h1

Cine, eu?

Octombrie 18, 2008

Editez o carte şi, ieri, am dat peste un citat asupra căruia m-am oprit puţin timp…

Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng. Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi. (Romani 12:14-16)

Nu ne socotim, poate, singuri înţelepţi. Dar asta nu ne fereşte de a ne socoti înţelepţi. Iar asta ar fi bine să ne ducă cu gândul la faptul că „cel care crede că stă să ia seama să nu cadă”. Înţelepciunea ni se dă. Însă ea se poate şi lua. Oricând poţi fi în locul celui pe care îl dispreţuieşti. Gândul ăsta mă face să mă mai uit o dată la mine.

Poate nu singuri înţelepţi. Dar mai înţelepţi – de multe ori. E suficient ca într-un dialog să te consideri mai înţelept şi să-i tratezi pe ceilalţi cu superioritate. Nu e un rezultat direct şi permanent. Însă poate oferi cadrul pentru un astfel de rezultat. Şi gândul acesta mă face să mă uit la mine. Să nu consider că am dreptul de a mă simţi mai sus. E un pericol. În primul rând pentru mine.

Privirea la propria persoană – atunci când nu e făcută pentru a găsi doar calităţi – este mai dureroasă decât orice altă privire spre ceilalţi. În privinţa celorlalţi, nu eşti tu responsabil pentru minusuri. În privinţa ta, nu e pe cine să dai vina. Nu e altcineva.

Îmi amintesc acum un banc pe care ni l-a spus un profesor în liceu…

O broscuţă înota în ocean. Şi murea de plictiseală că nu avea cu cine se juca. Aşa că a strigat deasupra apei, în faţa ei: „Hei, tu!”. Apoi, rapid, a început să înoate înainte pe sub apă, a ieşit iar la suprafaţă şi, întorcându-se ca mirată în spate, a replicat: „Cine, eu?”.

La fel şi cu propriile falimente. E o minge pe care ne-o aruncăm tot nouă. Aşa ar fi indicat, cel puţin. Degeaba încercăm să o aruncăm altora, pentru că noi suntem singurii care o pot folosi. Important dacă o şi prindem.

Când fac tumbe prea mari în jur şi isc valuri neplăcute în ceilalţi, simt nevoia să strig după mine cam la fel: „Hei, tu! Cine, eu? Ce faci, totuşi? Nimic. Chiar aşa?”….

Anunțuri

18 comentarii

  1. iar ai cautat cu atentie poza 🙂 …si toate sagetile arata spre mine (daca tai „gettyimages” din poza, are ceva?)


  2. Faptul ca cei in virsta nu prea au acces la tehnologie din diferite motive, face ca cei de pe internet sa fie un pic vitregiti de opinia celor mai in virsta; si nu neaparat intelepciunea lor dar experienta are si ea valoarea ei.

    Ca una ce reprezint aceasta clasa de oameni va spun ca vine vremea cind ne uitam in urma cu regrete la toate momentele „falnice” din viata…pentruca de cite ori ne-am ridicat noi insine prea sus, chiar daca la momentul ala s-a crezut pe drept si am facut-o pentruca eram la momentul ala „destepti”…realizam mai pe urma ca acel punct de inaltare a fost pricina urmatorului punct de cadere.

    Mindria merge inaintea caderii. O vorba veche plina de adevar. Cami are dreptate…cel care da intelepciunea poate sa o si ia inapoi. Solomon zice ceva de prea multa intelepciune si despre nebunie…

    Anumite lucruri in viata sint ca sarea…e buna si foarte buna…dar numai atit cit trebuie…nici mai mult nici mai putin…ca daca este prea putin e prostie si daca intrece limitele se schimba in nebunie…

    Si asta dragii mei, este doar o opinie, si nu pretind mai mult decit atit… ca vorbesc de pe pozitia lui Stan Patitu…


  3. Călătorr,
    Căutat, da. 🙂 nu are mult bai, dar de o vreme lăsasem pozele furate cu marca furatului ca să-i recunosc drepturile. 🙂
    Nu că recunoaşterea mea tare l-ar încânta. 😛


  4. Rodica,
    aşa e, mândria aduce după ea numai nenorocire. Dacă nu de altfel, cel puţin sufletească. Care e şi aspectul cel mai important.
    E bine de păstrat un echilibru în imaginea de sine. Şi, apoi.. „cine n-are bătrâni, să-şi cumpere”: 🙂


  5. Cred ca fiecare om se simte superior pe domeniul lui; un mecanic se va simti cel mai grozav in meseria lui, un sofer la fel… cred ca, daca nu am vrea sa ne simtim mai buni decat cei din jurul nostru… nu ne-am lupta sa fim cei mai buni in lucrurile pe care le facem… nu se rezuma totul numai la mandrie sau doar la a-ti ascunde „greselile”… – uneori din lipsa de disponibilitate emotionala putem sa fim predispusi la ignoranta, ca apoi sa ne para rau… cred ca lucrurile sunt mult mai mult decat alb si negru.


  6. Lia,
    Sigur că nu sunt alb şi negre. Ce spuneam eu era că sentimentul de superioritate poate duce înspre acolo, nu că el duce în mod neapărat. Sigur că dorinţa de a fi mai bun, mai bine pregătit, de a face un lucru cât mai calificat este înttodeauna de dorit. Eu vorbeam doar de aspectul relaţionării defectuoase la o altă persoană din cauză că ne credem mai deştepţi poate sau mai speciali etc.


  7. Am o colega a carei atitudine cu copiii ei care sint deja trecuti de 30 de ani, m-a facut sa ma opresc de citeva ori in loc, sa judec si sa admir.

    O aud adesea vorbind la telefon… Niciodata nu argumenteaza ca ar avea dreptate. Incepe discutia cu ei cam asa…
    „eu, daca as fi in locul tau asa as face… pentru ca… (si enumera rational motivele ei care fac perfect sens, ca apoi in final cu umilinta sa incheie), … dar tu stii mai bine ce plan ai in privimta asta…asta e doar o opinie…” si incheie si intreaba cum mai e vremea pe la ei…

    99 din 100 situatii, copiii ei vor face exact ce le spune mama… doar ca o parere… fara sa le bage pe git logica ei si fara sa se umfle in pene ca ea stie mai bine… sau… „nu ti-am spus eu?”… sau „ce ti-am spus eu… nu-i asa ca am avut dreptate?”

    Intelepciunea sta in picioare cu un cot mai sus de restul lumii… nu trebuie sa o urci pe scara ca sa fie vazuta…


  8. In viata reala exista diferite situatii, diferite mize ale unei discutii. De exemplu, intr-un dialog simplu in care rezultatul deciziei cuiva nu ne afecteaza deloc, se poate aplica ca si solutie foarte buna ceea ce spune @peginduri.

    Cu totul alta este situatia intr-o firma in care decizia comitetului de conducere va influenta in mod dramatic destinul companiei. Uneori unii nu pricep si nu au discernamantul necesar sa inteleaga diferenta dintre solutiile propuse. In final se va adopta o solutie, dar daca solutia aleasa este intr-adevar proasta? Intr-o situatie de acest fel trebuie realmente luptat pentru a aduce cele mai bune argumente ca sa convingi auditoriul.

    Sa presupunem ca exista o persoana X care nu intelege elemente destul de simple si clare intr-o argumentatie pro solutiei optime. X realmente nu vede firul demonstratiei si se situeaza in permanenta contra solutiei, iar din discutii reiese clar ca nu poate intelege la nivel cognitiv argumentatia celorlalti, dar totusi hotarirea lui ca factor decizional este importanta. Ce atitudine se poate adopta intr-o situatie de acest fel in care solutia nepotrivita pe care o vede X ca fiind potrivita este cea mai dezastruoasa?

    O alta situatie este intr-un cuplu in care decizia de a lua – de exemplu – un credit poate influenta pozitiv viitorul. Sotul este pro cerererii creditului, sotia, datorita viziunii ei care provine din familia parintilor, este completamente impotriva imprumutului. Cei doi se situeaza pe pozitii complet diferite, ea isi motiveaza pozitia prin faptul ca parintii ei nu au luat niciodata un credit bancar, el isi arata clar avantajele unui credit, cat si faptul ca venitul lor le permite lejer sa ia acel credit. Acel credit le-ar imbunatati vizibil viata, lipsa acelui credit i-ar pozitiona mai departe intr-o viata cu multe lipsuri si neajunsuri care ar aduce multe motive de conflicte, cat si de slabire a relatiei. Ce se poate face in situatia in care el aduce toate argumentele posibile pentru a-i arata sotiei ca acest credit le poate salva viata, iar ea nu vrea sa auda de asa ceva?

    Situatiile fara miza pot fi tratate simplu, ok – nu vrei sa intelegi situatia, iti respect decizia, vei adopta solutia pe care o consideri potrivita, pe mine nu ma afecteaza decizia ta, astfel – it’s up to you. Dar situatiile cu miza schimba complet cadrul, ce facem atunci?


  9. Pegînduri,

    da, este o soluţie bună. se pune accent pe relaţionare şi asta e bine. celălalt trebuie să simtă că are libertatea de alegere şi că nu i se reproşează dacă o foloseşte aşa cum crede de cuviinţă.
    Acum, bineînţeles că depinde de cadrul în care are loc schimbul de opinii diferite, după cum spune Romi, dar, pentru acest context de relaţii fără proiecte care să se desfăşoare împreună, este foarte bine.

    Nu aş spune că e mică mică aici. Doar că e un alt tip de miză. Revin în comentariul următor.


  10. Romi,

    da, aşa e, contează contextul în care punem discuţia. Ai ridicat nişte probleme interesante de dezbătut.
    După cum spuneam mai sus, cred că nu e vorba de o miză mai mică, ci doar de un alt fel de miză. Cred că miza relaţiei dintre două persoane – vorbesc doar despre relaţii umane, nu relaţii de afaceri – este o miză suficient de puternică pentru a merita „calificarea” de importantă. Adică tot atenţi trebuie să fim şi în acest cadru.

    În celălalt context pe care l-ai menţionat – de afaceri – mi se pare absolut normal ca fiecare dintre părţi să îşi argumenteze şi să încerce să căştige votul majorităţii sau al conducătorului. Problema pe care o ridicam eu era mai puţin de acţiuni care se pot întreprinde – argumentarea şi contraargumentarea – care sunt perfect valide şi mai mult de relaţionare în timpul argumentării.

    Adică ce ajective sau ton sunt dispus să folosesc în contraargumentarea mea ca să îmi ating scopul. Dacă e clar că soluţia colegului nu e deloc bună, sunt în stare să îl fac „încuiat” sau să îmi expun soluţia mea cu motivele pentru care cred că e mai bună decât celelalte şi pentru care soluţia celuilalt nu e fericită? Cam la asta mă gândeam. La aspectul negativ al ştiinţei că soluţia mea e mai bună.

    În cadrul cuplului, da, sunt chestiuni importante. Din nou, nu consider că trebuie evitată dezbaterea şi argumentarea, dar contează enorm acelaşi lucru: adjectivele şi tonul. Adică, în mijlocul dezbaterilor, cei doi soţi să simtă că sunt tot soţi şi că se iubesc, indiferent dacă reuşesc să cadă la înţelegere sau nu. Este drept că atunci când decizia îi afectează mult pe amândoi trebuie privite lucrurile mai serios şi cu mai multă atenţie. Dar cred că – cu atât mai mult cu cât îi priveşte pe amândoi – trebuie ca amândoi să fie de acord pentru iniţierea acţiunii. Chiar dacă unul gândeşte corect, iar celălalt subiectiv, cred că armonia ar trebui să aibă prioritate; să nu decidă unul pentru amândoi, în ciuda opoziţiei celuilalt.


  11. Am incercat metoda mesei rotunde. La lucru am un grup de oameni pentru care as putea lua decizii de multe ori fara sa-i intreb. Am realizat insa ca-i pot conduce mult mai usor daca facem masa rodunda. Le spun problema sau proiectul care vine de sus…si le cer tuturor parerea in contextul ca vom cauta solutia cea mai potrivita. Le spun totdeauna ca apreciez ideile lor, si ca vom cauta sa sintetizam tot ce spun ei. In acest context se straduiesc sa construiasca unul in ideea celuilalt, de multe ori, pentruca daca eu vin de la inceput cu gindul modest ca am nevoie de participarea lor, nici ei nu mai simt nevoia de competitie ci se straduiesc sa colaboreze. Secretul insa nu sta nici macar in a lua cea mai buna decizie…desi de multe ori vin cu idei pe care nu le-am avut si totdeauna plec de acolo cu o idee noua…dar sta in faptul ca odata ce au contribuit la decizie, se duc la birourile lor si lucreaza pentru priectul ala cu sirg…ca parte din el este un baby la care au luat si ei parte.

    Fiica mea are 3 copii…si mi se plingea de lipsa de colaborare la viata de familie si ajutorul ce nu vroia niciunul sa i-l dea. Ia-m spus sa-i adune in jurul mesei de bucatarie…family affair…si sa incerce metoda ce o folosesc la lucru. Asa a facut si le-a spus ca la niste oameni mari ca trebile casei sint multe si ei nu numai ca nu ajuta dar chiar produc mai multe probleme decit e nevoie. Si-a prezentat lista de treburi pe linga casa si i-a intrebat cum o pot ajuta.

    Surprise…s-au angrenat usor in discutie si au ales fiecare si au promis ca vor ajuta cu unele din lucrurile de pe lista. Lista a mers pe frigider si i-a amintit fiecaruia ce „a ales” sa faca ca sa ajute bunul mers al gospodariei lor. Laura povestea ca isi aduceau aminte unul la altul …”vezi ca trebuie sa duci gunoiul…vezi ca e rindul tau la…”

    Exista ceva in noi ca atunci cind ni se impune ceva sa vrem sa facem pe dos. Cind cineva isi impune ideea lui sa luptam sa o distrugem in loc sa construim pe ea…

    Cu intelepciune si finete poti sa faci mici ajustari la”unele ” situatii…nu totdeauna insa…

    Astea sint doar solutii care lucreaza bine de obicei in lumea mea…dar sintem de multe ori pe aceeasi planeta dar…in lumi diferite…


  12. Tare importantă tema aceasta! În toate comentariile s-au subliniat aspecte valabile şi importante. Pentru că problema dialogului este una tare complexă. Atât de puţin trebuie pentru ca oamenii să se înţeleagă bine. Dar la fel de bine nu trebuie decât foarte puţin pentru ca să nu mai fie nicio înşelegere. Eu cred că putem vorbi de o „artă a dialogului”. Pe care ar trebui să învăţăm să o deprindem încă de mici. Să ştim să ascultăm şi părerea celorlalţi, fără a ne lăsa „contaminaţi” de acea mândrie şi autosuficienţă care dărâmă lesne orice dialog, este mare lucru! Chiar dacă avem convingerea că avem „perfectă dreptate” (oare?), tot trebuie să ştim să ascultăm. Şi dacă chiar avem dreptate, convingerea celuilalt trebuie să se petreacă între aceleaşi „limite” ale respectului, bunului simţ şi iubirii de semeni.
    Mi-a plăcut ideea cu „masa rotundă”. Păcat că nu e posibilă mereu. Mi-am amintit de o anume perioadă în care stăteam alături de alţi colegi, cu toţi fiind subalterni, aliniaţi ca la armată şi răspunzând doar: „da, să trăiţi”. Chiar şi la inepţiile, pe care nu le puteam comenta. E greu când nu se vrea niciun fel de dialog. Şi când cineva are pretenţia „atotştiinţei”. E ca într-un teatru al absurdului! Mai bine pleci în lumea largă, căci altfel te prosteşti şi ajungi la fel!
    Iar în cuplu… ai zis bine Cami: „în mijlocul dezbaterilor, cei doi soţi să simtă că sunt tot soţi şi că se iubesc, indiferent dacă reuşesc să cadă la înţelegere sau nu.” Ceea ce nu este deloc lesne. Când apare războiul orgoliilor dar şi „îndemnurile binevoitoare” din afară…războiul e aproape! Din păcate.
    „Arta conversaţiei”, „arta dialogului”, „arta Iubirii semenilor”…


  13. pegînduri,

    mă bucur şi mulţumesc că ne-ai împărtăşit experienţa aceasta a ta! Sunt sigură că ne va ajuta punerea ei în practică şi în alte contexte, în contextele noastre. În relaţionarea la prieteni şi familie, este numai bună! eu sper să vadă cât mai mulţi şi să dea rezultate pozitive.


  14. Alex,

    da, suntem mereu foarte aproape atât de Bine, cât şi de Rău. Uneori lipseşte un gest, un singur cuvânt. Uneori, dacă ştim să ne oprim la timp, salvăm o relaţie, o fericire…
    Acum, teoria e întotdeauna mai uşoară decât practica. 🙂 Sper să fiu şi în stare să aplic ceea ce cred cu atâta convingere.
    Mulţumesc pentru gândurile împărtăşite.


  15. Of, chestia cu practica… Mă gândeam câtă dreptate a avut Sf.Pavel când zicea: „Nu fac binele pe care îl doresc, ci răul pe care nu-l doresc, pe acela îl săvârşesc!” Toţi am vrea să facem numai bine, pt ca să ne fie bine şi celor dragi, dar…. „nu ne iese” aşa cum am vrea..
    Să-ţi ajute Domnul aşa cum îţi doreşti şi să împlineşti ceea ce crezi cu convingere!
    Frumoasă poza din header! Predispune la melancolie…


  16. Alex,
    da, s-ar putea să predispună şi la melancolie, e drept. Îmi plac imaginile de toamnă, mi se par expresive. Asta, de exemplu, e făcută în Băile Felix cum un an jumătate.

    În privinţa binelui, nu ştiu dacă toată lumea vrea să facă binele. 😕 Sau poate întrebarea ar fi care Bine. Că el capătă prea multe interpretări. Binele meu sau Binele lui Dumnezeu. Toţi vrem, într-adevăr, să iasă lucrurile bine. Dar cât de bine. Bine precum sune Băsescu, precum vrem noi sau precum alţii sau Altcineva.

    Mulţumesc pentru urări, aşa să fie! 🙂


  17. Interesant ai spus „care bine?”. Pentru că de aici pleacă multele probleme. Ceea ce mie mi s epare că este extraordinar de bine, celuilalt nu i se pare deloc bine, dimpotrivă! Altul crede că este doar „binişor”. E complicat. Dacă am ajunge să realizăm acea armonie minunată, când binele meu este şi binele celuilalt şi binele tuturor…. ar fi totul perfect. Dar asta nu are cum să se întâmple. Fiecare om are matricea sa spirituală, pe care o şi moşteneşte, o şi formează, o up-date-ază (aşa se scrie?) pe tot parcursul vieţii. De multe ori m-am lovit de neînţelegerea unor persoane apropiate, asupra unor aspecte ce mi se păreau clare ca lacrima. Nu şi pentru aceştia! Eram chiar revoltat cum de nu înţeleg câtă dreptate am eu! Nu suntem deloc la fel. Iar pretenţia de a „zice” toţi ca mine, e absurdă.
    De-asta este Iisus un ideal al umanităţii. El singur a reuşit să se facă „tuturor toate”! Noi…nu!
    Da, trebuie să aducem la un „numitor comun” binele fiecăruia cu Binele lui Dumnezeu! E singura soliţie


  18. Exact (sau iegzat, vorba unei prietene 🙂 ), nu binele nostru, ci Binele. Iar acest Bine este de multe ori în discordanţă cu ceea ce credem noi că ar fi mai bine pentru noi.



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: