Archive for Octombrie 2008

h1

Curată hoţie

Octombrie 30, 2008

Luni

Oboseală. De pomană. Cel puţin asta e impresia. Nu s-a realizat adaptarea încă. Va mai fi nevoie de timp destul pentru aşa ceva. Sigur, s-a produs o anume obişnuire. Există o familiaritate câştigată, însă doar una de suprafaţă, una care permite suportabilitatea.

În adânc, sufletul cere, fie multe timp în care să fie lăsat în pace pentru a se putea simţi în largul său şi a dori consumul în activităţi, fie schimbarea la starea iniţială, când nu trebuia să se adapteze.

Această ultimă variantă a rămas încă în conştient, puţin retras în spate – ce-i drept -, dar care revine la exterior de fiecare dată când procesul adaptării e îngreunat de evenimente solicitante, înghesuite una într-alta.

Se pare că atunci când se creează o anume senzaţie de oază temporară, atunci încep lucrurile iar să se agite, creând un veşnic cerc al acţiunilor care te ţin cu respiraţia sacadată şi cu ochii căscaţi.

Pe de o parte, vijelia asta faptică şi emoţională are o calitate (cea pe care îmi convine acum să o recunosc): ea fură noţiunea timpului. Iar această hoţie de timp îi face mai tolerabilă trecerea.

***

Marin Sorescu

Clepsidră

Nu ştiu dacă mă golesc
Sau mă umplu
Acelaşi bir de nisip
Şi aşa
Şi altmintrelea

h1

De azi, îngerii se avântă o săptămână

Octombrie 27, 2008

De azi, începe Săptămâna îngerilor în Bucureşti. Este interesantă această sărbătoare, acest simpozion (27 octombrie – 2 noiembrie). Dacă sărbătorim oamenii, de ce să nu sărbătorim şi îngerii? În fond, îngerii sunt trimişii lui Dumnezeu pe pământ pentru a ocroti, pentru a anunţa, pentru a avertiza, pentru a împlini poruncile Lui.

Mi-am amintit de următoarea secvenţă:

Diavolul L-a dus la Ierusalim, L-a aşezat pe streaşina acoperişului templului şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de aici; căci este scris: El va porunci îngerilor Săi cu privire la Tine, să Te păzească. şi Ei te vor purta pe mîini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră. (Luca 4:9-11)

Îngerii sunt creaturi invizibile. Totuşi, unii oameni i-au văzut; de exemplu, Iosif când a fost încurajat să nu îi fie teamă să o ia de soţie pe Maria. Sunt creaturi ce nu pot fi pipăite. Totuşi, unii oameni s-au luptat cu ei; Iacov s-a luptat cu îngerul pentru a primi binecuvântarea. Au fost momente şi persoane cărora ei li s-au făcut cunoscuţi.

Exod 23:20  Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit.

Luca 22:43  Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească.

Ioan 5:4  Căci un înger al Domnului se pogora, din când în când, în scăldătoare, şi tulbura apa. Şi cel dintâi, care se pogora în ea, după tulburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut.

Fapte 5:19  Dar un înger al Domnului a deschis uşile temniţei, noaptea şi i-a scos afară.

Am ales să scot în evidenţă nişte momente în care îngerii au ocrotit. Sigur că ocrotirea nu e singura lor îndeletnicire. Însă ne face conştienţi de cel puţin un lucru: că ei sunt acolo. Că sunt prezenţi („în faţa martorilor văzuţi şi nevăzuţi…”). Că noi nu suntem singuri. Chiar dacă, fizic, suntem. Că Dumnezeu alege să fie cu noi, să nu întoarcă doar cheia de la ceasul existenţei noastre şi apoi să-l pună pe masă şi să iasă din încăpere.

La apariţia lor, ei spun: „nu vă temeţi!”.

Nu se vînd oare două vrăbii cu un ban? Totuşi, nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru.
Cît despre voi, pînă şi perii din cap, toţi vă sînt număraţi. Deci să nu vă temeţi, voi sunteţi mai de preţ decît multe vrăbii! (Matei 10:29-31)

Şi pentru că această încurajare „nu vă temeţi” apare în Biblie de peste 300 de ori (se pare că e controversat numărul exact), să vă amintiţi că de azi se avântă îngerii pe lângă voi!

Angel of mercy
How did you find me?
How did you pick me up again?
Angel of mercy
How did you move me?
Why am I on my feet again?

h1

Gogoşi de înghiţit

Octombrie 25, 2008

Am dat de o lecţie într-un manual cu „Top ten lies” (cele mai frecvente minciuni). Dintre care bineînţeles că am uitat în parte şi am reţinut doar şapte.

1. te iubesc
2. arăţi minunat
3. te sun mâine
4. mi-a fost dor de tine
5. nu am primit scrisoarea
6. nu mă simt prea bine
7. nu am fost eu

Unii elevi mi-au spus că cea mai frecventă, în cercul lor,  e „n-am fost eu”. Oare de ce? 🙂

Şi desigur că s-ar mai putea adăuga multe alte propoziţii la această listă. De aceea am şi prezentat-o, pentru a vă invita să o completaţi şi să-mi spuneţi pe care le consideraţi cele mai frecvente, cele mai uşor de rostit minciuni.

Dar cele mai greu de rostit minciuni?

Poate greutatea constă în persoana pe care o minţi mai mult decât în minciuna în sine? Iar importanţa persoanei creşte greutatea de a minţi sau o scade? Argumente ar fi de fiecare parte. Scade greutatea, pentru că vrei ca celălalt să nu ştie toate cotloanele proaste ale vieţii tale. Ba nu, creşte greutatea, pentru că vrei să fii sincer cu celălalt, pentru că merită sinceritate din partea ta. Deci which would it be?

Multe din minciunile trecute pe lista de mai sus sunt moduri politicoase de a evita un refuz. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc care e limita dintre politeţe şi minciună. Diplomaţia dusă la extrem poate da în minciună destul de uşor şi de insesizabil.

„Te sun mâine” ca să ne întâlnim, dar amândoi ştim că nu te voi suna, însă nu vreau să închei această seară în care te simţi bine şi care trecu oarecum şi pentru mine, spunându-ţi că ne vedem când ne vedem.

Personal, prefer un adevăr care trebuie (şi va fi, de cele mai multe ori, dacă e sincer regretul) iertat, decât o minciună care vrea să construiască un portret impecabil.

h1

Stimulează

Octombrie 23, 2008

După o inspecţie, discuţia cu… persoana cu autoritate. Un fragment sună:

*
– Nu folosi puncte. De ce foloseşti puncte? Dă direct note, nu da puncte.

– Dau puncte, pentru că am observat de mai mulţi ani de zile că îi stimulează. Ştiu că la un anumit număr de puncte roşii au 10.

– Şi nu puncte roşii. Ce, nu ştii că peste tot punctele roşii înseamnă greşit?

– (aici zâmbesc, am impresia că e doar o glumă, deşi cred că totuşi mă înşel…) Noi am stabilit la începutul anului semnificaţia culorilor la puncte. Ei ştiu deja foarte bine că avem puncte negre şi puncte roşii. La 5 puncte negre – 3, la 5 puncte roşii – 10. Şi se străduiesc să obţină cele roşii, funcţionează.
*

A doua zi, a avut loc o altă inspecţie la o altă persoană. La final, aceeaşi discuţie, cu aceeaşi persoană cu autoritate. Un fragment era:

*
– Foarte bine că le dai puncte. Îi stimulează.
*

Nu mai trag concluzii. Vă las plăcerea… sau confuzia… sau iluzia. Personal, m-a obosit încercarea de pricepere.

h1

Cine, eu?

Octombrie 18, 2008

Editez o carte şi, ieri, am dat peste un citat asupra căruia m-am oprit puţin timp…

Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng. Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi. (Romani 12:14-16)

Nu ne socotim, poate, singuri înţelepţi. Dar asta nu ne fereşte de a ne socoti înţelepţi. Iar asta ar fi bine să ne ducă cu gândul la faptul că „cel care crede că stă să ia seama să nu cadă”. Înţelepciunea ni se dă. Însă ea se poate şi lua. Oricând poţi fi în locul celui pe care îl dispreţuieşti. Gândul ăsta mă face să mă mai uit o dată la mine.

Poate nu singuri înţelepţi. Dar mai înţelepţi – de multe ori. E suficient ca într-un dialog să te consideri mai înţelept şi să-i tratezi pe ceilalţi cu superioritate. Nu e un rezultat direct şi permanent. Însă poate oferi cadrul pentru un astfel de rezultat. Şi gândul acesta mă face să mă uit la mine. Să nu consider că am dreptul de a mă simţi mai sus. E un pericol. În primul rând pentru mine.

Privirea la propria persoană – atunci când nu e făcută pentru a găsi doar calităţi – este mai dureroasă decât orice altă privire spre ceilalţi. În privinţa celorlalţi, nu eşti tu responsabil pentru minusuri. În privinţa ta, nu e pe cine să dai vina. Nu e altcineva.

Îmi amintesc acum un banc pe care ni l-a spus un profesor în liceu…

O broscuţă înota în ocean. Şi murea de plictiseală că nu avea cu cine se juca. Aşa că a strigat deasupra apei, în faţa ei: „Hei, tu!”. Apoi, rapid, a început să înoate înainte pe sub apă, a ieşit iar la suprafaţă şi, întorcându-se ca mirată în spate, a replicat: „Cine, eu?”.

La fel şi cu propriile falimente. E o minge pe care ne-o aruncăm tot nouă. Aşa ar fi indicat, cel puţin. Degeaba încercăm să o aruncăm altora, pentru că noi suntem singurii care o pot folosi. Important dacă o şi prindem.

Când fac tumbe prea mari în jur şi isc valuri neplăcute în ceilalţi, simt nevoia să strig după mine cam la fel: „Hei, tu! Cine, eu? Ce faci, totuşi? Nimic. Chiar aşa?”….

h1

Simţire de dă peste ea

Octombrie 12, 2008

Când mă văd în faţa unui zid gros şi opac, prima tendinţă este să mă întreb ce caut acolo şi de ce nu sunt în altă parte. Dar poate cea mai bună soluţie e să mă uit în sus şi să realizez că e prea mult ceea ce eu cer.

Oricât de împliniţi ne simţim în preajma oamenilor, anumite momente ne surprind, arătându-ne că înţelegerea deplină nu se poate produce. Nu vorbesc de veşnicii neînţeleşi, de geniile care se cred deasupra unor norişori din care nu-i mai poţi trezi. Nu vorbesc de îngâmfări şi fiţe. Vorbesc doar despre sentimente umane şi obişnuite.

Când povestesc lucruri importante cu cineva (iar importantul este o chestiune foarte subiectivă, se verifică în fiecare zi) şi de cealaltă parte se întâmplă o mirare cu privire la importanţa lor, îmi dau seama că diferă, probabil, prea mult subiectivităţile. Că important pentru mine e neimportant, uneori, pentru celălalt. Că reacţiile de inhibiţie, de sensibilizare rămân uneori neobservate, trecute cu vederea. Că nu se vede şi înţelege ceea ce simţi cu adevărat. Asta, bineînţeles, nu înseamnă izolare. Nicidecum. Dar un moment, rămâi singur, chiar dacă cineva e lângă tine.

Apoi, oricâţi sfătuitori ai avea în deciziile mari din viaţă, în final rămâi tot tu cu tine să te lupţi pentru a ajunge la o acţiune. Nimeni nu poate decide pentru tine, asta e universal ştiut. Bine, unii pot; pentru minori, iei decizii. Dar când ai trecut de împlinirea majoratului şi ai ieşit şi din facultate, devii tot mai independent, tot mai răspunzător. Cele mai mari decizii, şi nu numai, le iei – până la urmă – tot singur. De cuvântul tău final depind evenimentele care te înconjoară.

Suntem fiinţe cu puteri limitate. Este de înţeles. La fel procedăm şi noi cu ceilalţi. Înţelegerea ni se fracturează de la un punct încolo, chiar dacă voinţa ar merge mai departe. Nu putem nici oferi perfecţiune, nici primi.

Nu cred că e necunoscut sentimentul de singurătate simţit chiar şi în mijlocul oamenilor. Înseamnă asta că nu iubim oamenii? Nicidecum. Înseamnă că suntem asociali? Nici atât. Doar că omul cere din partea omului mai mult decât poate acesta oferi. Şi atunci mulţimea din jur este în jur, însă doar obiectiv.

Nu complet singur. Singur cu Dumnezeu. Sau, mă rog, depinde de alegerile personale.

Când mă văd în faţa unui zid gros şi opac, prima tendinţă este să mă întreb ce caut acolo şi de ce nu sunt în altă parte. Dar poate cea mai bună soluţie e să mă uit în sus şi să realizez că e prea mult ceea ce eu cer.

h1

În pofida raţiunii

Octombrie 8, 2008

“A crede în pofida raţiunii – este un martiriu”, scrie Kierkegaard. Să fie cu adevărat aşa? Dar nu simţi câteodată atracţia irezistibilă a iraţionalului, care te invită să neglijezi raţiunea, să o contrazici sau să o ignori cu totul? Atracţia aceasta nu-ţi dă nici o emoţie? […] Prin simplul fapt că raţiunea este totdeauna lângă tine, orice act de credinţă să fie totodată un martiriu? […] dar sentimentul că credinţa ta e creatoare, că aşa cum crezi tu se face lumea, că actul tău liber de credinţă este nu numai un act soterioloic, ci şi unul cosmologic – toate acestea nu-ţi dăruiesc nici o bucurie? Adică, cum: crezi, creezi şi te mărturiseşti – şi toate acestea nu te mângâie, toate acestea te fac să suferi un adevărat martiriu, numai pentru că “crezi în pofida raţiunii”?…
Se vede treaba că Kierkegard, care-şi pierduse de mult credinţa, pierduse până şi amintirea ei.
(Jurnal portughez, Mircea Eliade, 4 ianuarie, către 3 dimineaţa)

Ne revoltăm împotriva credinţei care există în pofida raţiunii, pentru că raţiunea a ajuns (de mult, nu de acum) supralicitată. Însă, surprinzător mi se pare că, în celelalte domenii, ea poate fi trecută cu vederea fără probleme. Acolo nu deranjează absenţa ei.

Putem avea pasiuni în pofida raţiunii, care ne pun în primejdie viaţa sau cel puţin sănătatea. Altfel, de unde atâtea morţi premature în maşinile ultrascumpe care se iau la întrecere pe şosea?)

Putem iubi îndelung în pofida raţiunii persoane nepotrivite, aşteptând fie să se schimbe, fie să ne iubească.

Ne putem irosi viaţa în pofida raţiunii, a pregătirii pe care o avem; putem sta pe degeaba fără căpătâi ani întregi, dar să credem în pofida raţiunii – nu.

Putem omorî timpul în pofida raţiunii, ocupându-ne de mărunţişuri neimportante sau inutile, dar nu ni se pare un martiriu.

Aceste ‘în pofida’ nu deranjează, nu revoltă, nu creează instabilităţi, depresii. Dar a crede în pofida raţiunii e de neconceput.

Ar mai fi, sigur, de discutat şi problematizat aici dacă lumea se face după cum vrem doar noi sau dacă mai sunt şi alţi factori de care depinde asta. Însă, acum, am preferat să mă rezum la a pune în discuţie această raţiune absentă care deranjează.

h1

Emoţii prelungi

Octombrie 5, 2008

*

O buclă de primăvară
Atemporală
Odată cu aerul tău
Larg şi compus

să respir am mai vrut?

O închidere de ferestre surplus
Odată cu naşterea
Unui tunel
De emoţii prelungi

Ce zi se întâmplă să fie azi?

Noaptea acoperă
Doar cărăruile de afară
Înăuntrul nostru
E mai dimineaţă
Ca roua

Iar mâine e prezentul trecut.

Un vas plin cu cântec
Neînceput
Odată cu desprinderea
De minut

h1

Memoria suferinţei

Octombrie 2, 2008

Citesc Jurnalul portughez al lui Eliade. De mult am un interes crescut faţă de scrierile lui. După ce i-am citit Memoriile, a devenit uşor a face conexiuni între operele lui şi biografia lui. Pentru că – nu-i aşa? – cele mai reale şi profunde lucruri izvorăsc din ceea ce simţi personal, din prorpiul sac cu experienţe şi trăiri.

Arta nu înseamnă că imaginaţia rămâne nefolosită. Desigur, se poate relata şi realitatea întocmai, dar aceea nu mai e ficţiune. Acela e rostul jurnalului, mai degrabă, nu al unei opere de ficţiune. Opera de ficţiune se poate folosi de elemente biografice, dar nu să se rezume la ele; pentru că ea are mult mai mult de transmis decât strict bucăţi de realitate. Despre asta, însă, altădată.

Fragmentul ales din Jurnalul portughez al lui Eliade vorbeşte despre suferinţă. E scris în ianuarie, 1945, la o lună jumătate după moartea soţiei sale, Nina (la 11 ani de căsătorie):

**
Iov îşi recapătă la urmă averea şi Dumnezeu îi dăruieşte alţi copii. Dar lucrul acesta pe mine nu mă consolează, cine răscumpără suferinţele lui Iov? Ca el să se bucure din nou de viaţă şi de Dumnezeu, ar trebui ca tot ce suferise, tot trecutul, să fie abolit: lucrurile să fie exact ca la început, când încă nu suferise, nu fusese încercat. Or, această „istorie” rămâne, Dumnezeu nu o aboleşte. Dumnezeu nu face ca ceea ce a fost să nu mai fie. […] … amintirea suferinţelor lui nu-i năpăstuia fericirea din nou dobândită?
**

Ce e suferinţa în viaţa unui om? Sau, mai mult, ce e ea fără memorie? În mod indiscutabil, cea mai urâtă stare. Urâtă, atât ca hidoşenie, cât şi ca pasiv al verbului a urî. Nu degeaba. Şi nu gratuit. Neîmpăcarea inimii cu starea lucrurilor creează un disconfort şi o durere uneori fizică, nu doar psihică.

Dacă această durere este fără rost, atunci se poate reclama aruncarea ei la gunoi, după ce este trăită, „gustată” din plin. Dacă are un rost, ce se va întâmpla cu rostul ei dacă îi ştergem istoria, amintirea?

Ni se spune că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc pe El şi a celor care sunt chemaţi după planul Lui.” Dacă e aşa, tot ceea ce ni se întâmplă poartă o valoare, un sens. Însă nu pentru toţi oamenii. Aşadar, suferinţa are şi nu are sens. Depinde de… purtător, sau victimă, sau… beneficiar. Aşa l-aş numi, da, beneficiar al suferinţei, în ciuda… Cei ce-L iubesc pe El poartă o suferinţă care are rost.

Să ştergem total amintirea suferinţelor noastre. Să ne imaginăm a fi posibilă această dorinţă secretă sau publică a fiecărei inimi. Vă las vouă trasarea urmărilor potenţiale. Bune sau rele, cum or fi.

UPDATE:

Fără să ştiu, la momentul când publicam azi acest articol, am fost anunţată că a păşit pragul din această lume în cealaltă bunica mea, cealaltă bunică ce mai era în viaţă. Ştiu că îi e mult mai bine acum acolo, dincolo… Dar nu pot să nu observ legătura atât de directă între scriere (gândită şi scrisă de ieri, aflată în alt oraş) şi realitate. Şi să mai spunem că sunt coincidenţe…

h1

Ce vor cititorii

Octombrie 1, 2008

Ce se caută. Şi cum dă lumea de mine:

Ca proprietară de blog, pot vedea informaţiile pe care lumea le caută pe internet pentru a ajunge la blogul meu. Astfel, pot şti ceea ce interesează. Unele căutări sunt de-a dreptul haioase, altele de-a dreptul paralele cu blogul pe care ajung. Dar asta contează mai puţin. Important, spun eu, că ajung. Dacă şi citesc, cu atât mai mult.

Am făcut o selecţie de-a lungul câtorva luni; vă prezint câteva din ele evidenţiate prin scris negru îngroşat. Restul sunt comentariile mele.

*

*
radio ori ce zi e sarbatoare – a, deci astea două sunt echivalente. trebuie să notez.
distanta dintre farfurii – Dar distanţa dintre farfurii vrea să fie măsurată?
al meu nu e tot una cu mine – Ce bine! A.Dama, vezi că ăsta trebuie să primească notă mare.
jocuri numai cu puzzle dar cu mai multe – mai multe ce? roşii?
ce faci daca pici examenul de definitiva – într-adevăr, oare ce? bine, unii îl iau şi fără să-l (mai) dea.
citirea pe diagonala – Am încercat-o şi eu de câteva ori, dar nu rămâi cu prea mult, trust me.
ce studiez in cls a9a? – Ce conştiincioşi au devenit de o vreme încoace. Vor să ştie dinainte. Sau dinapoi…?
cum se face resuscitarea – Bun, Cipri, intri în funcţiune!
resuscitare hard disc – A, ba nu, Romi intră!
cate cuvinte are limba italiana – să întreb pe A.Dama
esti faina sau sa ma mai gandesc – Mai gândeşte-te, zic eu, nimic făcut cu grabă nu iese bine.
muzica instrumental pt inmormantari – am eu aşa ceva? „sau mă mai gândesc”
pedepse pentru o minciuna – Numai una?
de ce nu esti niciodata langa mine – Nu stau lângă necunoscuţi.
discursuri nunta – De obicei, se scriu pe hârtie.
dupa cat timp se face testul de sarcina – Deocamdată nu mă interesează. 😀
nu vad – Îmi pare rău. Cipriii!
pereti vopsiti in triunghi alb cu bleu – No, dacă aş avea pereţi, i-aş duce la grădina zoologică.
insusiri caracteristice pentru catel – vorbesc. în filmul Beethoven.
andrei scris pe perete – unde? Aaa, ăia vopsiţi în alb cu bleu…
cum sa vezi cine sta pe invizibil pe mes – vezi şi dacă stă comod? 
de vanzare trandafiri – la piaţă de regulă. La magazin cam scumpi.
am sentimentul de limba inclestata – prima dată, ia loc pe canapeaua de acolo, întinde-te uşor şi te ascult
cum poti recuceri – da’ prima dată cum ai cucerit?
vederi haioase cu nui asa ca mai iertat? – nu-i aşa?
un alb se crede negru film – şi reciproca e şi ea valabilă?
esti ceea ce te prefaci ca esti – că dreptate ai tu
alex te rog sa-mi spui daca am sarcina cAlex spune? la toată lumea tot el?

%d blogeri au apreciat asta: