Archive for August 2008

h1

Ups and downs

August 27, 2008

Când eşti copil, ştii un lucru: îmi place zgomotul, îmi place să fac zgomot şi voi face zgomot indiferent că e 2 noaptea sau 2 ziua. Cui îi pasă? Mie, nu. Îmi place agitaţia, nu am răbdare să aştept, vreau acţiune, nu mă forţa să respect reguli. Nu-s de mine. Ce vor şi babalâcii ceia de colo? A, să ne mutăm la alt bloc, aaa, chiar la blocurile noastre ca să facem acolo gălăgie; nu le place gălăgia noastră; nu ştiam că ei mai aud la vârsta asta; sau poate urechea aude mai bine direct proporţional cu creşterea în vârstă. Vai de noi…

De la o vârstă încolo, ştii un alt lucru: nu îmi place să fiu deranjat, lasă-mă să mă gândesc, vezi că mă bruiezi; nu mai bate pixul ăla continuu, ai vreun tic? Vezi că se găureşte masa, se rupe piciorul de lemn, se zgârie blatul din bucătărie. Nu veni să-mi suni la uşă la orele amiezii, îmi fac siesta, nu ştii să respecţi un om bătrân… Ei, las că mai ajunge-i tu la fel şi atunci te-oi vedea eu pe tine! Nu mai sări pe pat, o să-i rupi arcurile, acuma i le-am reparat şi n-am chef s-o iau de la capăt!

Fiecare vârstă are caracteristicile ei, fixurile, punctele ei forte şi enervante. Exagerările şi frumuseţile ei. Vârsta dintre cele două e cea care face oarecum o medie aritmetică între ele; bine, concentraţia de soluţii diferă de la persoană la persoană. Dar, în general, este o vârstă care nu se regăseşte complet în niciuna din aceste două. Mereu pendulează. Viaţa e o veşnică alergare între două extreme, nu?

Şi te regăseşti într-un moment fiind copil, iar în celălalt mult prea bătrân. În jurul bătrânilor, îţi vine să baţi mingea, iar în preajma copiilor, te întrebi cum ai putea dormi.

Grav. Nu-ţi mai găseşti locul în specia umană.

Seinfeld, pe care l-aţi urmărit unii dintre voi, are în ultimul episod o secvenţă haioasă şi reală totodată despre copii şi părinţi. Videoclipul durează 8 minute. Secvenţa de care vorbesc începe în jurul minutului 5. Însă merită urmărit tot!

**

Iată ce spunea:

Wait up!” That’s what kids say. They don’t say „wait”, they say „Wait up! Hey, wait up!” ‘Cause when you’re little, your life is up. The future is up. Everything you want is up. „Wait up! Hold up! Shut up! Mom, I’ll clean up! Let me stay up!” Parents of course are just the opposite. Everything is down. „Just calm down. Slow down. Come down here. Sit down. Put that down.

**

Videoul:

Anunțuri
h1

Ce ochii nu văd

August 22, 2008

Suntem paranormali noi, creştinii. Nebuni, în concepţia unora. Vedem lucruri care nu există dinainte ca ele să se înfiinţeze, sperăm în ele şi ne rugăm pentru a le primi sau pentru a le aduce în existenţă pur şi simplu pentru binele altora.

Dacă vedem ceva, nu mai e nevoie să şi credem că vom vedea, pentru că faptul deja are loc. Ceea ce deja se întâmplă nu mai necesită speranţă. De aceea, a crede că ceva se va întâmpla înseamnă a vedea cu ochii minţii, inimii, sufletului lucruri invizibile. Oricât de ciudat pare, a crede nu înseamnă a şti centimetrul pe care urmează să-l calci. Doar a avea promisiunea că pasul tău va fi în grija Lui. Restul e ca o drumeţie făcută cu un baston invizibil şi legat la ochi.

Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare. (Romani 8:24, 25)

Ceea ce m-am gândit e că de cele mai multe ori, atunci când trebuie să înaintăm legaţi la ochi, avem în faţă situaţii în care nu sunt deloc motive să crezi.

Read the rest of this entry ?

h1

Ce se mai negociază

August 19, 2008

Mulţumesc că m-aţi citit şi cât nu am funcţionat ca un organism blogăricesc activ. Adică pentru că m-aţi considerat în preajma voastră şi atunci când eram departe. Însă şi depărtarea aceasta, prezenţa şi absenţa… sunt relative.

Acum, ca organismul blogăricesc a revenit la fusul orar normal, s-a teleportat din nou acasă din a doua tabără, arată recunoştinţa – ca la premierile Oscar – celor care au fost, sunt şi vor fi. Chiar dacă personajele poate se vor schimba de la o etapă la cealaltă.

Ce s-a mai întâmplat de când am plecat. Am observat cât de importante au devenit blogroll-urile şi cât efort se depune pentru ele. Din câte ştiu – de ultima dată când am verificat – blogroll-ul e o chestiune de alegere personală care reprezintă nişte preferinţe. Însă se pare că ori definiţia mea e în urmă, ori definiţia actuală s-a schilodit, pentru că mie una îmi vine greu a pricepe felul în care se negociază apariţiile în blogroll în prezent.

Dacă-mi dai o pară, îţi dau şi eu un măr. Asta sună normal, fiecare vrea să trăiască şi să trăiască în mod diversificat. Dacă mă adaugi în roll, te adaug şi eu. Dacă nu, nu te mai cunosc. O fi şi acesta un mod de trăire înseamnă. Tot diversificat. Tot mai mulţi cititori. Deci dorinţa de putere e în stare să treacă peste libertatea personală a celuilalt şi să creadă că totul se negociază, se vinde şi se cumpără.

Nici preferinţele nu mai sunt gratuite. De acum să ne aşteptăm să ni se dea bună ziua pe stradă numai dacă plătim? Cash, if possible.

Mă întreb, de exemplu, dacă putem ieşi în oraş, privi în vitrine şi admira articolele de vânzare fără să vrem neapărat să le cumpărăm, chiar dacă ne plac. E un exerciţiu…

Şi atunci cum mai vezi – în aceste condiţii – care sunt cei care te citesc din pură plăcere şi preţuire şi care sunt cei care doar… fac afaceri? Pentru ei, of course. Cu siguranţă nu mai contează acest aspect, se pare. E mai important să ne facem auziţi, să ieşim în evidenţă prin ceilalţi şi contractele de fidelitate „semnate” cu ei, nu prin ceea ce reuşim să realizăm noi şi ceea ce putem noi da.

Campaniile acestea de accedere la funcţii supreme în stat mă duce automat cu gândul la Ciocoii vechi şi noi, pe care îl făcusem în clasa a 9-a. De ce, oare?

h1

Cearta continentelor

August 8, 2008

Nu adorm de zgomotul
continentelor ce se ceartă
în interiorul scoarţei cerebrale
le-am auzit încă din miezul întunericului
cum se pregăteau de furtună
sau se-ntrebau
de-o să vină

miros de grindină simt
scurgându-se de pe balcon
pământul şi-a abandonat
repetat
veşmintele
abia îl recunosc după colţuri
ce bine, încă atârnă pe cer

măsele de minte îmi cresc
tocmai acum
în începutul presupusului somn
nu ajung cu picioarele
mai departe de gând

Te voi auzi
suflând Timp
către mine
ca o mare întinsă
de răbdare?

nu cunosc
cântecele confuze de apă
n-am niciun răspuns
totuşi, dorm…

h1

resuscitarea trecutului

August 4, 2008

Scriu pe fond de Black – Wonderful Life. Melodiile vechi îmi trezesc – pe lângă amintiri apuse şi – o stare potrivită cu timpul în care o ascultam. Tot ce ne duce în trecut într-un timp fericit, ne creează confort. Desigur, şi o oarecare nostalgie. Depinde şi de diferenţele la mai multe niveluri dintre timpul trecut reînviat şi timpul la care se produce scrierea. Mă gândesc că gravitatea nostalgiei merge direct proporţional cu lărgimea acestei diferenţe.

Însă nu pe această nostalgie aveam de gând să pun accentul acum, pentru că ea e doar un pozitivă şi fină în acest caz. Dincolo de ea, există o stare pe care trecutul renăscut la viaţă are puterea să o emane din nou în prezent. Deja vu, deja lu, deja senti, madelenele lui Proust… numiţi-le cum doriţi. Cred, doar, că ele sunt mai mult decât această denumire simplă şi uşor recognoscibilă mental atunci când o auzim.

E o transportare într-un alt episod al vieţii, într-o ţară în care ai trăit cândva, pe un drum ale cărui pietricele le-ai simţit în tălpi, o epocă ce părea îngropată. Nu e surprinzător cât de similar se pot aduce la suprafaţă momentele „moarte”, pe care e şi dificil să ţi le aminteşti că au existat vreodată?!

Şi uite aşa, timpul nu e doar liniar. Nu merge doar drept înainte. Desigur, actanţial, e liniar pentru oameni. Însă, mental, îşi cam permite să facă tumbe, cicluri, după care îşi reia din nou cursul. Bine că nu suntem în Johnny Mnemonic, să riscăm ştergerea memoriei din copilărie.

Mă întreb ce fel de oameni am fi fără propria memorie, fără propria istorie. Am fi cu siguranţă, un fel de oameni. Dar…

*

Cu ocazia aceasta, am descoperit şi alte piese ale lui Black. Măcar Feel Like Change şi Sweetest Smile să audiaţi.

h1

Nu numai de bine

August 1, 2008

Nu, nu e vorba de eclipsa de azi. The dark side of teaching. Există şi o astfel de latură, nu spun o noutate. Toţi cei care au lucrat cel puţin un an în învăţământ au apucat să vadă şi dificultăţile şi neplăcerile acestei meserii. Sigur, mi se va spune (şi pe bună dreptate), toate meseriile au laturile lor întunecate; fiecare lucru de pe pământ (pe lângă momentul potrivit 🙂 ) îşi are doza lui de fericire şi de agonie. Heaven and hell.

Nu vreau să alung viitorii şi potenţialii profesori. Nici pe departe. Dar nu strică nişte bucăţi de realitate. Cu cât cunoaştem mai în profunzime mediul în care ne învârtim zilnic şi oamenii cu care lucrăm, cu atât putem dezvolta metode de reacţie (şi mai ales de prevenţie) vis-à-vis de el.

Caz 1

Bunăoară, mă îndreptam zilele trecute, în amiaza mare, spre un supermarket întru capturarea unor bunuri. La câţiva metri de mine, pe şosea, o bicicletă luă curba în mare viteză şi urechile îmi auziră:

– Good morning (mi-am întors capul instinctiv), să te… (BEEP) în… (BEEP)!!

După următoarele cuvinte, am început să zâmbesc distrat şi să mă întreb de ce m-oi fi întors.

Elevul rămăsese repetent la mai mult de 3 materii (clasa a 6-a!), materia mea fiind ultima la care avusese nefericirea să nu treacă, după un an de distracţie şi lâncezire din parte-i.

Caz 2

Un prieten profesor – tot de limbi străine (să încep să bănuiesc o atracţie irezistibilă a elevilor spre asemenea discipline…?) – din alt oraş a avut o experienţă mult mai… „haioasă”.

După încheierea anului şcolar, a primit nişte ameninţări telefonice de la o elevă care rămăsese corigentă (cât spirit de justiţie în copiii ăştia, totuşi; bineînţeles că nu acelaşi spirit de justiţie îl au în aprecierea muncii lor de peste anul şcolar). Însă nervii corigenţei nu s-au potolit atât de uşor, aşa că – în aceeaşi zi – şi-a găsit bicicleta stricată. După ce a reparat-o, a doua zi i-au luat-o de tot. Zilele trecute mi-a povestit că poliţiştii l-au anunţat că a fost găsită bicicleta, iar hoţul (cu antecedente) va ajunge iar la închisoare. Următoarea etapă va fi găsirea de dovezi care să ateste legătura dintre hoţ şi eleva frustrată, etapă care – chiar dacă va mai dura puţin – are toate şansele să fie soluţionată pozitiv.

*
Nu e prima secvenţă de asemenea gravitate pe care o aud. Dar fiecare nouă secvenţă are darul de a mă surprinde. Ca profesor, încerci metode diverse de creare a unei relaţii armonioase cu cei pe care vrei să îi înveţi lucruri noi. Dar, uneori, zidul de care te loveşti repetitiv e cel al mediului în care aceştia au crescut şi s-au dezvoltat înainte de a avea de-a face cu tine. Iar în aceste cazuri, efortul nostru rămâne ca un strigăt care se pierde în deşert.

%d blogeri au apreciat asta: