Archive for Mai 2008

h1

Dispariţia unui pătrat (despre noi numai de bine)

Mai 27, 2008

(nunta la care am fost sâmbăta asta avea farfurii pătrăţoase)

Ne ocupăm de lucruri pe care nu le înţelegem, denigrând. Poate tocmai pentru că avem impresia că noi putem înţelege tot şi ceilalţi ar trebui să ia aminte la barometrul nostru interpretativ şi moral ca nu cumva să se spurce cu chestiuni imorale, ilegale, nespirituale, neziditoare… Poate fi cineva măsura gradului de zidire pe care îl poate avea un text sau altul? Dacă pe tine nu te hrăneşte spiritual, intelectual etc., faci efortul de a te gândi că l-ar putea totuşi zidi pe altul înainte să arunci cu piatra „poticnirii”?

De multe ori mi s-a întors stomacul în poziţie inversă când vedeam cum Pătrăţosu e făcut anatema pentru că modul lui de închinare depăşea grila de interpretare a altora. Mă cruceam în faţa ecranului de asocierile pe care le poate face mintea omenească între ce e trăire personală cu Dumnezeu şi blasfemii; între revelaţia de care are el parte de sus şi efectul poticnitor rezultat în unii.

Înţeleg motivul poticnirii până la un punct. Sigur că e greu de trasat o linie despărţitoare, dar nu pot să nu îmi ridic semne de întrebare cu privire la… unde se termină poticnirea reală şi unde începe folosirea acestui motiv doar pentru a limita revelaţia celui care a trăit un alt gen de experienţă decât tine.

Unul din modurile în care îmi pot explica ce s-a întâmplat – şi se va mai întâmpla şi pe alte meleaguri, cu siguranţă – e că avem de la alţii pretenţii mai mari decât de la noi. Cu noi de ce nu suntem la fel de exigenţi ca să ne determine să construim un lucru bun pentru alţii şi ca să creştem noi înşine? Aşteptăm din partea celuilalt să se roage după profunzimea pe care o cunoaştem noi, pentru a-i acorda votul de „apt spiritual”.

Dacă se îndrăzneşte folosirea altei limbi în anumite pasaje din text sau din comentarii, ne simţim jigniţi că ni se pun sub ochi. Adică ne simţim jigniţi că altul a învăţat mai mult decât noi la un moment dat şi vrem să se simtă inferior că nu respectă teama noastră de creştere. Trebuie să înţelegem tot ce se scrie, tot ce se gustă, tot ce se dezbate? Chiar tot?

Dacă într-adevăr trebuie, atunci cum vrem noi să realizăm asta doar determinându-i pe ceilalţi să coboare la nivelul nostru, iar noi nici un efort către ei, studiind şi progresând? Nu sună prea echilibrat, nu? Din păcate, nu.

Mi se pare că am devenit prea siguri, prea cerţi, prea fără dubiu în privinţa celorlalţi şi prea îngăduitori în privinţa noastră. Celălalt e sigur pierdut, cu totul adevărat că e greşit, nespus de păcătos, demn de eliminat din grup şi de izolat de restul, lăsat în pustie, ars pe rug…

Despre noi numai de bine… Judecăţile devin, dintr-o dată, mult mai permisive. Noi nu am scris chiar nerespectuos, noi doar am spus adevărul, adevărul deranjează, noi am dorit doar să zidim, noi nu suntem vehemenţi decât cu ce vine de la cel rău, noi avem intenţii bune. Nu s-a ţinut cont de puterea noastră de înţelegere, noi trebuie să fim răzbunaţi.

Nu voi nega aspectele atât negative, cât şi pozitive ale fiecărei părţi. Însă când asistăm la închiderea unui blog, ar trebui să ne punem nişte semne de întrebare şi în dreptul nostru. Despre el numai de rău, iar despre noi numai de bine…?

Anunțuri
h1

Alegeri… de închinare

Mai 24, 2008

Primim în cutiile poştale de o vreme încoace (bine că nu şi în cutiile electronice deocamdată) reclame şi imbolduri a vota pe unul sau pe altul la alegerile de primari. Că unul e mai bun (decât ceilalţi, se subînţelege, chiar dacă nu se spune), că merită mai mult a fi ales pentru că. Şi, după pentru că, descoperim o imaginaţie foarte bogată la – candidaţi nu – cei care au alcătuit textul, lozincile, persoane specializate.

Se mizează ori pe sentimentele alegătorilor, ori pe luciditatea lor (vasăzică le apreciază nivelul intelectual, ah, înduioşător), ori pe nevoia omului de siguranţă că a învins, că a făcut o alegere mai bună ca altul, un fel de câştig al unei competiţii (teribil de similar cu sportul, mai ales cu fotbalul sau doar mi se pare…?).

„Pentru primărie, un om de omenie.”

„Câştigătorii rămân în teren!”

„Fă mişcarea câştigătoare…”

„Omul, nu partidul!”

Sau exemplu de început de discurs: „Nu vreau să vă cer nimic, am venit în faţa voastră doar ca să vă ofer.

Deci alegătorul iese câştigat pe toate părţile, ni se spune. Este mereu în avantaj. Noi trebuie doar să deschidem braţele pentru a primi. Suntem cei mai fericiţi dintre pământeni.

Acum, la televizor, pe stradă, la radio, e de aşteptat să ţi se vâre pe gât câte un astfel de discurs „bine gândit” (adică manipulează bine, altceva nu; şi poate rimează bine, de asemenea). Ceea ce nu am înţeles a fost de ce apar la amvoane acest fel de discursuri în casele Domnului. Nu doar o confesiune sau alta îngăduie (mi-e teamă să spun promovează) genul acesta de reclamă de la amvon. Multe, foarte multe, poate majoritatea (mi-e teamă să spun toate).

Este vreo legătură între politică şi biserică ce poate duce doar la închinare prin astfel de discursuri electorale în perioadele de alegeri? „Casa Mea e o casă de rugăciune…” Este vreo alăturare între cele două care să nu aibă ca scop influenţarea maselor spre folosul politicii?

Dacă da, de ce nu îi vedem pe aceşti candidaţi şi în alte duminici la biserică (în an ne-electoral, for example), închinându-se împreună cu noi, ca orice simplu creştin?

Se ştie că populaţia are încredere în Biserică în mare procent. Se ştie că ceea ce vine de la amvon are mult mai multă greutate decât ceea ce vine de la microfonul mass-mediei. Noi ar trebui să ştim mai mult aceasta. Iar, dacă o ştim, de ce nu o ştim mai practic şi mai sonor, totuşi?

Casa Mea e o casă de rugăciune…

Dacă am putea să o spunem mai adevărat şi mai tare. Sper că vom putea.

h1

Campioni la sorţi

Mai 22, 2008

Am asistat la sfârşitul finalei Champions League. Nu am avut nici o preferată, nici o antipatică. Nu m-a atras prea mult competiţia celor două echipe, nume, dar nu pentru că nu ar fi echipe bune. Doar că am o simpatie pentru cele din Spania, atâta tot. Chelsea şi Manchester, însă, sunt două competitoare ce fac un joc pe care noi nu apucăm să-l gustăm vreodată în campionatul nostru intern.

Şi nu pot să mă rabd să nu spun – la fel cum nu se rabdă nici ei – cum comentatorii nu ratează niciodată ocazia (când sunt asemenea finale ale ligii campionilor) să pomenească despre mai marea şi mai memorabila victorie a Stelei din 1986. Rememorăm la nesfârşit un singur şi acelaşi moment; toate situaţiile sunt comparate cu clipa unică, cu adevărul suprem. Chiar aşa, după mai mult de 20 de ani de când n-am mai reuşit să ajungem măcar în apropiere, ar trebui să avem un grai mai puţin laudativ, mi se pare mie. Aşa puternic să trăim din amintiri? Ajung să ne fie suficiente, până la urmă.

Să revin. Ceea ce m-a determinat să mă aşez în faţa ecranului a fost finalul egal dintre cele două. Mi-a amintit de un alt meci – unul mai dramatic pentru noi – dintr-un alt campionat. Cel mondial, din 1994, când am fost egalaţi de suedezi. (alte amintiri, nu? 🙂 ) Iar după egal, au urmat loviturile de penalty, care ne-au şi calmat frumos la sfârşit.

Nici atunci, nici acum nu mi-e prea clar mie care e legătura dintre penalty – valoarea echipei – câştigători. Şi răspunsul ar fi, probabil, că nu trebuie să caut decât legătura penalty – câştigători şi atât. Bineînţeles că se poate şi aşa, dar, atunci, ar trebui să vorbim mai bine de joc de loterie, nu de joc de fotbal. „E doar joc”, într-adevăr, dar e unul de strategie, nu doar o simplă întrecere de forţă.

Loviturile de penalty ca elemente hotărâtoare între un concurent şi altul nu fac decât să reducă la zero calitatea şi ideea de fotbal. Nu chiar la zero, e drept. E redusă la nervi întinşi la maxim dacă mingea nu va merge cumva cu un milimetru mai aproape de portar etc.

Câştigătorii declaraţi se vor bucura fără a fi câştigători, învinşii se vor întrista fără a fi învinşi. Victorioşii nu au nici un merit, înfrânţii nu au nici o vină. Totuşi reacţiile există şi încă într-un mod foarte real. Ca privitor, tot m-am bucurat pentru Manchester şi m-am întristat pentru Chelsea. Păcat.

Ar putea foarte bine şi să tragă la sorţi pentru a face rost de un câştigător cât mai repede. Doar acesta e obiectivul, nu?

Putem şi fără efort ajunge la acelaşi rezultat, deci pentru ce să ne mai muncim aiurea?

h1

Scrisori deschise

Mai 19, 2008

Am văzut zilele trecute, plimbându-mă spre centru, pereţii clădirilor vopsiţi în fel de fel de culori. Unele mai proaste ca altele. Nu ştiu de ce li se par frumoase, bombastice şi fantastice mânjelile făcute cu sprayul colorat în stânga şi dreapta, după cum dă… mâna; gândul mai puţin.

Nu neg că există şi lucrări excepţionale în acest gen sau, dacă nu sunt profesioniste, sunt măcar cu bun gust. Însă atâtea ziduri cu linii aruncate aiurea sau un cap de ştiu eu ce orătanie sau culori neasociabile asociate (dacă ar fi să pună pe ei culorile în aşa manieră, n-ar face-o niciodată), de te întrebi dacă stai la oraş sau prin ceva triburi…

Ei, după ce am trecut de toate aceste sprayuri, am dat şi de un text scrijelit pe un zid:

I love you, Grety

Vă sunt foarte cunoscute, cu siguranţă. Pe copaci deseori, pe pereţi în şcoli, pe bănci, pe asfalt scris cu creta, pe uşile scărilor de bloc cu carioca, pe scara blocului chiar, pe coperţile caietelor… Nu doar declaraţii sinonimice cu cea de mai sus, dar şi iniţialele lor într-un exerciţiu de matematică:

A + N =

Purtăm în interior un „bagaj” atât de mare, încât trebuie exteriorizat undeva. Şi atunci luăm ce vine la îndemână, în locul unde ne întâmplăm într-un moment. Cu cheia de la locuinţă, cu instrumente de scris, cu beţe găsite pe drum…

Nu ce deschişi suntem cu declaraţiile cele mai importante atunci când le scriem, şi nu le spunem? Nu ce liberi ne găsim dintr-odată să fim de o sinceritate maximă în faţa unor lucruri, în mijlocul naturii, în faţa unui zid, a unui birou sau, poate, a unei foi. Dar în faţa unui ecran? Uups!

Mă întrebam dacă persoana care ar fi destinatarul de fapt al propoziţiei noastre a avut ocazia să afle. Dacă suntem în stare să-i scriem peste tot numele, importanţa ei nu mai pusă sub semnul întrebării. Şi, dacă aşa stă situaţia, cea mai importantă persoană care ar trebui să audă cuvintele scrijelite de noi pe ziduri le ştie?

Ar fi interesant de ascultat despre scrierile voastre. Bănuiala mea ar fi că, de cele mai multe ori, cei care sunt scrişi prin natură nu ajung să afle. Sau târziu ajung. Merită (ar fi meritat) să afle? O altă întrebare spre meditaţie.

Eu îmi amintesc că desenam cu degetul pe farfurie, pe masă când era puţin umedă, cu lingura prin supă câte o iniţială mare şi înflorită la capete…

h1

Lucrurile care nu se văd

Mai 16, 2008

Luca 18:1 Isus le-a spus o pildã, ca sã le arate cã trebuie sã se roage necurmat, şi sã nu se lase.
2 El le-a zis: „Într-o cetate era un judecãtor, care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina.
3 În cetatea aceea era şi o vãduvã, care venea des la el, şi-i zicea: „Fã-mi dreptate în cearta cu pîrîşul meu.”
4 Multã vreme n-a voit sã-i facã dreptate. Dar în urmã, şi-a zis: „Mãcar cã de Dumnezeu nu mã tem şi de oameni nu mã ruşinez,
5 totuşi, pentru cã vãduva aceasta mã tot necãjeşte, îi voi face dreptate, ca sã nu tot vinã sã-mi batã capul.”
6 Domnul a adãugat: „Auziţi ce zice judecãtorul nedrept?
7 Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigã zi şi noapte cãtre El, cu toate cã zãboveşte faţã de ei?
8 Vã spun cã le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va gãsi El credinţã pe pãmânt?”

Ni se spune că, dacă vom cere ceva după voia Domnului, cu credinţă, ne va da. Ni se spune să ne rugăm neîncetat. În fiecare secundă? Minut? Cât de neîncetat? Femeia care s-a înfăţişat judecătorului a insistat. Cât a insistat? Până la primul refuz? S-a retras politicos şi a spus: „Bine, dacă aşa spui, atunci nu mai vin să-mi faci dreptate.” Dacă ar fi renunţat să insiste, ar mai fi primit?

Acum, e drept că sunt temperamente şi temperamente. Personalităţi extrem de diferite, de asemenea. Unii cer frumos, alţii poruncesc să li se dea.

Vrei să mă ajuţi la calculator puţin?

sau

Hai repede, că am nevoie acum! N-ai venit încă?

Unii cer o dată şi apoi aşteaptă, cuminţi şi respectuoşi, să primească. Dacă nu primesc, nu mai amintesc. Alţii se ţin scai de om să li se dea (Nu mă învoiţi de la engleză ora asta? Că trebuie să merg în cutare loc…); ştiu că nu e corect ceea ce cer, ştiu că nu se face sau nu s-a făcut până atunci, ştiu că ei ar fi trebuit să fie mai atenţi în chestiunea cu pricina, ştiu toate acestea, dar insistă şi se ţin de capul tău până te scot din sărite. În engleză e to hit the ceiling (traducere mot-a-mot – a lovi tavanul); o iei în sus, ca fumul (ce iese pe urechi, de nervi). Aceştia nu ştiu când să se oprească; te imploră şi te roagă în mii de feluri, până ori pleci tu de lângă ei, ori faci cum vor.

Am exemplificat comportamente extreme, pentru a trasa nişte caracteristici. Însă insistenţa nu vine neapărat la pachet cu lipsa de reverenţă sau respect. Nici cuminţenia sau reţinerea nu vine neapărat la pachet cu integritatea model.

Lui Dumnezeu, cum îi cerem? Read the rest of this entry ?

h1

Unde-s mulţi, Numai puterea creşte

Mai 10, 2008

O prietenă mi-a arătat pagina unei echipe româneşti de fotbal. A Universităţii Cluj. Cu un scop anume.

Nu mai e o noutate, acum, că noua campioană a României la fotbal este CFR Cluj. Simpatizanţii şi mai nebunaticii fani ai fostelor câştigătoare, cu care s-au obişnuit în ultimii ani (Steaua, Dinamo…), nu sunt singurii revoltaţi. Să vedem cum arată clasamentul care a fost afişat pe site-ul Universităţii Cluj.

Şi totuşi, cine e pe locul 1?

Aţi spune că nici nu avem câştigători. Însă are număr de meciuri disputate, meciuri câştigate, pierdute, puncte, golaveraj. Numai numele nu a fost trecut. Dar când ne ferim în asemenea hal să pronunţăm numele cuiva? Spunem „ducă-s-ar pe pustii”, nu-i spunem numele, într-atât ne e de drag. CFR Cluj nici nu a meritat să fie onorată cu afişarea numelui, într-atât e de iubită de către admiratorii (un termen, de altfel, mult prea elegant pentru ei) U. Cluj.

Mi-am mărit pupilele, ca să văd mai bine. Poate mi se pare mie. Însă n-am probleme cu vederea la distanţă mică. Numai la distanţă foarte mare.

Şi sunt doar 2 echipe din acelaşi judeţ. Dacă erau mai multe? Desigur, ştim ce e în Bucureşti, din punctul acesta de vedere. Însă punem întrebarea pentru problematizare. Read the rest of this entry ?

h1

Aud

Mai 8, 2008

Un tunet larg
ca al ploii torenţiale de vară
iar eu îl inspir
tulburată şi clară
căci aceasta e bătaia
inimii tale
care, azi, cutremură
şi auzul meu.
Printr-un nepriceput
îl apuc
tocmai eu.
Frumoasă îl ascult
cum radiază,
căci azi sunt
şi aud.
Şi îţi aud îngerul cum locuieşte
între aceste tunete terestre,
îndrăgostindu-mă din nou
de El.

h1

O zi a Bărbaţilor

Mai 5, 2008

Păcat că în legiferarea Zilei Bărbatului, adică cea de 5 mai, s-a implicat o companie de bere. Asocierea care se face astfel va fi între bărbat şi băutură. Pentru cei care nu știu unde este limita, ăsta ar fi pretextul ideal să continue. Pentru ceilalți, care știu unde e limita, nu cred că e definitoriu. Sau cel puțin nu ar trebui redus la asta. Cred că sunt multe alte elemente definitorii.

Personal, nu mi se pare o idee rea aceea de a exista o zi a bărbatului în calendar. Unora le place să glumească pe seama asta, spunând că bărbaţii vor să fie egali cu femeile, care au 8 Martie (aşa am avut pretext să schimb imaginea blogului o zi). Una peste alta, ideea în sine e bună. Felul în care ştiu românii să o pună în valoare, însă, lasă loc mult de îmbunătățire.

Anul acesta nu a reuşit să se legifereze 5 mai. Poate la anul, când nu vor fi parlamentarii ocupaţi cu alegerile. Însă o sărbătoare se poate marca şi fără declarări, strigări, semnături, băuturi.

Am mai adus în discuţie acum câteva articole trăsături ale bărbatului (poate cu alte ocazii voi reveni şi cu un punct de vedere mai psihologic, pentru că ar fi o discuţie interesantă) sau ale Bărbatului, pornind de la oglindirea dată de sportul rege. Şi atunci, şi acum spun la fel: el este mult mai mult decât imaginea care răzbate de pe ecranul unui meci, mai mult decât adjectivele pe care i le atribuie o companie de bere sau alta, mai mult decât apare într-un film cu Sylvester Stallone sau Steven Seagal.

Gândindu-mă la o imagine şi o ‘definiţie’ a bărbatului (nu că s-ar putea cuprinde pe de-a-ntregul doar într-una), mi-am reamintit ieri Read the rest of this entry ?

h1

Adevărata faţă

Mai 3, 2008

Ce vrem să vedem atunci când ne privim în oglindă? O imagine care să ne determine să mai întârziem măcar puţin în faţa ei, bineînţeles. Nu o imagine din faţa căreia să ne apuce dorul de ducă în pustie.

Aşa vroia şi Dorian Gray. Stătea în faţa unui tablou ce îl înfăţişa pe el în toată frumuseţea. Tabloul îl fascina şi întrista în aceeaşi măsură. Era frumos. Asta însemna că era el frumos. Şi era totuşi doar un moment, doar o perioadă. Nu va fi toată viaţa aşa cum era atunci, acolo. Va îmbătrâni. Nu se poate face nimic în privinţa asta? O înţelegere cu cineva, o afacere ca să poată el rămâne tânăr şi doar portretul să îmbătrânească? Nimic, nimic?

Aceasta ar fi intriga romanului Portretul lui Dorian Gray, scris de către controversatul scriitor irlandez Oscar Wilde, văzând lumina tiparului pentru început într-o revistă de povestiri în 1890. Legătura dintre scriere şi viaţa autorului se pare că a fost foarte strânsă, ele având destul de multe puncte comune. Totuşi, romanul invită la o atitudine autocritică şi dă impresia a fi izvorât dintr-o trăire asemănătoare. Însă ceea ce a urmat în viaţa lui Wilde părea a fi doar de acolo încolo adevăratul declin, chiar dacă semne în acea direcţie s-au arătat încă din adolescenţa lui. Să fie o prefigurare…? Să simţi atunci când te apropii de ceea ce e rău şi totuşi să nu poţi opri…

Ce suntem în stare să facem pentru ceea ce apare în oglinda noastră? Atât fizică, cât şi spirituală. Ceea ce părem în faţa oamenilor este important. Extrem de important. Aşa a fost întotdeauna. Dar până unde suntem dispuşi să mergem?

Dorian a dorit schimbul de „faţă” cu tabloul. Şi, aşa cum uneori sau deseori, ni se împlinesc cele mai nebunatice dorinţe (să avem grijă ce ne dorim, nu?), s-a îndeplinit. Să primească tabloul toate ridurile, toate urâţeniile sufletului, urmele păcatelor, anii, iar pe el să-l lase intact. În faţa lui şi în faţa oamenilor. În faţa oamenilor, a reuşit; cel puţin o vreme. În faţa lui însuşi, a cam dat-o în bară. Primind cadou propriul tablou, l-a ţinut la vedere cât timp nu a început să se urâţească. După ruperea logodnei de iubita lui, tabloul „s-a mişcat”, prezentând urme de răutate. Şi de aici încolo, tabloul a rămas ascuns sub un văl, într-o cameră de sus.

Revenirea la el se producea, totuşi, de fiecare dată când ştia că a comis un lucru rău, ca o verificare morală a sa în faţa unei autorităţi supreme, pe care o recunoştea doar undeva într-un adânc al fiinţei foarte ascuns. Însă continua să meargă pe acelaşi drum. Şi-a omorât un bun prieten, pictorul tabloului, benchetuia hedonist şi era insensibil la orice principiu moral.

Când a devenit imposibil de suportat imaginea pe care o prezenta pictura, a decis: de ce să mai fie nevoie să-l privească? Îl va rupe în bucăţi cu un cuţit, asta va face! În cameră se auzi un zgomot puternic: servitorii lui au intrat înăuntru şi au dat de o privelişte năucitoare. Tabloul care reprezenta pe Dorian tânăr şi frumos intact. Lângă tablou, jos, stăpânul lor, Dorian, foarte îmbătrânit şi urâţit, mort cu un cuţit înfipt în piept.

Fuga de propria şi reala imagine este imposibilă. Adevăraţii noi ne vor urmări chiar dacă ne punem măşti. Responsabilitatea şi conştiinţa vor striga din noi, chiar dacă ne vom acoperi urechile. Nu există fugă din faţa lor. Fugim în fiecare zi de noi şi de felul în care suntem percepuţi; ne ascundem sau cel puţin încercăm; însă ştim cum suntem, de fapt. Ne ştim mai bine ca oricine dintre cei care ne privesc faţa. Dumnezeu, care nu se uită la faţa omului, ci la inima lui, vede prin faţa noastră. Şi noi, şi El ştim cine suntem. La ce bun să ne mai ascundem?

Paradoxal cum lucrurile pe care vrem mai mult să le ascundem, acelea ajung cele mai expuse, în final.

Lectură plăcută şi stimulativă!

%d blogeri au apreciat asta: