h1

Adevărata faţă

Mai 3, 2008

Ce vrem să vedem atunci când ne privim în oglindă? O imagine care să ne determine să mai întârziem măcar puţin în faţa ei, bineînţeles. Nu o imagine din faţa căreia să ne apuce dorul de ducă în pustie.

Aşa vroia şi Dorian Gray. Stătea în faţa unui tablou ce îl înfăţişa pe el în toată frumuseţea. Tabloul îl fascina şi întrista în aceeaşi măsură. Era frumos. Asta însemna că era el frumos. Şi era totuşi doar un moment, doar o perioadă. Nu va fi toată viaţa aşa cum era atunci, acolo. Va îmbătrâni. Nu se poate face nimic în privinţa asta? O înţelegere cu cineva, o afacere ca să poată el rămâne tânăr şi doar portretul să îmbătrânească? Nimic, nimic?

Aceasta ar fi intriga romanului Portretul lui Dorian Gray, scris de către controversatul scriitor irlandez Oscar Wilde, văzând lumina tiparului pentru început într-o revistă de povestiri în 1890. Legătura dintre scriere şi viaţa autorului se pare că a fost foarte strânsă, ele având destul de multe puncte comune. Totuşi, romanul invită la o atitudine autocritică şi dă impresia a fi izvorât dintr-o trăire asemănătoare. Însă ceea ce a urmat în viaţa lui Wilde părea a fi doar de acolo încolo adevăratul declin, chiar dacă semne în acea direcţie s-au arătat încă din adolescenţa lui. Să fie o prefigurare…? Să simţi atunci când te apropii de ceea ce e rău şi totuşi să nu poţi opri…

Ce suntem în stare să facem pentru ceea ce apare în oglinda noastră? Atât fizică, cât şi spirituală. Ceea ce părem în faţa oamenilor este important. Extrem de important. Aşa a fost întotdeauna. Dar până unde suntem dispuşi să mergem?

Dorian a dorit schimbul de „faţă” cu tabloul. Şi, aşa cum uneori sau deseori, ni se împlinesc cele mai nebunatice dorinţe (să avem grijă ce ne dorim, nu?), s-a îndeplinit. Să primească tabloul toate ridurile, toate urâţeniile sufletului, urmele păcatelor, anii, iar pe el să-l lase intact. În faţa lui şi în faţa oamenilor. În faţa oamenilor, a reuşit; cel puţin o vreme. În faţa lui însuşi, a cam dat-o în bară. Primind cadou propriul tablou, l-a ţinut la vedere cât timp nu a început să se urâţească. După ruperea logodnei de iubita lui, tabloul „s-a mişcat”, prezentând urme de răutate. Şi de aici încolo, tabloul a rămas ascuns sub un văl, într-o cameră de sus.

Revenirea la el se producea, totuşi, de fiecare dată când ştia că a comis un lucru rău, ca o verificare morală a sa în faţa unei autorităţi supreme, pe care o recunoştea doar undeva într-un adânc al fiinţei foarte ascuns. Însă continua să meargă pe acelaşi drum. Şi-a omorât un bun prieten, pictorul tabloului, benchetuia hedonist şi era insensibil la orice principiu moral.

Când a devenit imposibil de suportat imaginea pe care o prezenta pictura, a decis: de ce să mai fie nevoie să-l privească? Îl va rupe în bucăţi cu un cuţit, asta va face! În cameră se auzi un zgomot puternic: servitorii lui au intrat înăuntru şi au dat de o privelişte năucitoare. Tabloul care reprezenta pe Dorian tânăr şi frumos intact. Lângă tablou, jos, stăpânul lor, Dorian, foarte îmbătrânit şi urâţit, mort cu un cuţit înfipt în piept.

Fuga de propria şi reala imagine este imposibilă. Adevăraţii noi ne vor urmări chiar dacă ne punem măşti. Responsabilitatea şi conştiinţa vor striga din noi, chiar dacă ne vom acoperi urechile. Nu există fugă din faţa lor. Fugim în fiecare zi de noi şi de felul în care suntem percepuţi; ne ascundem sau cel puţin încercăm; însă ştim cum suntem, de fapt. Ne ştim mai bine ca oricine dintre cei care ne privesc faţa. Dumnezeu, care nu se uită la faţa omului, ci la inima lui, vede prin faţa noastră. Şi noi, şi El ştim cine suntem. La ce bun să ne mai ascundem?

Paradoxal cum lucrurile pe care vrem mai mult să le ascundem, acelea ajung cele mai expuse, în final.

Lectură plăcută şi stimulativă!

Anunțuri

10 comentarii

  1. draga Camix, dar filmul??? …glumesc, e faina cartea. Acu’ vreo 15 ani cand am citit-o, m-a impresionat. Imi aducea aminte de Faust.
    Am avut o vreme cand as fi dat si eu orice pt a obtine ceva. Pana la urma, primim ceea ce meritam,nu? 😉


  2. Filmul, nici vorbă! 🙂 Am văzut doar o variantă ecranizată foarte recentă a lui şi m-a plictisit. Plus că lipsea mentorul pozitiv, Basil, şi astfel nu exista opoziţia care crea o parte din tensiune. Nu mi-a plăcut şi n-am rezistat să îl văd până la final. Cartea e mult peste.

    Primim ce merităm, aşa e: pentru a deveni mai conştienţi şi mai lucizi. Uneori primim bine, în loc de rău, pentru a vedea bunătatea Lui, alteori – cerând bine – primim un bine cu ++ pentru a vedea iubirea Lui.
    Şi, da, tema e faustiană bine.


  3. draga Camix, dar jocul??? … (ca sa fiu in ton cu Cipri) 🙂


  4. draga Camix, dar bancul??? …glumesc 😛 . Vad ca s-a creat un pattern asa ca m-am raportat si eu.

    Interesant subiectul.


  5. Cllod,
    😆
    Tonul ca tonul, dar care joc? 🙂


  6. Romi,
    fără banc, numai câte una odată, să nu se înghesuie prea tare în pragul uşii ca să dea cu capul una într-alta apoi şi să spună că n-au avut noroc. 😛


  7. Adevărata faţă cred că ne-o vom vedea o singură dată. Aflându-ne în faţa Revelatorului Suprem. Însă e de folos să facem exerciţii de oglindire înainte. Vorba oglinzii… 😛


  8. Într-adevăr, faţa completă şi reală doar aşa cum spui. Deocamdată, ca-ntr-o oglindă întunecată.
    Fie ca oglindirile pământeşti de până acolo să ne ajute în autoanaliză şi creştere.


  9. bine ca avem oglinda, ca altfel cum am sti sa ne aranjam „fata” 🙂
    imi mai ramane sa privesc in oglinda si dupa cum constat acolo sa fac modificarile
    „cine asculta cuvantul si nu-l implineste seamana cu un om care-si priveste fata fireasca intr-o oglinda si, dupa ce s-a privit, pleaca… dar cine isi va adanci privirile in Legea desavarsita… si va starui in ea… ca un implinitor cu fapta, va fi fericit in lucrarea lui”
    „… privim ca intr-o oglinda slava Domnului si suntem schimbati in acelasi chip al Lui…”

    cum era vorba aia: „2 lucruri imi plac la tine: fatza ta” 🙂


  10. Călătorr,
    exact, uite o chestiune cu feţe. 🙂
    A-ţi şti faţa adevărată poate împinge la autoanaliză şi apoi la părere de rău şi schimbarea interiorului sau poate duce la dorinţa de mascare, cosmetizare a răului la suprafaţă. Doar la suprafaţă. Interiorul rămânând infect…

    Fie ca, atunci când ne privim, să ţinem minte chipul nu pentru a schimba doar mimica, ci sufletul. Mimica neacordată cu interiorul e ca un chimval zăngănitor…



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: