Archive for Iunie 2008

h1

Filmoezie

Iunie 28, 2008

De data aceasta, vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Unul pe un text poetic. Scrierile – fie proză, teatru, poezie – sunt un spaţiu deschis; deschis interpretărilor, imaginilor, sunetelor, chiar mirosurilor, senzaţiilor. Marele ei atu este că dezvoltă imaginaţia.

De aceea, fiecare ochi care citeşte aceeaşi lucrare are o perspectivă proprie asupra ei. Fiecare se poate apropia sau depărta de intenţia autorului atunci când a scris. După diferenţele de impresii asupra unui text ne putem da seama cât de explicit sau, dimpotrivă, sugestiv, ermetic este el. Cu cât e mai ermetic, cu atât permite mai multe variante.

Exerciţiul de faţă nu îşi propune să evalueze neapărat cât de aproape de intenţia autorului e varianta voastră, ci pur şi simplu să vă încurajeze să vă daţi drumul la imaginaţie. Să visaţi puţin cu ochii deschişi.

Gândiţi-vă la un scenariu în care s-ar potrivi acest poem. Evenimentele care ar duce la el sau chiar evenimentele din el; cine şi ce face; şi mai ales ce simte. Vizualizaţi – pe măsură ce lecturaţi – un mic film. Ceea ce mă interesează pe mine e ceea ce vedeţi în acest film.

Simţiţi-vă liberi. Nu vă puneţi problema de corect vs. greşit. Nu voi da „dezlegarea” misterului tocmai pentru a nu rupe farmecul imaginaţiei voastre.

Primplan

Privirea
dintre zgomote
mă contrariază.
Îmi ameliorează surzenia.
Tăcerea
dintre furii
mă fixează
ca un tunel de evadare.

Un primplan
cu infimul
care se diferenţiază
şi auzul îmi revine
treptat,
ca şi calculat,
în mijlocul nebuniei.

Anunțuri
h1

Ce, tu o să schimbi lumea?

Iunie 24, 2008

Mi se spune uneori:

De ce nu vorbeşti cu respectivul sau cu celălalt respectiv să-ţi aranjeze şi ţie o slujbă acolo?

Dacă le spun că nu-mi trebuie mie aranjamente de acest fel,

Păi cum crezi că merge azi? Azi, dacă nu dai, nu se uită nimeni la tine, poţi tu să tot fii competent sau să ai notă… Cine te bagă în seamă?!

Şi dacă le spun că nu mă interesează învârtelile lor la nivel înalt şi că eu nu am ce căuta între ele,

Dragă, eşti naivă. Pe ce lume trăieşti? Tu crezi că rezolvi ceva cu corectitudinea ta? Nu vezi ce e în jurul tău? Nu vezi că toţi fac la fel? Altfel n-ai cum supravieţui. Crezi că o să schimbi tu cursul lumii?

Nici vorbă; nu cred că voi schimba lumea. Nici nu mi-am propus să fiu lider mondial sau politician, sau împărat. Dar nu toate se reduc la utilităţi şi beneficii după regula: dacă te ajută să progresezi, atunci e bun.

Nu de-asta refuz să acţionez aşa. Ci ca să ştiu că eu nu am contribuit la mizeria asta generală. Că ea e deja făcută – e evident. Dar să ştiu că nu de mâna mea. Că ceea ce ţine de mine nu e la fel de mizerabil ca lumea în care trăiesc. Că nu sunt şi eu încă una din mulţime, încă una care „e tot aşa ca ceilalţi”. Să mă pot privi în oglindă şi să pot sta în faţa lui Dumnezeu. Să nu mai adun şi asta la greşelile mele.

Apelul acesta la alte „ajutoare” în cazuri „de urgenţă” arată că, de fapt, nu avem încredere că Dumnezeu va fi acolo şi va face. Şi atunci, până când ne ajută El, îl ajutăm noi să îndeplinească cerea noastră. O fi rămas Domnul în criză de putere sau imaginaţie?

Acum câţiva ani, când am dat definitivatul, vorbeam cu unul dintre profesorii candidaţi. Picase examenul de două ori până atunci.

Am dat şi eu acolo pentru protocol, nu mă risc. L-am picat de 2 ori. Dacă nu-l iau nici acum…

A, eu n-am dat. Nu sunt de acord cu „cadourile” astea.

Şi dacă îl pici, ce faci?

Prefer să-l pic decât să-l iau aşa.

h1

Viaţa în filme

Iunie 19, 2008

Am ieşit într-o zi să fiu una dintre Ordinary People pe The Streets of San Francisco. Vroiam doar să mă bucur de The Sound of Music şi să admir American Beauty. În drum, am dat peste nişte Chariots of Fire şi m-am trezit că devin The Deer Hunter. Nu mă imaginasem să iau parte în Kramer vs. Kramer, dar se pare că eram Lost in Translation a sentimentelor şi pierdusem The Gentleman’s Agreement, intrând în Fight Club.

Nu mai aveam A Beautiful Mind şi nu mai făceam parte din Schindler’s List. Îmi dădeam seama că va fi nevoie să devin The English Patient cât mai curând, pentru că eu eram acum doar un străin care Dances with the Wolves, care a avut un urât Crash şi sfârşise aproape ca Titanic. Se lăsase The Silence of the Lambs peste un Unforgiven.

Deşi intrasem într-o Groundhog Day, ştiam că va trebui să-mi schimb numele în Forrest Gump şi să fiu Braveheart. Mă întrebam dacă nu va fi totuşi prea târziu pentru Matrix Reloaded şi dacă nu se va stârni mai curând o Revolution decât The Greatest Show on Earth.

Am stat în faţa a 12 Angry Men şi am aşteptat să primesc The Shawshank Redemption, păşind pe The Green Mile. Am aruncat Lethal Weapon 1, 2 şi 3; era vremea să pun jos şi 4. Într-un August Rush, nemaidorind să fiu un American Gangster, mi-am luat Face off şi, astfel, am descoperit că La Vita e Bella din nou.

h1

Vremea cuvintelor

Iunie 17, 2008

click pe ea 🙂

şi o piesă.

h1

La o sclipire a minţii

Iunie 14, 2008


Unul din filmele care m-a impresionat în cea mai mare măsură de-a lungul timpului şi care a rămas în capul preferinţelor mele cinematografice este A Beautiful Mind. Deşi l-am vizionat de 2 ori (ştiu că alţii s-ar putea lăuda cu mai multe vizionări), aş mai fi în stare să-l văd de multe ori de aici înainte. Şi în asta poate consta frumuseţea şi complexitatea unui film; câte lucruri noi vezi cu fiecare vizionare şi câte reluări tolerezi sau chiar doreşti.

A Beautiful Mind a fost inspirat din viaţa laureatului cu Premiul Nobel în economie, John Nash Jr. şi cartea biografică cu acelaşi titlu, scrisă de către Sylvia Nasar, corespondent la New York Times.

Studentul la doctorat John Nash (Russell Crowe) ajunge la universitatea Princeton şi, deşi cere să fie singur în camera de cămin, se găseşte cu un coleg – Charles (Paul Bettany) – cu energie (prea) multă. John este un talent în matematică, însă slab în relaţiile cu oamenii („Mă descurc mai bine cu cifrele decât cu oamenii.”). I se cere să scrie o lucrare bazată pe o idee originală. Ideea lucrării va porni de la o discuţie cu colegii, într-un bar. Va combate teoria lui Adam Smith (1723 – 1790), economist politic şi filosof scoţian de referinţă, în dinamica guvernării. Să urmărim descoperirea ideii care va contribui la dezvoltarea teoriei jocului:

Read the rest of this entry ?

h1

CampiUNAte europene

Iunie 10, 2008

Europenele asediază acum oraşele, străzile, blocurile, terasele, birourile, serviciurile… Frenezia ce a cuprins Europa va fi greu de stăpânit şi controlat în următoarea lună. Mai ales în ţările organizatoare, Elveţia şi Austria. Mi-e greu să mă gândesc cum e să locuieşti prin Viena, Geneva, Basel etc. zilele astea. De la copii de clasa I până la oameni în toată firea, de 70 de ani, toţi inspiră meciuri de fotbal de pe ecrane şi le expiră în toate locurile în care merg şi faţă de toţi cu care se întâlnesc. Exagerez. Nu chiar faţă de toţi. Însă nu suntem foarte departe.

În ziua meciului România – Franţa ies afară la plimbare. Chiar atunci mi-am putut găsi să ies afară? Tumna atunci, da. Străzile libere, parcurile aerisite. Lipsă de informaţii nu aveam să duc. Ştiam că vor răsuna cel puţin blocurile în cazul unui gol.

Mă apropii de o terasă. Câţiva oameni stau în afara ei, în picioare, cu ochii concentraţi foarte undeva în faţă. Prima sursă de ştiri. Ajung în dreptul terasei, ecran retroproiector – deşi de obicei merge televizorul. Tocmai are loc o ratare. Se întreabă scorul. Un copil de vreo 11 ani răspunde imediat: 0 – 0. Aha, bun, la fel.

Pe malul Crişului, după o vreme, altă terasă. Era pauza meciului. E suficient doar să te apropii puţin de gard şi să arunci ochii spre ecran, că băieţii de la masa cea mai apropiată te şi informează că e 0 – 0. Zâmbeşti, mulţumeşti, mergi mai departe.

Toată atmosfera oraşului – şi nici nu e capitala – pulsează de acelaşi gând. Toţi simt împreună, toţi se ajută, colaborează. Toţi se îndrăgesc şi se îngăduie. Nu s-au văzut niciodată înainte, dar sunt dintr-o dată prieteni. Nu au schimbat poate nici nume, dar acum schimbă impresii şi sentimente, etapă ulterioară celeilalte, în mod obişnuit.

Ciudat sau de aşteptat. Am scris în urmă cu puţin timp despre cele două echipe de club din Cluj, despre felul în care se îndrăgesc atât de mult, încât se evită cu mare dragoste; cum sunt doar două, totuşi şi cum, dacă ar fi mai multe, şi-ar scoate ochii la fel ca în capitală. Dacă e una singură, toţi devin una. Am zâmbit la această dovadă de unitate întru fotbal.

Fotbalul declanşează pasiuni, tensiuni; în acest caz, adună, e pozitiv. Nu pot să nu mă gândesc dacă la fel ne poate (sau ne-ar putea) aduna şi credinţa.

h1

Dintre 11 candidaţi…

Iunie 5, 2008

Candidaţii noştri la funcţia de primar au fost:

Rozalia Biro (UDMR),
Ilie Bolojan (PNL),
Traian Bodea (PC),
Mihai Drecin (PRM),
Ovidiu Gabor (PNDC),
Mihai Groza (PD-L),
Decebal Hanaş (PNTCD),
Dan Matei (PSD),
Dan Păcală (PNG),
Călin Raita (independent),
Mihai Togor (Partidul Ecologist Român).

Când am văzut numărul 11 la candidaţii la primărie, mi-am spus: „Uai, da’ multă lume vrea să devină şef…”

În duminica alegerilor, am dat o Raită pe la şcoala – fosta mea şcoală, unde am studiat în primele clase – desemnată a aduna voturile pentru primărie. Mare intenţie şi entuziasm nu aveam. Iniţial estimam că e posibil şi să absentez cu brio şi cu plăcere de la activitate, însă, într-un final, am hotărât urnirea spre urne.

Ce se poartă în absenţa alegătorilor: un vecin de bloc nu se prezentase la vot împreună cu cei din familia lui. Timp pentru a vota încă era suficient. Nu era decât amiază. La amiază, când s-a dus să voteze, guess what! Cică el votase deja. Semnătură trasă în dreptul numelui lui. Măi, să fie! Deci se poate vota şi dacă eşti absent. Te pomeneşti că de pe fotoliu de acasă sau din jacuzzi, dai un telefon: „Auziţi, vedeţi că vreau şi eu să votez” „Nici o problemă: pentru primar Cutărescu, apăsaţi tasta 1. Pentru primar Cutăriceanu, tasta 2.” Nu?

Sunt destui flămânzi după voturi libere, ca săracii după fărâmele ce cad de la mesele bogaţilor. Singurul lucru care nu se potriveşte nicicum, de nici o culoare ar fi că aceştia nu au nimic în comun cu sărăcia. A… poate alt fel de sărăcie… Acela e un alT ogor lipsă.

Te apucă Groaza când vezi câţi Păcăliţi şi câţi păcălicioşi încap în lume. Nu că ar fi un lucru nou. Nu că s-ar întâmpla pentru prima oară. Nici măcar pentru că m-aş aştepta la corectitudine, cinste, onesitate şi celelalte din familie din partea lumii politice. Astea se mai puneau în discuţie poate doar pe vremea lui Decebal şi Traian… Sau nici atunci…

Groaza vine din gradul de nebunii pe care îl mai suportă (?) pământul şi Dumnezeu de la folosirea Bolojanilor la descoperirea focului, la confecţionarea Birourilor elegante şi până la invazia telefoanelor mobile, computerelor şi tehnologiilor 3D reci-n căsuţele noastre.

Câtă vreme vom mai fi suportaţi, mă întreb. Mă roG ab origine să ne putem întoarce cu sufletul. Ne-am săturat să ne tot dea corupţia caracatiţei spirituale şah-Mat… ei, ei…

h1

Minciuna ca adevăr

Iunie 2, 2008

Minciuna, ştim, este “denaturarea intenţionată a adevărului, având de obicei ca scop înşelarea cuiva”, iar mincinoşii merită acuza noastră de lipsă de onestitate şi de inducere în eroare, de caracter stricat şi gânduri egoiste. Minciuna mai are câteva echivalente; este „invenţie, născocire, plăsmuire, poveste, basm etc.”.

Acum, dacă analizăm aceste echivalente din urmă din mai multe puncte de vedere, putem constata faptul că invenţia, născocirea, plăsmuirea, povestea, basmul nu sunt rele în sine. Ele sunt rele atunci când sunt folosite pentru a fugi de o pedeapsă meritată sau pentru a provoca rău cuiva. Pot fi rele în fapt, nu în esenţă. Când sunt folosite pentru a ne sustrage din faţa Adevărului, pot fi incriminate – şi chiar sunt – ca fiind rele, dăunătoare, mincinoase. Dar dacă sunt folosite pentru a ne aduce în faţa Adevărului, pentru a ne confrunta cu el?

Binecunoscutul pictor Pablo Picasso spunea că „arta e o minciună care ne ajută să înţelegem adevărul”. Aşa să fie? Să fie arta un cadru în care uzezi de elemente neadevărate, nereale, însă prin care să transmiţi bucăţi de adevăr? Să fie pictura, literatura, sculptura, cinematografia chiar modalităţi de a folosi neadevărul într-un fel onest?

Să luăm un exemplu din literatură (iar exemplele pot fi nenumărate, dar ne vom limita la unul). În fabula Câinele şi căţelul, scrisă de către Grigore Alexandrescu, avem ca personaje principale doi câini. E bine ştiut faptul că fabula este o specie a genului epic care uzează de personificări ale animalelor şi obiectelor, astfel încât ele primesc însuşirile omului şi se comportă ca atare. Şi în această fabulă, câinele şi căţelul intră în dialog. Un element nereal. Câinele amendează „statutul social” al unor animale ca leii, urşii, lupii etc., ce se cred mai presus decât alte animale mai modeste, precum el.

Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Este egalitate.

Iată că avem în faţă un discurs de morală ţinut de un câine. La auzul acestui discurs, căţelul, inferior câinelui, tresare plin de bucurie, simţind chemarea unităţii, egalităţii, afecţiunii chiar, şi se alătură grupului de câini din care se evidenţiase vocea. Însă este îndată înlăturat pe motiv că egalitatea pe care ei o reclamă se adresează celor mai mari, nu celor ca el, o potaie. Concluzia care vine la final, morala este:

Aceasta între noi adesea o vedem,
Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

Animalele vorbesc, ţin discursuri de morală, se ceartă, se supără, îşi adresează injurii. Un exemplu de text nereal, mincinos de-a dreptul, cu multe elemente în care ne putem împiedica. Totuşi, el transmite un adevăr, o lecţie de viaţă, o constatare de morală şi provoacă o confruntare cu sinele în vederea unei autoevaluări, reevaluări care să facă lumină asupra micimii personale şi să stimuleze fiinţa a deveni onestă cu sine, corectă, echilibrată, modestă.

Iată cum literatura – iar celelalte domenii ale artei nu sunt mai prejos – poate fi o minciună; pentru că instrumentul ei (şi al artei, în general) este simbolul; iar simbolul arată înspre ceva; înspre altceva. Un simbol, o minciună care spune adevărul şi ne confruntă cu el. Depinde de noi dacă îl putem recunoaşte şi, apoi, dacă vrem.

%d blogeri au apreciat asta: