dat de blogul lui camix… 🙂
ApreciazăApreciază
Deci v-aţi distrat – mă bucur, Romuluss -, v-aţi supărat şi şi împăcat – şi mai bine. 😀
Nu ştiam de setting-urile culturale. 😛 Înseamnă că încă un fost student de-al lui.
ApreciazăApreciază
In viata pt mine a fost cel mai greu lucru sa determin pe cineva sa se supere probabil din motive fara o consistenta densa, neintentionat – si sa nu reusesc sa gasesc o rezolutie.
Cred ca Hibiscus are o bunatate innascuta, mersi Hibiscus pt acceptarea scuzelor. Cred ca Hibiscus i se potriveste ca si nickname – are aceeasi frumusete 🙂 .
ApreciazăApreciază
Înseamnă că stai bine cu psihologia relaţionării şi dialogului. 😀 A very good thing!
ApreciazăApreciază
Camix, cum spui „nice” in romana fara sa spui „dragut?” 🙂
ApreciazăApreciază
Depinde ce nuanţă a lui nice vrei să transmiţi: la nivel de formă (cineva e nice outside, fizicul: simpatic, frumuşel) sau e nice inside (amabil, bun, sufletist).
ApreciazăApreciază
Amabil!! Asta era! Mersi! 🙂
Romuluss, multumesc pentru cuvintele amabile! Ai grija doar sa nu vada vreun teolog gandul tau despre bunatatea innascuta. 🙂
ApreciazăApreciază
Cum? Ce? se vorbeste cumva despre bunatatea innascuta? :))
ApreciazăApreciază
Unele lucruri nu trebuie luate riguros matematic, riguros teologic sau riguros astronomic – unele lucruri au nota de compliment , de politete, etc 😉 – e si asta un capitol in viata nu ?
ApreciazăApreciază
Absolut! Eu sunt de partea ta! 🙂
ApreciazăApreciază
Hibiscus, mersi – am observat ca esti o persoana politicoasa si cu o minte agera – e f important pentru un dialog bun fie el chiar si internaut ca sa folosesc acest termen care e popular dar nu imi place deloc pt ca suna ca un calificativ negativ 😛
ApreciazăApreciază
Micule teolog,
🙂
imediat ţi s-au deschis urechiuşele. 😀 Ai auzit bine! Se aude bine prin sfera asta internetică. 🙂 Foarte bine, tot aşa!
ApreciazăApreciază
Aşa, păi Romuluss a explicitat bine cazul în faţa judecătorului, nu-ţl mai explicitez sau pledoariez nici eu.
@
Auzi, Romuluss, de ce ţi se pare cu conotaţie negativă ‘internaut’? Mie îmi place la nebunie. Sună a cosmonaut! Întotdeauna mă şi duce cu gândul la el. Şi, cum ei sunt în domenii ale ştiinţei, grele, serioase, nu pot avea decât alură sănătoasă! 😀
Şi a propos, am văzut articolul cu găurile negre din cosmos, care îmi par o chestiune foarte atractivă. Acum sunt eu în puţină criză de vreme, mă lupt cu timpul, dar voi recupera.
@
Şi la Micul teolog. Că vreau să fiu şi eu Ohm cu el, după cum e şi el cu alţii! 😛
ApreciazăApreciază
Cami, uite ce text interesant am citit azi în timp ce mă „odihneam” în mână cu una din cărțile lui Max Lucado, apărută la editura Scriptum (3:16, numerele speranței)
„El este Dumnezeul cel Veșnic (Rom. 16:26). El a inventat timpul și deține brevetul lui. A Ta este ziua, a Ta este și noaptea (Ps. 74:16). El era înainte de a fi existat orice altceva. Când primul înger și-a ridicat pentru prima oară aripa, Dumnezeu existase deja din totdeauna.”
Asta, apropo de TIMPUL nostru de „plastilină”.
ApreciazăApreciază
Flori,
frumos ai găsit…
Timpul, în mâinile Lui, e doar o mică minge de plastilină. O poate comprima şi dilata după cum doreşte… Cu cât mai mult nu ne va purta nouă de grijă, dacă poate face aşa ceva?!
🙂
ApreciazăApreciază
Cami,
exact!
A prins exact ideea pasajului.
ApreciazăApreciază