Archive for 3 mai 2008

h1

Adevărata faţă

mai 3, 2008

Ce vrem să vedem atunci când ne privim în oglindă? O imagine care să ne determine să mai întârziem măcar puţin în faţa ei, bineînţeles. Nu o imagine din faţa căreia să ne apuce dorul de ducă în pustie.

Aşa vroia şi Dorian Gray. Stătea în faţa unui tablou ce îl înfăţişa pe el în toată frumuseţea. Tabloul îl fascina şi întrista în aceeaşi măsură. Era frumos. Asta însemna că era el frumos. Şi era totuşi doar un moment, doar o perioadă. Nu va fi toată viaţa aşa cum era atunci, acolo. Va îmbătrâni. Nu se poate face nimic în privinţa asta? O înţelegere cu cineva, o afacere ca să poată el rămâne tânăr şi doar portretul să îmbătrânească? Nimic, nimic?

Aceasta ar fi intriga romanului Portretul lui Dorian Gray, scris de către controversatul scriitor irlandez Oscar Wilde, văzând lumina tiparului pentru început într-o revistă de povestiri în 1890. Legătura dintre scriere şi viaţa autorului se pare că a fost foarte strânsă, ele având destul de multe puncte comune. Totuşi, romanul invită la o atitudine autocritică şi dă impresia a fi izvorât dintr-o trăire asemănătoare. Însă ceea ce a urmat în viaţa lui Wilde părea a fi doar de acolo încolo adevăratul declin, chiar dacă semne în acea direcţie s-au arătat încă din adolescenţa lui. Să fie o prefigurare…? Să simţi atunci când te apropii de ceea ce e rău şi totuşi să nu poţi opri…

Ce suntem în stare să facem pentru ceea ce apare în oglinda noastră? Atât fizică, cât şi spirituală. Ceea ce părem în faţa oamenilor este important. Extrem de important. Aşa a fost întotdeauna. Dar până unde suntem dispuşi să mergem?

Dorian a dorit schimbul de „faţă” cu tabloul. Şi, aşa cum uneori sau deseori, ni se împlinesc cele mai nebunatice dorinţe (să avem grijă ce ne dorim, nu?), s-a îndeplinit. Să primească tabloul toate ridurile, toate urâţeniile sufletului, urmele păcatelor, anii, iar pe el să-l lase intact. În faţa lui şi în faţa oamenilor. În faţa oamenilor, a reuşit; cel puţin o vreme. În faţa lui însuşi, a cam dat-o în bară. Primind cadou propriul tablou, l-a ţinut la vedere cât timp nu a început să se urâţească. După ruperea logodnei de iubita lui, tabloul „s-a mişcat”, prezentând urme de răutate. Şi de aici încolo, tabloul a rămas ascuns sub un văl, într-o cameră de sus.

Revenirea la el se producea, totuşi, de fiecare dată când ştia că a comis un lucru rău, ca o verificare morală a sa în faţa unei autorităţi supreme, pe care o recunoştea doar undeva într-un adânc al fiinţei foarte ascuns. Însă continua să meargă pe acelaşi drum. Şi-a omorât un bun prieten, pictorul tabloului, benchetuia hedonist şi era insensibil la orice principiu moral.

Când a devenit imposibil de suportat imaginea pe care o prezenta pictura, a decis: de ce să mai fie nevoie să-l privească? Îl va rupe în bucăţi cu un cuţit, asta va face! În cameră se auzi un zgomot puternic: servitorii lui au intrat înăuntru şi au dat de o privelişte năucitoare. Tabloul care reprezenta pe Dorian tânăr şi frumos intact. Lângă tablou, jos, stăpânul lor, Dorian, foarte îmbătrânit şi urâţit, mort cu un cuţit înfipt în piept.

Fuga de propria şi reala imagine este imposibilă. Adevăraţii noi ne vor urmări chiar dacă ne punem măşti. Responsabilitatea şi conştiinţa vor striga din noi, chiar dacă ne vom acoperi urechile. Nu există fugă din faţa lor. Fugim în fiecare zi de noi şi de felul în care suntem percepuţi; ne ascundem sau cel puţin încercăm; însă ştim cum suntem, de fapt. Ne ştim mai bine ca oricine dintre cei care ne privesc faţa. Dumnezeu, care nu se uită la faţa omului, ci la inima lui, vede prin faţa noastră. Şi noi, şi El ştim cine suntem. La ce bun să ne mai ascundem?

Paradoxal cum lucrurile pe care vrem mai mult să le ascundem, acelea ajung cele mai expuse, în final.

Lectură plăcută şi stimulativă!

%d blogeri au apreciat: