h1

Spune

septembrie 4, 2008

Să urmărim un dialog între două personaje – doi soţi – ale piesei lui Eugen Ionesco, Cântăreaţa cheală, 1950, (titlu rezultat în urma unor greşeli de interpretare făcute de către actorii care repetau piesa; titlul iniţial era Englezeşte fără profesor) Se spune că Ionesco a scris piesa inspirat de dialogurile serbede şi absurde întâlnite în manualele de învăţare a limbii engleze.

Dincolo de asta, să vedem dacă se mai observă şi altceva.

************

DOAMNA SMITH, soţilor Martin: Dumneavoastră care călătoriţi atît de mult aveţi fără îndoială lucruri interesante de povestit.

DOMNUL MARTIN, soţiei lui: Spune, draga mea, ce-ai văzut tu azi?

DOAMNA MARTIN: N-are rost, n-or să mă creadă.

DOMNUL SMITH: Acuma n-o să punem la îndoială buna dumneavoastră credinţă!

DOAMNA SMITH: Ne jigniţi dacă vă închipuiţi una ca asta.

DOMNUL MARTIN, soţiei lui: I-ai jigni, draga mea, dacă ţi-ai închipui…

DOAMNA MARTIN, cu graţie: Ei bine, azi mi-a fost dat să văd un lucru extraordinar. Ceva incredibil.

DOMNUL MARTIN: Hai, spune, draga mea.

DOMNUL SMITH: Vai, ce-o să ne mai distrăm!

DOAMNA SMITH: Mă rog.

DOAMNA MARTIN: Ei bine, azi, cînd m-am dus la piaţă să cumpăr zarzavat, care pe zi ce trece e tot mai scump…

DOAMNA SMITH: Unde o s-ajungem!

DOMNUL SMITH: N-o întrerupe, scîrba mea dragă.

DOAMNA MARTIN: Am văzut, pe stradă, lîngă o cafenea, un domn bine îmbrăcat, la vreo cincizeci de ani, poate nici atît, care…

DOMNUL SMITH: Care ce?

DOAMNA SMITH: Care ce?

DOMNUL SMITH: N-o întrerupe, draga mea, eşti infectă.

DOAMNA SMITH: Dragul meu, tu ai întrerupt-o primul, mitocanule.

DOMNUL MARTIN: Sssst. (Soţiei lui:) Ce făcea domnul?

DOAMNA MARTIN: Ei bine, o să ziceţi că fabulez, pusese un genunchi jos şi stătea aplecat.

DOMNUL MARTIN, DOMNUL SMITH, DOAMNA SMITH: Oooh!

DOAMNA MARTIN: Da, aplecat.

DOMNUL SMITH: Nu se poate!

DOAMNA MARTIN: Ba da, aplecat. M-am apropiat de el să văd ce face…

DOMNUL SMITH: Şi?

DOAMNA MARTIN: îşi lega şiretul la pantof.

CEILALŢI TREI: Fantastic!

DOMNUL SMITH: Dacă nu-mi spuneaţi dumneavoastră, n-aş fi crezut.

DOMNUL MARTIN: De ce nu? Vezi altele şi mai şi cînd umbli prin oraş. De pildă, azi, chiar eu am văzut în metrou, pe-o banchetă, un domn care citea liniştit ziarul.

DOAMNA SMITH: Ce tip original!

DOMNUL SMITH: Poate că era acelaşi! (Se aude soneria de la intrare.)

DOMNUL SMITH: Ia te uită, sună.

DOAMNASMTIH: Trebuie să fie cineva. Mă duc să văd. (Se duce să vadă. Deschide uşa şi revine.) Nimeni. (Se aşază la loc.)

DOMNUL MARTIN: Vă mai dau un exemplu… {Soneria.)

DOMNUL SMITH: Ia te uită, sună.

DOAMNA SMITH: Trebuie să fie cineva. Mă duc să văd. (Se duce să vadă. Deschide uşa şi revine.) Nimeni. (Revine la locul ei.)

DOMNUL MARTIN, care a uitat unde rămăsese: Ăăă…

DOAMNA MARTIN: Ziceai că ne mai dai un exemplu.

DOMNUL MARTIN: Ah, da… (Soneria.)

DOMNUL SMITH: Ia te uită, sună.

DOAMNA SMITH: Eu nu mai deschid.

DOMNUL SMITH: Dar trebuie să fie cineva!

DOAMNA SMITH: Prima oară n-a fost nimeni. Nici a doua oară. De ce crezi că acum e cineva?

DOMNUL SMITH: Fiindcă a sunat!

DOAMNA MARTIN: Nu-i un motiv.

DOMNUL MARTIN: Cum adică? Dacă se aude soneria la uşă înseamnă că e cineva la uşă care sună ca să i se deschidă uşa.

DOAMNA MARTIN: Nu întotdeauna. Aţi văzut adineauri!…

DOMNUL MARTIN: De cele mai multe ori e.

DOMNUL SMITH: Eu, cînd mă duc la cineva, sun ca să intru. Cred că toată lumea face la fel şi de fiecare dată cînd se aude soneria înseamnă că e cineva.

DOAMNA SMITH: E adevărat în teorie. în realitate lucrurile stau altfel. Doar ai văzut adineauri.

DOAMNA MARTIN: Soţia dumneavoastră are dreptate.

DOMNUL MARTIN: Ah, voi femeile, săriţi mereu una în apărarea alteia.

DOAMNA SMITH: Bine, mă duc să văd, ca să nu zici

că sînt încăpăţînată. Dar ai să vezi că nu-i nimeni!

(Se duce să vadă. Deschide uşa şi o închide la loc.)

Poftim, nu-i nimeni. Revine la locul ei.

DOAMNA SMITH: Ah! bărbaţii ăştia, vor mereu să aibă dreptate şi mereu o dau în bară! (Se aude din nou soneria.*)

DOMNUL SMTTH: Ia te uită, sună. Trebuie să fie cineva.

DOAMNA SMITH, care face o criză de furie: Nu mă mai trimite să deschid. Ai văzut că m-am dus degeaba. Experienţa ne demonstrează că atunci cînd se-aude soneria nu-i nimeni.

DOAMNA MARTIN: Nimeni. Niciodată.

DOMNUL MARTIN: Nu-i sigur.

DOMNUL SMITH: Ba chiar e fals. De cele mai multe ori, cînd se aude soneria la uşă, înseamnă că e cineva.

DOAMNA SMITH: O ţine tot pe-a lui!

DOAMNA MARTIN: Şi al meu e tare încăpăţînat.

DOMNUL SMITH: Ba e cineva.

DOMNUL MARTIN: Nu-i exclus.

DOAMNA SMITH, soţului ei: Ba nu.

DOMNUL SMITH: Ba da.

DOAMNA SMITH: îţi spun eu că nu. în orice caz, n-ai să mă mai deranjezi aiurea. Dacă vrei să vezi, du-te tu!

[* în spectacol, la acest nou sunet al soneriei, toţi patru se ridică deodată, brusc, alarmaţi. Se aşază la loc, în timp ce Domnul Smith se duce să deschidă. (N. a.)]

DOMNUL SMITH: Mă duc.

Doamna Smith ridică din umeri. Doamna Martin dă din cap.

DOMNUL SMITH, deschide: Ah! how do you do! {Aruncă o privire spre Doamna Smith şi spre soţii Martin care sînt cu toţii surprinşi.) E căpitanul de pompieri!

**********
Dincolo de inspiraţia piesei, primul lucru care ne vine în minte e absurdul care predomină scena. Referitor la aceasta, Ionesco spunea: „Cu toţii suntem absurzi; nimeni nu recunoaşte.”

Suntem absurzi pentru că, deşi pretindem că-l ascultăm pe celălalt de lângă noi, nu auzim ce spune. Dacă auzim ce spune, înţelegem doar cuvintele separat, dar nu prindem adevăratul sens al vorbelor legate una de alta. Un prieten îmi spunea că o mare problemă a oamenilor e că nu se mai ştiu asculta unul pe celălalt la modul serios.

Mesajul pe care l-am putea desprinde din dialog e că nu există o comunicare reală, deşi există o comunicare. Se folosesc cuvinte, nu se tace, însă care e lucrul care se spune? Despre ce se spune ceva? Dialogul ar trebui să fie un pod între oameni, care să aducă laolaltă, nu să depărteze. Dacă nu apropie, îşi pierde o trăsătură importantă.

Ce aţi numi comunicare reală?

Mai am un fragment. O să vă placă. E atât de absurd, încât cucereşte.

**********

DOAMNA SMITH : Uite că s-a făcut ora nouă. Am mîncat supă, peşte, cartofi cu slănină, salată englezească. Copiii au băut apă englezească. în seara asta am mîncat bine. Şi asta fiindcă locuim la marginea Londrei iar numele nostru e Smith.
Continuîndu-şi lectura, Domnul Smith plescăie.
DOAMNA SMITH: Cartofii sînt foarte buni cu slănină, uleiul de salată nu era rînced. Uleiul de la băcanul din colţ e de calitate mult mai bună decît uleiul de la băcanul de vizavi, ba e mai bun chiar şi decît uleiul de la băcanul din capul străzii. Dar nu vreau să spun că uleiul lor ar fi prost.
Continuîndu-şi lectura, Domnul Stnith plescăie.
DOAMNA SMITH: Şi totuşi, uleiul băcanului din colţ rămîne cel mai bun…
Continuîndu-şi lectura, Domnul Smith plescăie.
DOAMNA SMITH: De data asta Mary a fiert bine cartofii. Ultima dată nu i-a fiert destul. Mie nu-mi plac decît bine fierţi.
[…]
Continuîndu-şi lectura, Domnul Smith plescăie.
DOAMNA SMITH: Iaurtul e ideal pentru stomac, rinichi, apendicită şi apoteoză. Mi-a spus-o doctorul Mackenzie-King, care îi îngrijeşte pe copiii vecinilor noştri, familia Johns. E un medic bun. Poţi să ai încredere în el. Nu recomandă decît medicamentele pe care le-a încercat pe pielea lui. înainte să-l opereze pe Parker, s-a operat el însuşi de ficat, cu toate că nu era deloc bolnav.
DOMNUL SMITH: Cum se face atunci că doctorul a scăpat şi Parker a murit?
DOAMNA SMITH: Pentru că operaţia a reuşit la doctor şi n-a reuşit la Parker.
DOMNUL SMITH: Atunci Mackenzie nu-i doctor bun. Operaţia ar fi trebuit să reuşească la amîndoi, sau amîndoi ar fi trebuit să se cureţe.
DOAMNA SMITH: De ce?
DOMNUL SMITH: Un doctor conştiincios trebuie să moară o dată cu bolnavul, dacă nu se pot vindeca împreună. Un comandant de navă piere o dată cu vaporul, înghiţit de valuri. Nu-i supravieţuieşte.
DOAMNA SMITH: Nu poţi să compari un bolnav cu un vapor.
DOMNUL SMITH: De ce nu? Vaporul are şi el bolile lui; oricum, doctorul tău e sănătos ca un vapor; un motiv în plus pentru care trebuia să piară în acelaşi timp cu bolnavul, la fel ca doctorul şi vaporul lui.
DOAMNA SMITH: Ah! La asta nu m-am gîndit… Poate că ai dreptate… şi atunci care-i concluzia?
DOMNUL SMITH: Toţi doctorii sînt nişte şarlatani. Şi bolnavii la fel, cu toţii. în Anglia, numai marina e cinstită.
DOAMNA SMITH: Dar nu şi marinarii.
DOMNUL SMITH: Bineînţeles. (Pauză.)
DOMNUL SMLTH, fără să se despartă de ziar: Nu pricep un lucru. De ce în ziar, la rubrica de stare civilă, se trece întotdeauna vîrsta persoanelor decedate şi niciodată vîrsta nou-născuţilor? E absurd.
DOAMNA SMITH: Nu m-am întrebat niciodată!
Alt moment de tăcere. Pendula bate de şapte ori. Tăcere. Pendula bate de trei ori. Tăcere. Pendula nu bate deloc.
DOMNUL SMITH, cufundat mai departe în ziarul lui: Ia te uită, scrie c-a murit Bobby Watson.
DOAMNA SMITH: Doamne, săracul, cînd a murit?
DOMNUL SMITH: Ce te miri aşa? Doar ştiai. A murit acum doi ani. Am fost la înmormîntarea lui acum un an şi jumătate, tu nu-ţi aduci aminte?
DOAMNA SMITH: Sigur că-mi aduc aminte. Mi-am amintit imediat, dar nu înţeleg de ce-ai fost tu aşa surprins c-ai văzut asta în ziar.
DOMNUL SMITH: Nu scrie în ziar. Au trecut deja trei ani de cînd am vorbit despre decesul lui. Mi-am amintit prin asociaţie de idei!
DOAMNA SMITH: Păcat! Era aşa bine conservat.
DOMNUL SMITH: Era cel mai frumos cadavru din Marea Britanie! Nu-şi arăta deloc vîrsta. Săracul Bobby, murise de patru ani şi tot mai era cald. Un adevărat cadavru viu. Şi ce vesel era!
DOAMNA SMITH: Săraca Bobby.
DOMNUL SMITH: Vrei să zici săracul Bobby.
DOAMNA SMITH: Nu, eu mă gîndeam la soţia lui. O chema Bobby, la fel ca pe el, Bobby Watson. Fiindcă aveau acelaşi nume, nici nu-i puteai deosebi cînd îi vedeai împreună. Abia după moartea lui s-a putut afla cu adevărat care-i unul şi care-i altul. Dar pînă şi-n ziua de azi mai sînt unii care o confundă cu mortul şi-i prezintă condoleanţe. Tu o cunoşti?
DOMNUL SMITH: N-am văzut-o decît o singură dată, din întîmplare, la înmormîntarea lui Bobby.
DOAMNA SMITH: Eu n-am văzut-o niciodată. E frumoasă?
DOMNUL SMITH: Are trăsături regulate şi totuşi nu se poate spune că-i frumoasă. E prea înaltă şi prea voinică. Trăsăturile ei nu sînt regulate, şi totuşi se poate spune că e foarte frumoasă. E cam pirpirie şi cam slăbuţă. E profesoară de canto.
Pendula bate de cinci ori. Tăcere prelungită.
DOAMNA SMITH: Şi cînd au ei de gînd să se căsătorească?
DOMNUL SMITH: La primăvară, cel tîrziu.
DOAMNA SMTTH: Ar trebui să mergem la cununia lor.
DOMNUL SMITH: Trebuie să le facem un cadou de nuntă. Mă întreb ce.
DOAMNA SMITH: Şi dacă le-am dărui una din cele şapte tăvi de argint pe care le-am primit cadou la nunta noastră şi care nu ne-au folosit niciodată la nimic?
Moment scurt de tăcere. Pendula bate de două ori.
DOAMNA SMITH: E trist pentru ea c-a rămas văduvă aşa tînără.
DOMNUL SMITH: Noroc că n-au avut copii.
DOAMNA SMITH: Asta le-ar mai fi lipsit! Copii! Ce s-ar fi făcut săraca femeie cu ei!
DOMNUL SMITH: E încă tînără. Se poate recăsători, îi stă aşa bine în doliu!
DOAMNA SMITH: Şi de copii cine o să aibă grijă? Doar ştii că au un băiat şi o fată. Cum îi cheamă?
DOMNUL SMITH: Bobby şi Bobby, la fel ca pe părinţi. Unchiul lui Bobby Watson, bătrînul Bobby Watson, e bogat şi îl iubeşte pe băiat. S-ar putea ocupa de educaţia lui Bobby.
DOAMNA SMITH: Aşa ar fi normal. Şi mătuşa lui Bobby Watson, bătrîna Bobby Watson, s-ar putea ocupa, la rîndul ei, de educaţia lui Bobby Watson, fiica lui Bobby Watson. în felul ăsta, Bobby, mama lui Bobby Watson, s-ar putea recăsători. Are pe cineva în vedere?
DOMNUL SMITH: Da, pe un văr de-al lui Bobby Watson.
DOAMNA SMITH: Care? Bobby Watson?
DOMNUL SMITH: Tu despre care Bobby Watson vorbeşti?
DOAMNA SMITH: Bobby Watson, fiul bătrânului Bobby Watson, celălalt unchi al lui Bobby Watson, mortul.
DOMNUL SMITH: Ah, nu, nu de el e vorba… De altul. De Bobby Watson, fiul bătrînei Bobby Watson, mătuşa lui Bobby Watson, mortul.
DOAMNA SMITH: Vorbeşti cumva de Bobby Watson comis-voiajorul?
DOMNUL SMITH: Toţi Bobby Watsonii sînt comis-voiajori.
DOAMNA SMITH: Ce meserie grea! Şi totuşi ies bani frumoşi de-aici.
DOMNUL SMITH: Da, cînd nu e concurenţă.
DOAMNA SMITH: Şi cînd nu-i concurenţă?
DOMNUL SMITH: Marţea, joia şi marţea.
DOAMNA SMITH: Oho! trei zile pe săptămînă? Şi ce face Bobby Watson atunci?
DOMNUL SMTTH: Se odihneşte, doarme.
DOAMNA SMITH: Păi de ce nu lucrează în astea trei zile, dacă tot nu-i concurenţă?
DOMNUL SMITH: De unde vrei să le ştiu eu pe toate? Nu pot să răspund la toate întrebările tale idioate!
DOAMNA SMTTH, ofensată: Spui asta ca să mă jigneşti?
DOMNUL SMITH, zîmbind larg: Ştii bine că nu.
DOAMNA SMITH: Toţi bărbaţii sînt la fel! Staţi toată ziua cu ţigara în gură sau vă daţi cu pudră şi cu ruj pe buze de cincizeci de ori pe zi, asta dacă nu beţi în neştire!
DOMNUL SMITH: Dar ce-ai zice tu dacă i-ai vedea pe bărbaţi făcînd la fel ca femeile, fumînd toată ziua, dîndu-se cu pudră şi cu ruj pe buze, şi bînd whisky?
DOAMNA SMITH: Pe mine asta mă lasă rece! Dar dacă o spui ca să mă scoţi din sărite, să ştii că… nu-mi plac deloc glumele-astea, ştii foarte bine!
Aruncă ciorapii cît colo şi-şi arată dinţii. Se ridică.

**********

Merită lecturată în întregime.

18 comentarii

  1. Ha, ha! Teribile fragmente! Am râs cu lacrimi.
    Uuuuuuuu! Păzea că trece vaporul! Comparaţia dintre un pacient şi un vapor e …mortală!
    „Cu toţii suntem absurzi; nimeni nu recunoaşte.” – asta e cheia întregii opere a lui Ionescu. Suntem cumplit de absurzi! In tot ce facem lăsăm absurdul să ne domine. Şi asta numai si numai pt că suntem departe de starea de echilibru pe care numai o adevărată relaţie cu Dumnezeu o poate induce. Îndepărtarea de Dumnezeu ne face tot mai absurzi. Existenţa umană din care Dumnezeu este îndepărtat sau chiar exclus este sub semnul absurdului. Un fel de „babilonie”, aşa cum e şi „dialogul” de mai sus, cuvinte fără noimă şi nicio comunicare. Comuniune? Nici atât!
    Am văzut la Profesioniştii (excelentă emisiunea Eugeniei Vodă!) interviul cu fiica lui Eugen Ionescu. L-a descris atât de frumos. Un om extraordinar, pe care opera sa il descoperă numai în parte, faţă de cât de deosebit a fost el întru toate.
    Fain articol!

    Apreciază


  2. Comunicare reală e atunci când îl asculţi pe celălalt şi aproape îi intuieşti următoarea frază. Iar dacă se întâmplă să rostiţi deodată aceleaşi cuvinte, e limpede că gândurile voastre s-au recunoscut încă înainte de a fi rostite, şi-au dat mâna ca două surori gemene şi-au sărit deodată în piscina exprimării. Pleosc, pleosc! 😛

    Apreciază


  3. Alex,
    mulţumesc.
    Interesant şi adevărat ai spus babilonie… Fiecare îşi vorbeşte limba învăţată pe parcursul vieţii şi greu e disponibil să înveţe limba celorlalţi de lângă el.
    Îmi place cum ai subliniat faptul că fără Dumnezeu suntem ca la construcţia Babilonului. Şi că, de fapt, din cauză că – moraliceşte – toţi suntem urmaşii lor, moştenim acelaşi fond axat pe sine…

    Apreciază


  4. A.Dama,
    bine ai revenit!
    Parcă ai fi ruptă din N. Stănescu la comentariul ăsta. 🙂
    .
    Mi s-a întâmplat de multe ori să sar în aceeaşi piscină a vorbelor cu alţii. E un sentiment interesant. E ca un fel de pătrundere în alt timp sau în altă dimensiune. Ca o spargere şi sfărmare a babiloniei. Cel puţin temporară.
    .
    Cred că e foarte important să îl vezi pe celălalt în cadrul contextului lui. Să nu-l scoţi din el atunci când îi interpretezi acţiunile şi cuvintele. Să aduni tot ce ştii despre el atunci când te relaţionezi la el sau când emiţi judecăţi. E ca un fel de joc, ca în Alice în Ţara minunilor, unde ideea e că viaţa e ca un joc cu reguli; iar ca să supravieţuieşti şi să o faci bine, trebuie să ai în minte regulile în timpul jocului.
    .
    Ceea ce poate reprezenta de multe ori o provocare reală. Ni se întâmplă să scoatem din context nu numai propoziţii dintr-un text literar, ci şi din textul şi personalitatea unui om.

    Apreciază


  5. Excelent,il voi da pacientilor in loc de alprazolam[frontin,xanax].
    Unii doctori chiar mor putin cu fiecare bolnav, nu e figura de stil.
    Multumim,azi o sa fiu mai descretita la bise, nici botox nu mai tre…

    Apreciază


  6. Foarte adevărat ceea ce ai spus în ultimul comentariu, Cami. Criza de comunicare în care se găsesc mulţi oameni se datorează şi faptului că nu vrem să ascultăm exact ceea ce spune aproapele nostru. Ascultăm (vorba vine!) ceea ce ni se pare nouă că a vrut să ne spună. Rupem cuvintele lui din orice context şi răstălmăcim orice sens. De aici şi până la conflict nu e decât un pas. Acuze, certuri, vorbe grele… Nu mai ştim să ne ascultăm unul pe altul! Vorbim unul peste altul în acelaşi timp, „înciudaţi” că celălalt nu pricepe că el trebuie să tacă şi să asculte. Doar „se cuvine” să vorbim noi primii! Nu?
    Am cunoscut mai demult o pereche de bătrânei foarte simpatici. Erau împreună de o viaţă. Ajunseseră la o asemenea comunicare şi comuniune de gânduri, simţăminte, idei, concepţii…. încât se intuiau unul pe celălalt înainte de a termina ce aveau de spus. Şi nu se certau, nu se supărau, erau atât de senini şi de veseli! M-au fascinat pur şi simplu, pentru modul frumos în care se completau, se „mulau” unul după celalalt, într-o perpetuă redescoperire a alter-ego-ului în persoana partenerului de viaţă. De ce vedem tot mai puţine perechi de acest fel? Şi nu doar familii, ci şi simpli prieteni. Unde sunt prietenii de-o viaţă? Prietenii din copilărie sau adolescenţă?
    Eeeei, ar fi prea multe de zis aici…

    Apreciază


  7. Sanda,
    😆
    tare.
    .
    Da, cred că sunt doctori care mor câte puţin cu fiecare pacient. Cred că nu te poţi obişnui cu moartea în aşa măsură încât să nu te afecteze deloc. Că ai nevoie de o protejare emoţională este, însă, foarte drept. Implicarea emoţională în toate cazurile la nivel maxim te face incapabil a mai lucra în acel context. Important e să rămânem oameni.

    Apreciază


  8. Alex,
    păi… cred că răspunsul la întrebări ar fi dragostea: dragostea faţă de sine (la care nu putem renunţa şi care ne ia tot timpul) şi dragostea pentru ceilalţi (care devine tot mai puţină)… Una din cele mai mari provocări ale vieţii. Cât dăm şi cât vrem să primim. Cât putem da fără să aşteptăm înapoi. Greu, greu…

    Apreciază


  9. Va invit sa urmariti un colaj de imagini dintr-un spectacol „Cantareata cheala”, regizat de Crista Bilciu si interpretat de Anda Saltelechi, Ioana Zarnescu, George Cretu, Cristian Neacsu, Andrei Negoita. Credeti-ma, merita!

    Apreciază


  10. Mulţumesc, am urmărit câteva. Am dat mai mult de secvenţe cântate şi mai puţin de piesa ca atare, dar voi mai cerceta.

    Apreciază


  11. Cam plictisitoare la un momentat dat ,dar…merge! sau poate din cauza ca nu era jucata ca la carte. totusi studentii care au pus-o in scena ,chiar ieri la casa de cultura a studentilor ,au fost chiar simpatici si m-au amuzat teribil. merita sa pierzi 1 h din viata cu piesa asta.

    Apreciază


  12. Mehleem,

    din păcate nu mă pot pronunţa pentru că nu am văzut-o. Am văzut doar scurte secvenţe din cele de pe youtube, însă prefer în faţa ochilor. 🙂

    Piesa poate fi plictisitoare chiar şi la lectură în anumite secvenţe. Deşi în puţine, aş spune. Şi recuperează prin celelalte.

    Apreciază


  13. Hmmmm…

    Citind (spre rusinea mea, pentru prima data!) Ionescu, am realizat ca absurdul discutiilor dintre cei doi Smith nu are legatura cu (in)cultura sau cu nationalitatea (rosbeefii sunt recunoscuti pentru „abilitatea” lor de a conversa mult pe marginea unor teme insipide cum ar fi vremea).
    Absurdul este dat de faptul ca nu exista o tema de discutie care sa fie, in acelasi timp, comuna amandurora, interesanta, de substanta. Din pacate…cred ca asta se intampla in majoritatea cazurilor; cupluri care, odata cu trecerea timpului, raman fara subiecte de discutie…asta presupunand ca au avut vreodata asa ceva.
    Cum sa lupti impotriva blazarii, plictiselii, platitudinii, obisnuintei?
    Se spune ca daca vrei sa vezi cum iti va arata sotia peste 20 de ani, sa te uiti cu atentie la soacra-ta. Asta din punct de vedere fizic…dar intelectual?

    Apreciază


  14. Ai observat bine mesajul piesei lui Ionescu, unii îl consideră absurd în sensul acela că nu merită citit: „E absurd să citeşti asemenea dialoguri, nu înţeleg nimic.” Şi adevărul e că publicul lui Ionescu nu e la fel de larg ca cel al lui Eminescu, de exemplu, pentru că forma de a transmite ideea e foarte diferită şi nu place tuturora şi nici nu e accesibilă tuturora. Nici nu e necesar să fie, la urma urmei. Gusturi şi gusturi.

    Dacă vrei să vezi din punct de vedere intelectual, o iei de nevastă şi afli! 😀

    Apreciază


    • Desigur, poti sa o iei de nevasta…dar o data „inhamat” la caruta casniciei e mai greu de iesit. In plus, oamenii se schimba in timp: slujba, societatea, eventuala aplecare spre lucrurile ce tine de suflet si minte, bucuriile/tristetile ne fac pe unii sa evoluam, pe altii sa involuam. Dar toti, fara deosebire, ne schimbam.
      Care sunt, daca exista, garantiile ca ea va evolua in directia in care sa ramana mereu un mister de descoperit, o enigma tulburatoare, o provocare continua?

      Apreciază


  15. fascinant Ionescu asta. am interpretat in liceu rolul lui Berenger I din „Le Roi se meurt”, imbracat in pijamale cu o coroana de furculite (hand made) si un scaun cu rotile ca si tron. :)) eram stangaci, piesa era in franceza, pregatita pentru zilele francofoniei insa ne-au ramas amintiri frumoase. asa a inceput sa-mi placa Ionescu.
    pentru cine stie franceza recomand piesele lui in original, se pot surprinde nuante imperceptibile in romana.

    Apreciază


  16. Raul, eu doar glumeam. 😀
    Văd căsătoria prea serios ca să spun de-a serioaselea aşa ceva.

    Apreciază


  17. Cristi,
    frumos, nu cunosc piesa.

    Apreciază



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: