h1

Dispariţia unui pătrat (despre noi numai de bine)

mai 27, 2008

(nunta la care am fost sâmbăta asta avea farfurii pătrăţoase)

Ne ocupăm de lucruri pe care nu le înţelegem, denigrând. Poate tocmai pentru că avem impresia că noi putem înţelege tot şi ceilalţi ar trebui să ia aminte la barometrul nostru interpretativ şi moral ca nu cumva să se spurce cu chestiuni imorale, ilegale, nespirituale, neziditoare… Poate fi cineva măsura gradului de zidire pe care îl poate avea un text sau altul? Dacă pe tine nu te hrăneşte spiritual, intelectual etc., faci efortul de a te gândi că l-ar putea totuşi zidi pe altul înainte să arunci cu piatra „poticnirii”?

De multe ori mi s-a întors stomacul în poziţie inversă când vedeam cum Pătrăţosu e făcut anatema pentru că modul lui de închinare depăşea grila de interpretare a altora. Mă cruceam în faţa ecranului de asocierile pe care le poate face mintea omenească între ce e trăire personală cu Dumnezeu şi blasfemii; între revelaţia de care are el parte de sus şi efectul poticnitor rezultat în unii.

Înţeleg motivul poticnirii până la un punct. Sigur că e greu de trasat o linie despărţitoare, dar nu pot să nu îmi ridic semne de întrebare cu privire la… unde se termină poticnirea reală şi unde începe folosirea acestui motiv doar pentru a limita revelaţia celui care a trăit un alt gen de experienţă decât tine.

Unul din modurile în care îmi pot explica ce s-a întâmplat – şi se va mai întâmpla şi pe alte meleaguri, cu siguranţă – e că avem de la alţii pretenţii mai mari decât de la noi. Cu noi de ce nu suntem la fel de exigenţi ca să ne determine să construim un lucru bun pentru alţii şi ca să creştem noi înşine? Aşteptăm din partea celuilalt să se roage după profunzimea pe care o cunoaştem noi, pentru a-i acorda votul de „apt spiritual”.

Dacă se îndrăzneşte folosirea altei limbi în anumite pasaje din text sau din comentarii, ne simţim jigniţi că ni se pun sub ochi. Adică ne simţim jigniţi că altul a învăţat mai mult decât noi la un moment dat şi vrem să se simtă inferior că nu respectă teama noastră de creştere. Trebuie să înţelegem tot ce se scrie, tot ce se gustă, tot ce se dezbate? Chiar tot?

Dacă într-adevăr trebuie, atunci cum vrem noi să realizăm asta doar determinându-i pe ceilalţi să coboare la nivelul nostru, iar noi nici un efort către ei, studiind şi progresând? Nu sună prea echilibrat, nu? Din păcate, nu.

Mi se pare că am devenit prea siguri, prea cerţi, prea fără dubiu în privinţa celorlalţi şi prea îngăduitori în privinţa noastră. Celălalt e sigur pierdut, cu totul adevărat că e greşit, nespus de păcătos, demn de eliminat din grup şi de izolat de restul, lăsat în pustie, ars pe rug…

Despre noi numai de bine… Judecăţile devin, dintr-o dată, mult mai permisive. Noi nu am scris chiar nerespectuos, noi doar am spus adevărul, adevărul deranjează, noi am dorit doar să zidim, noi nu suntem vehemenţi decât cu ce vine de la cel rău, noi avem intenţii bune. Nu s-a ţinut cont de puterea noastră de înţelegere, noi trebuie să fim răzbunaţi.

Nu voi nega aspectele atât negative, cât şi pozitive ale fiecărei părţi. Însă când asistăm la închiderea unui blog, ar trebui să ne punem nişte semne de întrebare şi în dreptul nostru. Despre el numai de rău, iar despre noi numai de bine…?

12 comentarii

  1. ceea ce scrii tu, Camix, se apropie mult de postarea mea: http://ciprians.wordpress.com/2008/05/08/bun-suntem-subiectivi-dar-pana-unde/
    da, despre noi numai de bine! chiar si mea culpa are iz de autodeclaratie de dragoste, de narcisism imbalsamat cu crestinism – de doi bani, fie vorba intre noi.

    Solutii? sa ne schimbam fiecare felul de abordare…schimbarea?! cred ca e o chestie imposibila, eventual aici la timposibil! 🙂

    Apreciază


  2. Hm, mda, se aseamănă. Şi probabil e de aşteptat, având în vedere condiţiile… Mă gândeam că sunt deja destul de multe reacţii declanşate în acest sens. Dar am simţit nevoia să iau o atitudine… dacă va avea efect sau nu nu putem verifica.

    Soluţii. E greu de pronunţat. M-am gândit de multe ori. La început, am crezut că soluţia e dialogul cât mai deschis. Cred că uneori acesta nu poate rezolva diferenţele prea mari de gândire şi atitudine. Din păcate. Schimbarea de fiecare parte? Compromisul… dacă ar fi vorba strict relaţional, da. Dar atunci când e conceptual, nu mai merge.
    De respect ar fi nevoie. Minimum de respect pentru opinii şi pentru numele de om al celuilalt. Asta ar fi soluţia, poate, dar la asta chiar nu ştiu cum se ajunge. Că se pare că e tare greu. 😦

    Sper că nu chiar timposibil. 😦 🙂

    Apreciază


  3. Compromisul – ar merita o postare si-o dezbatere separata! sau nu, nu merita! compromisul nu merita nimic, nici macar compatimire! 🙂 😀

    muntii sunt mai usor de mutat, decat sa se schimbe un individ, afara ca-l framanta ca pe-un lut Duhul Sfant.

    respectul nu e o chestie nativa, un talent. E o decizie a individului! ca multe altele, de-altfel!

    Apreciază


  4. M-am gândit la fraza asta de când am citit-o prima dată:

    „Mi se pare că am devenit prea siguri, prea cerţi, prea fără dubiu în privinţa celorlalţi şi prea îngăduitori în privinţa noastră.”

    Am putea-o reconstrui în prima parte cu referire la noi: de multe ori suntem prea siguri etc. în privinţa dreptăţii noastre. Însă, în a doua parte nu ar mai merge reconstrucţia: prea îngăduitori în privinţa altora. Asta nu se potriveşte.

    Eu zic că dacă nu era lumină, s-ar fi împrăştiat mult mai repede „gaşca”. S-ar fi rătăcit unii de alţii în întuneric.

    Apreciază


  5. Cipri,
    eşti pornit bine împotriva compromisului. E de înţeles de ce. Conceptual, principial, da. Asta e epoca în care se fac cele mai multe compromisuri şi se relativizează cele din jur tot mai mult.

    Da, individul nu se poate schimba niciodată. Poate de-asta se produc rar schimbările. Vrem prea mult să ne schimbăm noi cu puterea noastră. Însă a respecta… ei, că aici pare să fi pătruns relativizarea cel mai bine. E la modă atitudinea atotştiutoare. Din păcate. În evoluţia sau involuţia lumii, ce va urma după atitudinea autosuficientă?

    Apreciază


  6. A.Dama,
    interesant exerciţiul tău, schimbul tău de cuvinte. Nu prea suntem îngăduitori cu ceilalţi. Dar de noi ni se rupe inima. 🙂 😦 Iar eu ştiu că mă refer mult la mine când spun asta.

    Păi dacă nu era lumină… Nu ştiu dacă putem pune problema aş. Pentru că mulţi se adună şi înn jurul celor fără. Însă aici, nu ar fi fost zidită lumea care era prezentă dacă nu era lumină. Însă a fost zidită, asta e clar.

    Apreciază


  7. Camix, interesante farfuriile 😛 . Daca stiam ca asa importanta va deveni geometria patratoasa as fi invatat si eu mai mult la scoala 😀 .

    „Înţeleg motivul poticnirii până la un punct” – da ai dreptate, trebuie sa existe o limita de care sa nu trecem pentru ca ar fi foarte posibil ca noi sa nu intelegem bine ideile expuse.

    Si eu am fost surprins de celebrul comentariu de prost gust ca limbile originale ale Scripturii au fost luate in discutie ca un lucru fancy, desi consider ca orice teolog care vrea sa se adanceasca in semantica ar trebui sa cunoasca limba in care a vorbit Isus.

    Este foarte adevarat ca opinia noastra a fiecaruia este doar un punct de vedere, iar un punct intotdeauna poate reprezenta o viziune gresita. Cred ca este un mare handicap faptul ca nu suntem capabili sa ne autoevaluam opinia, dar putem aprecia atat de bine paiul din gandirea celorlalti.

    Apreciază


  8. Păi în şcoală parcă îţi plăceau pătratele. 🙂

    Ei, acum când îi găsisem până şi emoticoane pătrate… Trebuia să zică mai repede, să apuce să se bucure puţin de ele. 🙂 😦

    Văd că tu te-ai gândit la alt comentariu referitor la limbi, da, îmi amintesc şi de acela. Acolo, mi s-a părut că nu se înţelege importanţa studierii limbilor în care a fost scris textul. Acum se fac tot felul de traduceri începând de la alte traduceri ale textului original. Şi ne îndepărtăm de sensul iniţial. Riscurile sunt foarte mari, pentru că ajungem să lucrăm cu text de mâna a 2-a sau a 3-a sau mai mult.

    Când eram mică, jucam „telefon fără fir”. Cineva spunea (cât mai pocit posibil) un cuvânt în urechea unuia. Acela îl dădea mai departe – din ureche în ureche – până la ultimul din rând. Îţi dai seama ce ieşea în ultimă fază cuvântul. Ei, aici e puţin exagerat, dar nu întru totul paralel cu chestiunea traducerilor.

    Apreciază


  9. ce blog a fost inchis? de cine si de ce?

    Apreciază


  10. Am dat în cadrul articolului un link direct către blogul cu pricina. Blogul respectiv mai poate fi încă accesat. Linkul este către ultimul articol care a fost postat acolo, însă, pentru o părere de ansamblu corectă, ar trebui să lecturezi măcar articolele din ultima lună de vieţuire. Oricum, eu zic că va fi o plăcere lecturarea lor. 🙂

    Apreciază


  11. Citind comentariile de mai sus, mi-am amintit de Pătrăţosu’. Un loc tare fain.Păcat că nu se mai scrie acolo… Deşi am înţeles de ce a luat Marius această hotărâre. Sau aşa cred, că am înţeles.
    Mă gândeam la cele punctate de Camix. Are multă dreptate! Chiar şi la cei mici putem să vedem această atitudine de mare intoleranţă faţă de ceilalţi. EU am întotdeauna dreptate! Ceilalţi…să tacă!
    Am încercat odată, la o oră, să fac cu elevii o dezbatere. A ieşit un tărăboi de nedescris! Nimeni nu era dispus să asculte măcar părerea celuilalt. Ce rost are să ascult „prostiile” celorlalţi? Ei nu văd că-s proşti de bubuie? „Taci bă din gură şi stai jos!!”La asemenea „aprecieri” m-am întrebat ce vor fi făcut aceşti copii în ceilalţi ani de şcoală. Bine, acesta a fost doar un caz. Cu alţii a ieşit minunat. Dar mi-a rămas în amintire situaţia tristă. Am văzut ceva fain la o altă şcoală, unde de la clasele primare copiii erau învăţaţi să se asculte cu respect unii pe alţii. Învăţătoarea pusese în faţa clasei un scaun „special”, pe care cel care stătea, avea libertatea de a-şi spune punctul de vedere, fără să fie întrerupt. Urmau apoi comentariile, argumente pro şi contra, dar fără jigniri. Mi-a plăcut ideea.
    Păcat că în blogosferă nu se înţelege de către unii că bunul simţ e mai de preţ decât etalarea ostentativă a unei erudiţii care îl exclude însă pe celălalt. Păcat…

    Apreciază


  12. Am venit acum dintr-o tabără în care au fost şi dezbateri. Chiar şi în afara timpului oficial de discuţii, ceea ce a fost un lucru foarte bun. Dar acolo se vede cum îşi susţine fiecare ideea şi cât respect are pentru celălalt. Şi mai ales ce crede despre el însuşi. În certuri şi polemici se văd multe despre personalitatea omului.
    Într-una dintre discuţii, s-au aprins spiritele şi atmosfera a fost repede obositoare.

    În şcoală, clasele primare sunt extrem de importante. Învăţătorul(oarea) pun o temelie care se va vedea mai târziu. Iar asta împreună cu familia care pune primele baze… dă în final atmosfera pe care o vedem în timpul polemicilor.

    E bună ideea cu scaunul vorbitorului la clasă. Merită aplicat! Sunt lucruri mici care pot crea obiceiuri bune.

    Apreciază



Lasă un răspuns la Camix Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: