h1

Memoria suferinţei

Octombrie 2, 2008

Citesc Jurnalul portughez al lui Eliade. De mult am un interes crescut faţă de scrierile lui. După ce i-am citit Memoriile, a devenit uşor a face conexiuni între operele lui şi biografia lui. Pentru că – nu-i aşa? – cele mai reale şi profunde lucruri izvorăsc din ceea ce simţi personal, din prorpiul sac cu experienţe şi trăiri.

Arta nu înseamnă că imaginaţia rămâne nefolosită. Desigur, se poate relata şi realitatea întocmai, dar aceea nu mai e ficţiune. Acela e rostul jurnalului, mai degrabă, nu al unei opere de ficţiune. Opera de ficţiune se poate folosi de elemente biografice, dar nu să se rezume la ele; pentru că ea are mult mai mult de transmis decât strict bucăţi de realitate. Despre asta, însă, altădată.

Fragmentul ales din Jurnalul portughez al lui Eliade vorbeşte despre suferinţă. E scris în ianuarie, 1945, la o lună jumătate după moartea soţiei sale, Nina (la 11 ani de căsătorie):

**
Iov îşi recapătă la urmă averea şi Dumnezeu îi dăruieşte alţi copii. Dar lucrul acesta pe mine nu mă consolează, cine răscumpără suferinţele lui Iov? Ca el să se bucure din nou de viaţă şi de Dumnezeu, ar trebui ca tot ce suferise, tot trecutul, să fie abolit: lucrurile să fie exact ca la început, când încă nu suferise, nu fusese încercat. Or, această „istorie” rămâne, Dumnezeu nu o aboleşte. Dumnezeu nu face ca ceea ce a fost să nu mai fie. […] … amintirea suferinţelor lui nu-i năpăstuia fericirea din nou dobândită?
**

Ce e suferinţa în viaţa unui om? Sau, mai mult, ce e ea fără memorie? În mod indiscutabil, cea mai urâtă stare. Urâtă, atât ca hidoşenie, cât şi ca pasiv al verbului a urî. Nu degeaba. Şi nu gratuit. Neîmpăcarea inimii cu starea lucrurilor creează un disconfort şi o durere uneori fizică, nu doar psihică.

Dacă această durere este fără rost, atunci se poate reclama aruncarea ei la gunoi, după ce este trăită, „gustată” din plin. Dacă are un rost, ce se va întâmpla cu rostul ei dacă îi ştergem istoria, amintirea?

Ni se spune că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc pe El şi a celor care sunt chemaţi după planul Lui.” Dacă e aşa, tot ceea ce ni se întâmplă poartă o valoare, un sens. Însă nu pentru toţi oamenii. Aşadar, suferinţa are şi nu are sens. Depinde de… purtător, sau victimă, sau… beneficiar. Aşa l-aş numi, da, beneficiar al suferinţei, în ciuda… Cei ce-L iubesc pe El poartă o suferinţă care are rost.

Să ştergem total amintirea suferinţelor noastre. Să ne imaginăm a fi posibilă această dorinţă secretă sau publică a fiecărei inimi. Vă las vouă trasarea urmărilor potenţiale. Bune sau rele, cum or fi.

UPDATE:

Fără să ştiu, la momentul când publicam azi acest articol, am fost anunţată că a păşit pragul din această lume în cealaltă bunica mea, cealaltă bunică ce mai era în viaţă. Ştiu că îi e mult mai bine acum acolo, dincolo… Dar nu pot să nu observ legătura atât de directă între scriere (gândită şi scrisă de ieri, aflată în alt oraş) şi realitate. Şi să mai spunem că sunt coincidenţe…

Anunțuri

12 comentarii

  1. Sint dureri si dureri…si amintiri si amintiri.
    Iov era un om neprihanit. Durerea lui era un pic diferita. Sint dureri nemeritate si de alea ne revoltam…

    Altele insa sint…meritate … consecinta pentru ceva ce am facut in viata…pe alea trebuie sa le ingaduim, ca ce altceva sa facem cu ele?

    Si sint unele dureri …din alea de suflet…pe care le stringi linga inima si nu vrei sa le lasi sa plece…ca e ultima bucatica din ceva de care nu vrei sa te desparti…

    Dar oricare fel de durere ar fi eu cred ca amintirea lor va fi esentiala pentru eternitate…ca vom fi in stare sa masuram fericirea de acolo. Cind te duci la un doctor, cel putin aici, te intreaba pe o scara intre 1 si 10, unde e durerea ta?

    Probabil ca la capatul ala unde nu e durere, incepe fericirea sa aiba rezidenta…?!


  2. „Memoria suferinţei” versus „Suferinţa memoriei”.

    Dacă suferinţa şi-a făcut lucrarea, dacă şi-a atins scopul, dacă a fost acceptată în contemplare interioară, dacă şi-a născut „copilul” (vezi Ioan 16:20-23), suferinţa este sublimată în bucurie.

    Dacă nu, … se va perpetua ca suferinţă a eternei, obsedantei, aduceri aminte.

    O chestiune de opţiune, de alegere, la urma urmei.

    Mi se pare (t)imposibil să fie altfel în eternitate, când îţi vei pierde parte din iden(timp)titate!

    Gellius


  3. Fără să vreau am citit prima data up-date-ul de la finalul articolului. Dumnezeu să o odihnească în pace pe bunica ta! Întru odihna cea veşnică a Domnului. Condoleanţe ţie şi familiei.


  4. Îmi place titlul: „Memoria suferinţei”… Da, este o memorie a suferinţei. Bucuriile se întâmplă să le mai uităm, dar nu şi suferinţele. Ele lasă urme adânci în fiinţa noastră. Urme care ne modelează propriul eu. Care ne fac să fim ceea ce suntem. Mai mult sau mai puţin.
    Suferinţa are rost. Chiar mult rost! Iar dacă vom raporta suferinţele noastre la Suferinţa Domnului pe Cruce, Suferinţa mântuitoare, Jertfa eliberatoare, atunci vom şti să înţelegem şi rostul suferinţelor noastre de care avem parte fiecare de-a lungul vieţii.
    Mă gândeam într-o zi că prea adesea dăm vina pe Dumnezeu pt că îngăduie să suferim, de multe ori „pe nedrept” (spunem noi!). Odată ce primii oameni au ales această viaţă din care „L-au scos” pe Dumnezeu, vrând să îşi fie loruşi „dumnezei”, întreaga existenţă umană, de-atunci şi până azi, avea să fie presărată de imperfecţiune, de suferinţă, de împletire haotică între bine şi rău, toate datorate depărtării de Dumnezeu – „izvorul binelui”. Asta a fost alegerea omului. O lume a suferinţei. De ce altceva să fi avut parte omul, dacă asta a fost chiar alegerea lui?
    Hristos avea să dea un sens suferinţei prin Jertfă. Şi ce sens!
    Aşa este, cum ai spus: „Cei ce-L iubesc pe El poartă o suferinţă care are rost”.


  5. Domnul sa va mingiie, pina iarasi va veti vedea din nou!
    Un nou inceput…intr-o tara mai buna!


  6. Frankl a scris foarte bine despre sensul suferinţei :

    http://morfoze.wordpress.com/2008/02/22/in-cautarea-sensului-pierdut/

    Taică-miu (şi el decedat) avea o vorbă : când treci printr-o încercare, „simţi că trăieşti”…

    Şi-avea dreptate. La propriu. E groaznică suferinţa, dar se pare că altfel trăim aşa, inconştienţi, ca-ntr-un vis, nu ne maturizăm, nu devenim conştienţi de sine, de existenţialitatea noastră…

    Suferinţa trebuie să ne aducă cu picioarele pe pământ. Ăsta e preţul care trebuie plătit…

    „Sufăr, deci exist”…


  7. O destinatie sigura acopera suferinta exsistenta in trupul uman. Totusi, cred ca trebuie sa realizam ca suferinta nu este egala cu viata, ci aceasta este un component al vietii. Omul trebuie sa foloseasca perspectiva Ecclesiatica a lui Solomon daca doreste sa inteleaga ce este sau ce nu este suferinta.

    Totusi, iata ca in mijlocul suferintei, crestinul poate apela la Cineva. Astfel, suferinta se transforma in bucurie si speranta, atat pentru cei lasati in urma cat si pentru cei care experimenteaza limitele umanitatii fizice.

    Cu stima si respect,
    Cosmin Pascu


  8. Intre operele si biografia lui Eliade se pot face legaturi, desigur. Dar sa nu uitam ca are o serie de scrieri fantastice, iar acolo sunt necesare nuantari. Eliade este consecvent in scrierile literare cu sistemul pe care il propune in scrierile stiintifice. Ideea aceasta cu abolirea suferintei, a istoriei ei in cazul lui Iov se leaga de obsesia lui Eliade cu abolirea timpului si spatiului. In multe proze fantastice personajele au un raport diferit cu timpul, cu spatiul, cu corporalitatea fata de „oamenii obisnuiti”. Dar si dupa experientele iesirii din cronotopul existential, personajele recupereaza la un moment dat istoricitatea (vezi „La tiganci”, „Secretul doctorului Honigberger” si altele). Scriind despre „abolirea” suferintei lui Iov, Eliade ar vrea un efect stilistic, desigur, asa cum s-ar putea obtine in proza fantastica… Ceea ce e imposibil in Cuvantul inspirat, insuflat… reteta Lui e singura valabila, chiar daca asta angajeaza adevarate uragane, tornade, tsunami in „paharul” mintii umane.

    Miscatoare coincidenta suferinta/suferinta. Sa vina mangaierea de la Mangaietor!


  9. Rodica,
    da, sunt tot felul de dureri. Unele – încercări îngăduite, altele – urmări. În cazul lui Eliade, avea momente în care se învinovăţea pentru boala Ninei (de fapt, complexul de boli) şi, astfel, pentru moartea ei… O vedea ca o „răsplată” pentru anumite decizii luate în anumite clipe. Ce a fost ea cu adevărat… nu ştim noi să spunem.

    Da, e important, foarte important să identificăm, fiecare în cazul propriu, ce vrea Dumnezeu cu noi prin experienţă. S-a spus sau unii au spus că suferinţa – în sine – purifică. Suferinţa în sine nu cred că are vreo direcţie. Suferinţa i înnebuneşte pe unii, îi îndepărtează de credinţă. Pe alţii îi apropie de Dumnezeu. Secretul, cred eu, stă în felul în care e înţeleasă ea.

    Gellius,
    interesant jocul tău de cuvinte! 🙂
    Da, suferinţa memoriei e deja altceva. Prin istoria şi memoria suferinţei doream a accentua (t)imposibilitatea ştergerii cu buretele a propriului trecut, ştergerii cursului pe care l-a urmat viaţa noastră, ca şi cum el nu ar fi existat. În absenţa căruia nu s-ar fi putut produce bucuria actuală, maturitatea actuală (poate doar o alta).

    Sigur că a memora la nesfârşit propria durere, a ne lamenta la infinit şi a ne considera victime la infinit nu mai ţine de o finalitate pozitivă a experienţei suferinţei. Ţine, mai degrabă, de lipsa de înţelepciune în a înţelege suferinţa aşa cum a dorit Dumnezeu să o înţelegem. Iar dacă suferinţa nu şi-a atins scopul în noi, am suferit de pomană… Însă sunt situaţii în care realizăm mai târziu adevărata ei semnificaţie. Tot nu sunt toate şansele pierdute.


  10. Alex,
    mulţumiri!
    E drept că bucuriile tindem să le uităm mai repede decât neplăcerile. De aceea tindem şi să fim mai critici, probabil. Am un leac pentru asta, pe care îl practic şi care îmi prinde foarte bine. Scriu. Mi le notez. Am multe momente frumoase pe care mi le-am conservat pe hârtii în jurnal. Şi pentru că îmi făcea păcere să le retrăiesc în timp ce le scriam, dar şi pentru a le putea despacheta şi reînvia atunci când am mai puţine motive de bucurie. Şi ca un fel de păstrare a istoriei personale, a mă ajuta să mă „conserv” pentru mine, să îmi amintesc de unde am venit, pe unde am păşit şi cum am făcut-o… E foarte interesant să te întâlneşti cu tine cel din trecut şi uneori să spui că atunci aveai mai multă minte 😛 .

    Despre învinovăţirea lui Dumnezeu, scrisese Pătrăţosu cândva o chestiune, sper că mi-o amintesc bine. Că atunci când are loc o calamitate în care mor mulţi oameni, îi adresăm rapid întrebările lui Dumnezeu de ce a permis aşa ceva şi cum poate fi atât de rău. Dar atunci când o mamă avortează propriul copil… nimeni nu îşi mai ridică întrebări cu privire la cine e vinovat şi cât e de rău…


  11. Rodica,
    mulţumesc! Să fii binecuvântată!

    Scardanelli,
    este drept că trecem prin viaţă mai nesimţitori fără suferinţă, tatăl tău avea dreptate. Ea ne transformă în participanţi la viaţă, nu ne lasă să rămânem doar spectatori ai ei.
    Ţin, totuşi, să subliniez că doar înţelegerea corectă a suferinţei ne poate transforma în beneficiari ai suferinţei, şi nu în victimele ei.


  12. Cosmin,
    bun revenit. 🙂
    da, adevărat. Îmi place cum ai punctat faptul că viaţa nu egal suferinţă. Pentru că tindem de foarte multe ori – mai ales atunci când suferim – să reducem totul la ceea ce a fost negativ, să nu mai putem vedea dincolo de durere. Să nu ne imaginăm că există şi altceva sau să uităm că a existat şi altceva.

    da, perspectiva ecclesiastică e necesară. Interpretată greşit, poate fi un medicament spre depresie. 🙂 Goana după vânt, deşertpciunea generalizată nu-i mai lasă pe unii să vadă că Dumnezeu e în spatele tuturor lucrurilor şi că, doar dacă suntem fără El sunt toate deşertăciuni.

    A.Dama,
    nu neg că sunt nişte teme ale lui Eliade ce revin în scrierile lui. Cea a timpului o ţineam minte (poate de aici o parte a simpatiei mele pentru el 😛 ).

    Da, cred că se întâmplă să vrem a evada din realitatea dureroasă prin imaginarea unor situaţii imposibile în mod real, dar cărora le găsim argumente. Că aceste rezolvări pe care le avem sunt mai mult sau mai puţin fantastice, parcă nu contează aşa mult. Rămâne, în final, faptul că vrem o evadare pentru că e incofortabil contextul ce ne înconjoară. E şi ea, la urma urmei, un semn al inadaptării. Sau – în cazul lui – poate doar o suferinţă prea recentă şi prea puternică, peste care va trece mai târziu.



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: