h1

Nu mă las!

Septembrie 11, 2008

Am văzut în destule situaţii (pentru a nu rămâne indiferentă) că e mai uşor să ripostăm decât să şedem tăcuţi atunci când riposta doar ar tulbura ape deja ridicate de la sol.

Nu sună străin dialogul acesta, mă gândesc:

– Eşti un prost!
– Prost eşti tu!
– Ba tu!
– Nu, tu!
– Cine zice ăla îi!

Dificil să te laşi împroşcat cu noroi, mai ales dacă se produce în văzul tuturor. Atunci, stima de sine suferă şi mai mult.

Nu vorbesc de cedarea naivă, neputincioasă, delăsătoare atunci când e nevoie de luarea unei atitudini şi când lucrurile se pot schimba în bine de pe urma intervenţiei tale. Sau, dacă nu se pot chiar schimba, măcar pot lansa un tip de atitudine care să poată fi preluat drept model pozitiv de cei care asistă, lecturează etc.

Dacă nu poate avea o finalitate pozitivă (sigur, atunci când o poţi intui), va face rău. Atât ţie ca şi catalizator al respectivului conflict, cât şi celorlalţi care vor avea sub ochi, urechi o poluare morală, relaţională, socială…

Şi atunci va trebui să alegi dacă faci voinţa ta sau voinţa Altuia care îţi spune că a Lui e răzbunarea. Şi răzbunarea Lui e mult, mult mai potrivită decât a noastră. Pentru că instinctul de protejare a propriei persoane ne împinge să reacţionăm.

De conservare mai spun unii. Ne punem la conservă şi ne păstrăm până după ce trece conflictul. Aruncăm bomba şi fugim în conservă. Cald şi bine. Ce se întâmplă mai târziu pe teren… las… ce contează… Se vor domoli apele la un moment dat şi atunci putem şi noi ieşi din conservă. Ne-am răzbunat, păstrat, menţinut, conservat, îngheţat, îngrijit, protejat, tratat, bibilit, alintat, cocoloşit…

Ca să ne fie bine. Şi ne e bine? Răzbunarea poate crea iluzia libertăţii şi a descărcării. Dar, de fapt, e doar o nouă încărcare. O încărcare cu ce? Vă aştept pe voi aici cu răspunsuri.

Apreciez de fiecare dată când mă nimeresc în contexte unde persoanele ştiu unde să se oprească şi cât e suficient pentru a nu face din atmosferă o bombăsferă. Pentru mine sunt exemple. Avem în trecut destule 11 septembrii cât să ne piară cheful de măcelăriri…

O meditaţie:

Michael_Blakemore_Passengers.mp3

I can’t believe we are not afraid,
I can’t believe we forget each day about You and the things You’ve done.
My mind’s a dreamer yet I’m still lost,
My heart’s been tainted, but by Your cross I am free, Oh, I am free.

We are all just passengers, looking for a better life
Ticking clocks and masquerades are what we hide behind.

I can’t believe we are not ashamed,
I can’t believe we all run away from the truth, as if we know it all.
My mind’s confused from a hollow past,
But to be pulled from the haunted grasp of the world is simply wonderful.

Anunțuri

11 comentarii

  1. Ai deschis „o conserva de viermi” cum zic americanii. Nu de mult mi s-a intimplat exact ce spui…sa explic.
    Pe un blog unde era o discutie despre un botez nou testamental…si cineva arunca niste vorbe aiurea…nu ma pot abtine si zic si eu ceva…niste versuri, zic eu…de umor usor…
    Nu tocmai usor pentru cel care abia astepta scinteia , ca o damigeana cu gaz…
    Si ma cauta, ma gaseste, si incepe discutia in care numai frumos nu avea de vorbit de credinciosi…

    Am crezut ca-mi merit palmele si le-am luat incercind in acelasi timp cu rabdarea omului de 53 de ani sa inteleg pe cei mai tineri.

    Daca unii necredinciosi au ceva de spus despre credinciosi citeodata…mai au si dreptate. Respectivul ma invinuia de fatarnicie…de exemplu. Am stat si m-am analizat…nu pentruca el m-ar fi cunoscut…ci pentruca eu aveam nevoie sa ma uit undeva in suflet si sa vad daca este ceva acolo…

    Am acceptat sa fiu fatarnica…nu era in totalitate minciuna si nici in totalitate adevar…nu cautam sa aparem mai buni decit sintem citeodata?

    Stiu ca ma lungesc ca am multe de spus despre asta …un singur lucru vreau sa spun ca am invatat in viata…uneori cind accepti vinovatia…chiar daca nu esti vinovat, sau mai degraba cind nu esti vinovat…il dezarmezi pe oponent…si in cazul asta…noi toti oamenii am fost rai ca de aia a trebuit sa vina Domnul Isus si sa moara pentru noi…de ce n-am putea accepta?
    Doar o parere…
    Rodica Botan


  2. Rodica,
    mulţumesc pentru gândurile împărtăşite.
    Ce aş putea să spun e că avem două variante de reacţie. Dacă trecem de autoanaliză şi nu trebuie să luăm instrumentele să reparăm la noi prima dată.
    .
    Să răspundem nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă singur înţelept.
    şi
    Să nu răspundem nebunului după nebunia lui, ca să nu fim ca el.
    .
    Deşi sună contradictoriu, cred că nu e. Cred că ni se dă libertatea de a alege noi care reacţie în care circumstanţe se potriveşte mai bine. Amândouă sunt valide în situaţii diferite. Noi trebuie să hotărâm când putem avea o finalitate pozitivă, când rezultatul poate fi constructiv sau când va fi doar o flacără ce va duc ela scandal…


  3. …am cugetat si eu la cele doua posibilitati…si m-am gindit de ce sfaturile astea parca se contrazic…cred ca pentru acelasi motiv pentru care pe unii trebuie sa te straduiesti sa ii scoti „ca din foc” …dar cu grija sa nu te pirlesti si sa-ti pierzi si tu viata pe acolo…

    Indiferenta insa ma indigneaza…cineva trebuie din cind in cind sa se dea jos de pe magar…prea se umbla mult calare…

    Dar cred ca Domnul ne da in situatii din astea discernamint si ne mai ajuta El cind ne incurcam rau de tot. De data asta se pare ca am scapt doar cu citeva pene ravasite…si sper sa fi invatat ceva din lectie.

    Multumesc pentru raspuns…Pace si bucurie…
    Rodica Botan


  4. Camix, eu cred ca de multe ori reactionam asa, cel putin intr-o prima faza. Daca apoi stam si meditam la cele intamplate, ne mai schimbam parerea.
    .
    Sigur, s-ar putea pune si problema temperamentelor, fiindca unele sunt vulcanice si ard totul din prima, iar apoi si sa vrea nu mai pot face sa creasca iarba la loc cu un „imi pare rau”, oricat de sincer ar fi. Ca sa nu mai vorbim daca era padure acolo… pana cresc la loc copacii!…
    .
    Daca altii sunt retinuti, nu ies din prima pe ring cu „cine zice ala ii”, isi pot crea lor probleme pentru rezolvarea carora sa fie nevoie de foarte mult timp…


  5. Mi-a placut povestea cu copacii…cred ca pentru o vreme am sa ma pun pe plantat pomi…inainte de a mai da foc la ceva…
    Rodica


  6. Interesantă tema! Mai ales când o vezi multiplicată în cotidian, în atât de multe variante.
    Ce-i de făcut? Grea întrebare. Mai ales că, de multe ori, acţionăm din prisma temperamentelor care ne domină.
    I-am „invidiat” mereu pe oamenii foarte stăpâni pe ei înşişi, dacă se poate spune aşa. De la care nu scoteai nimic, nicio reacţie. „Sfincşi”, statui încremenite care nu ar fi lăsat să se vadă nicio mişcare pe chipul lor. Iar asta nu înseamnă că aceşti oameni nu se supără sau nu au sentimente. Ştiu să se stăpânească, iar asta e bine. Eu unul sunt departe de acest „model”. Explodez instantaneu şi fac ca …trenul! Pe urmă regret, mă gândesc că ce bine era dacă mă stăpâneam… Uf!
    Să-i răspunzi nebunului după nebunia lui? În niciun caz. Te faci ca el şi asta nu e de dorit. Atunci îl laşi sa te improaşte cu noroi şi lături? Nici asta nu e bine. Cred că ar trebui să ne gândim la ceea ce a făcut Iisus. În faţa lui Pilat „a răspuns cu tăcere”. Chiar dacă acela îi amintea acuzele ce I se aduseseră de către cei ce-L condamnaseră. A preferat să tacă. De ce oare? Nu cumva şi noi trebuie să procedăm la fel în astfel de cazuri? Cred că şi voi vă gândiţi la câteva „personaje” cumplit de recalcitrante, care fac valuri mari în blogosferă. Probabil că fiecare ne-am zis, măcar în gând, că unii ca aceştia trebuie „puşi la punct”, „aduşi la respect”. Dar orice încercare în acest sens stârneşte valuri şi mai mari. Cine ştie să înţeleagă o corecţie, o părere contrară, un sfat, o sugestie, ştie să şi mulţumească pentru ele. Cine nu… face aşa cum ştiţi.
    Am auzit la tv despre o „legendă a fluturelui”, din Asia: deasupra mării, bătăile aripilor unui fluture vor face valuri, care se pot transforma într-un tsunami! Mi s-a părut interesantă ideea. O vorbă „mică” poate isca furtună mare!


  7. Sint absolut de acord cu ce ai scris Alex; dar fiindca moneda asta are doua fete…uite, ca mi-am mai amintit acuma… de Goliat…zile in sir batindu-si gura lui uriasa si insultind pe Dumnezeu in fata poporului sau…si a fost nevoie de un copil si o prastie…si mult curaj si multa iscusinta…

    Cineva trebuie din cind in cind sa-si ia inima in dinti si sa puna mina pe prastie…si piatra trebuie sa loveasca…intre ochi…ca altfel…


  8. Am mai citit odata tot ce s-a scris…se vede ca m-a pirlit situatia de mai sus…
    Dar m-am gindit in deosebi la ce a zis Alex ca Domnul Isus n-a deschis gura…si mi-a venit un gind nou…
    Domnul Isus purta vinovatiile noastre…reale…El nu s-a desvinovatit pentruca aia ar fi insemnat sa-si faca dreptate Lui si El ne reprezenta pe noi. El a acceptat pozitia de vinovat…de aia n-a deschis gura…

    Si scriind toate astea, m-am gindit la noi…cind lumea de multe ori ne jigneste…sintem responsabili de multe lucruri pe care noi sau fratii nostrii le facem…din nebagare de seama, din necredinta, din mindrie…si multe altele pe care fiecare din noi le stim…

    Daca atacurile sint impotriva Lui Dumnezeu, cred eu ca trebuie sa procedam ca si David…daca atacurile sint personale, cred ca trebuie sa ne cercetam…in Biblie si magarita a grait adevarul la un moment dat…poate ca trebuie sa ne cercetam…si poate trebuie sa reparam si sa plantam ceva pomi…cum a zis A.Dama…
    Bineinteles…nu sint expert in nimic…inca invat…ca sint tare de cap…


  9. Rodica,
    aşa e, El ne dă înţelepciune să reacţionăm cât mai potrivit. Numai să o cerem noi şi să o folosim. Îmi spun mie în primul rând. Doar doar voi reţine mai activ.
    .
    Consider că ai punctat bine cu diferenţa dintre accentul pe propria persoană şi persoana celuilalt într-un conflict. Prioritatea trebuie să fie celălalt şi rezultatul bun asupra lui, nu eliberarea noastră de cuvintele ce ne stau în gât.


  10. A.Dama,
    e drept, se poate pune şi problema temperamentului. Ca şi creare a unui context în care să putem înţelege persoana şi anticipa – în general – linia de răspuns. Dar mai puţin ca justificare a lipsei de bun simţ. Adică da, temperamentul nu ni-l putem schimba, dar el se poate ameliora sau înrăutăţi.
    .
    Apoi… bine spui, toţi avem reacţii sau cel puţin porniri de felul acesta. Şi da, uneori aproape că sună în urechi refrenul lui One Republic cu It’s too late to apologize. De acolo încolo, nu ştiu ce se mai poate face.
    .
    Cred că şi în cazul celui neiertat şi în cazul neiertătorului primul şi singurul răspuns pe care îl văd e rugăciunea.


  11. Alex,
    corect, cotidianul ne prezintă exemple din ce în ce mai „savuroase”.
    .
    Da, cred că tăcerea poate fi un răspuns uneori. Cred că alteori trebuie să vorbim. Asta nu înseamnă că vorbim fără noimă sau fără bun simţ (precum nebunul). Dar cred că sunt tehnici – şi Pătrăţosu a scris mai de mult despre ele – de reacţii care să fie atât ferme, cât şi respectuoase. Care să fie constructive, să urmărească un rezultat bun, nu să „urmărească” descărcarea de nervi.
    .
    Dar e drept că teoria e mult mai uşoară decât practica. Muuult! La fel spun şi eu.



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: