Archive for Noiembrie 2008

h1

Urme

Noiembrie 30, 2008

flower-snow2

Viaţa contează nu doar atât cât se află în desfăşurare. Contează şi după ce se termină.

Trăieşte în noi amintirea persoanelor iubite care ne-au murit; când însă vom muri noi, va muri şi amintirea asta? Vom muri şi noi, şi va rămâne amintirea noastră pe pământ. Ce e amintirea aceea? Şi când vor muri persoanele care ne păstrează amintirea pioasă, va muri pe pământ şi amintirea noastră.

Las un nume, ce e oare mai mult decât un nume? Ce voi fi eu mai mult decât personajele fictive pe care le-am creat în invenţiile mele? Ce e astăzi, pe pământ, Cervantes altceva decât Don Quijote. (Miguel de Unamuno, Jurnal intim, p. 53)

La urma urmei, ceea ce rămâne în urma noastră e ceea ce va conta pentru omenire. Ce rămâne după noi? Pe lângă „to love and to be loved” (cum apărea şi în Moulin Rouge) în relaţie cu Dumnezeu şi cu oamenii, ce aţi vrea să lăsaţi în urma voastră?

Eu aş vrea…

h1

Bucuria de a fi nemuritor

Noiembrie 27, 2008

Eliade a stat o vreme în închisoare, ca suspect de a fi fost membru al mişcării legionare; acolo s-a îmbolnăvit de plămâni şi a fost dus la spital. Sentimentul libertăţii a fost cel mai rănit în tot acest timp. Ce scria după ce s-a văzut liber:

„Numai atunci am simţit cât este de miraculos acest act, în aparenţă atât de simplu, de a trăi, de a fi viu. Îmi spuneam că niciodată nu voi mai uita că pot fi fericit prin simplul fapt că sunt liber să ies din casă şi să mă plimb pe stradă, că nici o tristeţe nu va putea rezista acestei beatitudini.”

Fericirea de trăi. De a fi viu. De a respira. De a te plimba afară. De a-ţi întoarce capul după un avion. De a urmări o frunză desprinsă din copac. De a râde împreună cu un prieten. De a privi o floare. De a face un pas spre soare. De a-ţi ridica mâinile şi a le vedea întregi.

Fericirea de a te ruga. De a avea un Tată care te ţine. De a şti că nu eşti singur pe lume, chiar dacă ai fi singur pe lume. De a şti că aparţii Cerului. Că eşti, de fapt, nemuritor. Şi nu orice fel de nemuritor. Că eşti nemuritor al unei Împărăţii a Luminii. Că eternitatea e a ta.

Şi că nimeni de pe lumea asta nu ţi-o poate lua. Nimeni nu-ţi poate fura bucuria că Eşti. Pentru că Eşti veşnic şi tot Cerul participă la binele şi răul care ţi se întâmplă.

De aceea vă spun: „Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul mai multe decât îmbrăcămintea?
Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strîng nimic în grînare; şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decît ele?
[…]
Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.
(Matei 6: 25-36)

h1

Sincronizare

Noiembrie 25, 2008

sincron

În vară, scriam în jurnal:

29 iulie

Singură home. Depus opţiunile. Îs 7 locuri. Eu a 9-a. Nu ştiu.  Aşa cum nu ştiu multe. Cele mai importante. Însă acum mi-i un somn… şi parcă nici un gând nu poate fi atât de grav sau de tragic încât să îmi tragă oboseala de pe faţă până mâine în zori. Iar dacă le rezolv acum, sigur la dimineaţă mă vor vizita alte 10 idei, mult mai gândite decât asta.

Fac şi eu o Istorioterapie ca să-mi revin şi apoi las pleoapa de sus peste cea de jos.

Nu mă grăbesc. Nu ajută nimănui să lămuresc cu orice preţ întrebările doar de dragul de a nu le mai avea apoi şi a putea spune că nu există măcinare. Fiecare are câte o măcinare măcar. Iar răspunsurile cele mai bune vin mai puţin atunci când le forţezi sau le împingi de la spate. Înţelepciunea nu se lasă împinsă de la spate. Ea are ritmul ei şi drumul ei. Ca să te întâlneşti cu ea, trebui să mergi în pas cu ea – nu mai repede, nici mai încet – şi s-o cauţi pe poteca potrivită.

**

Apropo de ritm, mă uitam odată la un meci de fotbal. Era de mult, pe vremea când aveam răbdare să mă uit la meciuri de la început la final. România juca cu cineva bun (însă, cu oricine ar fi, se aplică ceea ce urmează), comentatorul (unul deştept, dar nu mai ştiu care din ei) spunea despre jocul dezastruos în general al echipei noastre: „Noi avem un ritm lent, dar foarte lent. Şi nu reuşim să batem decât echipele pe care le putem aduce la ritmul nostru lent de joc.”

Graba de a rezolva problema doar pentru a nu o mai vedea în faţa ochilor nu soluţionează. Vorba fie între noi, rezolvată prost o vom vedea în faţa ochilor şi mai des decât înainte. Lentoarea – pe de altă parte – în a o rezolva o face (vorba lui Murphy) ori uitată, ori lipsită de necesitate any more.

Era o maimuţă într-un desen dintr-un ziar. Se aşezase într-un colţ al camerei şi gândea următorul lucru: „Şi uite aşa, când mă apucă cheful de muncă, mă aşez acilea şi aştept. Doară doară mi-a trece.”

Făcutul nelatimp e un făcut ratat. Am multe de felul acesta adunate. Avem multe de felul acesta adunate. Când sunt stresată de un lucru sau mai multe (de obicei aşa vin ele mai multe deodată, nu stau la coadă) şi vreau să realizez multe într-un timp foarte scurt, pierd ceva din mine însămi. Păsările zboară în cea mai armonioasă sincronizare.

Aşa că mă opresc şi îmi amintesc ce zi e, cum bate ceasul, mă uit la lumina de afară, caut să văd aerul cum se mişcă, să merg în ritmul lor şi îmi aduc aminte că nu mi se va da o povară mai mare decât pot duce.

h1

(Ne)Cunoscutele vieţii

Noiembrie 21, 2008

Zilele trecute, când eram încă plecată cu serviciul, ai mei îmi spuneau la telefon de un accident al unui tânăr din oraş cu noi. Mi-au spus un nume şi mă întrebau dacă nu îl cunoşteam cumva. Nu. Nu-l ştiam. Fusese un accident de maşină pe drumul spre Cluj.

Aşteptam să ajung acasă cât mai curând. Mă prinsese o bronşită de la frigul din zonă. Rece de tot înăuntrul apartamentului, cu toate eforturile de încălzire. Concentrare ioc, dispoziţie ioc la pătrat şi aşa mai departe.

Prin şcoală, când treceam pe holuri, număram – împreună cu un elev de-al meu – de câte ori ni se intersectează drumurile într-o zi. Mai sunt şi momente senine. Decoruri care colorează.

Drumul spre casă aiuristic şi greoi. Nu se mai termină odată? Nu mai vedeai decât vreo 20% din copaci fără însemnele alegerilor. Cu cât mai mari clădirile, cu atât mai grase afişele. Anul ăsta nu cred că vreau să aud prea des de alegeri şi candidaţi la funcţia de bogat. Suficientă bătălia pe voturi de până acum. Stomacul tinde să se întoarcă pe dos într-un mod verde.

Acasă, aflu un alt nume pe blogul Academicianului… Nu cel pe care mi-l spuseseră ai mei. Iar acest nume suna cu totul altfel. „Pe ăsta îl ştiiiu! Pe ăsta îl ştiu!” – era singura reacţie sonoră pe care am putut s-o am. Dintr-o dată, celelalte cunoscute ale ecuaţiei vieţii au rămas suspendate. Ce sunt celelalte cunoscute ale vieţii? Sau cât de cunoscute sunt ele…

manux-m
Tânărul care nu mai era fusese din aceeaşi biserică cu mine. Ieşiserăm odată împreună cu grupul de prieteni la Felix, făcuserăm nişte jocuri, povestiserăm toţi laolaltă… Făcuserăm şi poze. Încă le mai am…

Manux era un cunoscut. Nu-mi era prieten. Cu toate acestea, nu mă pot abţine… Năucitor. 25 ani.

Suficientă pare a fi o secundă…

* fotografie preluată de aici

h1

Elasticitate plastică

Noiembrie 19, 2008

plastic-deformationÎnvăţam la fizică prin gimnaziu că sunt două feluri de deformări. Plastică şi elastică. Hai s-o numim modificare, nu chiar deformare, deşi termenul oficial e acesta, ultimul. Se consideră că e o deformare de la starea iniţială, nu neapărat deformare în sensul în care numim noi ceva format în mod urât. Modificare, deci. Pentru că e posibil ca schimbările ce intervin asupra obiectelor să nu fie neapărat de-formatoare; poate doar formatoare de alte forme.

Una dintre modificări e permanentă. Cealaltă – imposibilă. O plastilină îşi schimbă forma imediat ce există un obiect, fenomen sau fiinţă care acţionează asupra ei. O minge de cauciuc – afară de spargeri, rupturi – revine la aceeaşi formă, după presiunile din exterior.

La fel suntem şi noi. Plastici şi elastici în relaţii. Neplăcerile, durerile, supărările ne fac să ne închidem sau să ne distanţăm. Reacţionăm. Dacă revenim la starea iniţială de bună înţelegere, am dat dovadă de elasticitate. Dacă rămânem închişi, suntem mai degrabă plastici.
elastic-deformation
Este foarte puţin probabil să nu fim afectaţi, în timp, de ceea ce are acţiune directă asupra noastră sau în jurul nostru. Şi nici nu e de dorit. Dar important rămâne felul în care are loc modificarea; sau cum am permis noi să se întâmple aceasta în interior.

Anumite de-formări duc spre maturizare. Alte de-formări sunt doar deformări. Profesionale, ne-profesionale, personale cu siguranţă, de vechime, de iubire, de ură…

Îmi doresc să fiu elastică în dimensiunea pozitivă a relaţiilor şi plastică sub evenimentele care vor avea darul de a mă ajuta să cresc. Aşa… un fel de elasticitate plastică…

h1

Dărâm! = Curăţ!

Noiembrie 16, 2008

demolition

– Ce faci?

– Dărâm.

– Da’ ce dărâmi acolo?

– Ce a construit deşteptul ăla din blocul de vizavi. De zece ori i-am spus să nu o aşeze de-a curmezişu’ pe drum. Nimeni nu poate trece de ea.

– Aaa, deci el a construit-o.

– El, da! Fantastică treabă a făcut! Extraordinar! N-am cuvinte!

– Şi tu acum o strici? N-o muţi în poziţia bună?

– Cum să o mut? Asta se distruge de tot!

– Păi, bine, dar să te apuci s-o faci de la zero…

– Adică cine s-o facă de la zero??

– Tu, acum.

– Doar n-am înnebunit! Fii sobru!

– Păi şi dacă dărâmi, ce pui în loc?

– Ce să pun în loc, omule? Nu pun nimic în loc. Curăţ lumea de un gunoi! Asta fac! Ar trebui să-mi fie recunoscători toţi vecinii ăştia din jur că nu am lăsat amărâta asta de bancă să le rupă picioarele! Păi, ce crezi tu? Eu ştiu ce fac, nu-s eu prost!

– Bine, tu, dar nu faci nici un bine aşa, doar că revii în trecut, când nu era construit nimic. Tu nu creezi nimic! Doar distrugi efortul şi produsul altuia! Şi atât! De distrugători e plină lumea!

– Tu te-ai gândit mult până ai spus astea, nu? Treaba mea nu e să construiesc, treaba mea e să văd ce nu-i bine şi drept în lumea asta nenorocită (că toate-s strâmbe) şi să o curăţ! Nu mai face nimeni treabă de curăţenie azi! Să construiască alţii, ei îs cu astea! Strâmbe le-or face, o să vezi tu!

h1

U2 – în numele unei iubiri

Noiembrie 14, 2008

Mă simt deseori foarte claustrofobic în oraş, simt nevoia să ies din oraş şi să plec undeva undu22004promo-1e valorile oraşului şi ale societăţii noastre nu te trag în jos. Mi-a spus cineva o istorioară interesantă: că, în Belfast, dacă ştii strada pe care stă o persoană, poţi spune nu doar religia pe care o au, dar şi câţi bani câştigă; chiar după partea străzii pe care stau, pentru că, pe măsură ce înaintezi pe deal, casele sunt tot mai scumpe. Aproape că îţi poţi da seama cât câştigă după numele străzii pe care locuiesc. Asta mi-a transmis ceva, aşa că am început să scriu despre un loc unde străzile nu au nume.

Asta spunea solistul formaţiei U2, Bono, despre piesa Where the Streets Have No Name (1987), în care şi arată nemulţumirea şi dezacordul cu ideea că religia şi credinţa unui om pot fi fotografiate atât de superficial.

Propun să-i dăm o ascultare:

The city’s a flood
And our love turns to rust
We’re beaten and blown by the wind
Trampled in dust
I’ll show you a place
High on a desert plain
Where the streets have no name

Ascult cu plăcere această formaţie irlandeză de muzică rock, cu influenţe de blues-rock, folk rock, country music şi gospel music. Şi pentru liniile melodice, şi pentru versurile gândite, şi pentru mesajele consistente. Sunt constituiţi ca grup şi activi din 1976. Recent a apărut o publicaţie care le analizează activitatea de până acum.

Un fragment din recenzia cărţii Călătoria spirituală a trupei U2:

Sunt prezenţi la MTV, dar nu par câtuşi de puţin să-i cânte în strună. Îşi disimulează abil mesajele impregnate de textele Sfintei Scripturi şi îşi pun fanii pe gânduri cu întrebări dintre cele mai profunde.

Reprezintă un cocktail exploziv de mânie profetică la adresa unei Biserici creştine adormite. Visează la o credinţă pusă în practică – vor ştergerea datoriilor Africii, Read the rest of this entry ?

h1

Premoniţie

Noiembrie 8, 2008

premonition-032706

Am simţit eu că aşa se va întâmpla. Ţi-am spus eu că urmează să facă aşa.

Aţi avut presentimente, revelaţii? Filmul Premonition (2007) este exact despre asta. În cadrul familiei Hanson, Linda (Sandra Bullock) este anunţată, într-o dimineaţă de joi, că soţul ei, Jim (Julian McMahon), a avut accident mortal în ziua anterioară. Vestea e şocantă şi, nu bine se face a doua zi, că trece din nou printr-un şoc. Cel al descoperirii soţului ei acasă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Problema: nu era ziua de vineri, cum ar fi fost normal să urmeze. Era ziua de luni a aceleaşi săptămâni. Aşa se succed evenimentele pe tot parcursul filmului. Timp de o săptămână, zilele urmează necronologic: joi, luni, sâmbătă, marţi, duminică şi miercuri, ziua fatală.

Toate acestea le aflăm pe măsură ce filmul înaintează, nu de la început. La început, suntem bulversaţi de o aparentă lipsă de logică a curgerii timpului. Suntem confruntaţi, de asemenea, cu ideea că ea ar fi nebună; doctorii şi cei din jur aşa o consideră. Nu o mai considerăm astfel după ce realizăm că toată acţiunea are loc pe două planuri, nu doar pe unul, cum suntem obişnuiţi în modelul clasic de film.

Descoperi împreună cu personajul principal ceea ce se întâmplă. Ceea ce este un punct pozitiv. Mare. Întreţine tensiunea şi interesul. Ceea ce am văzut la început, anunţarea morţii soţului, era o revelaţie cu privire la ce urmează a se întâmpla. Acum tot ce trebuia să facă ea era să descopere când va fi ziua cu pricina şi cum ar putea împiedica evenimentul să se întâmple.

În ziua de miercuri, ultima din şir, Linda caută să îl localizeze pe Jim şi să ajungă la locul unde se află el (pe o şosea). Când ajunge, însă, tocmai faptul că ea e prezentă acolo încurcă situaţia şi el moare în exact felul în care i s-a spus la începutul filmului.

Trebuie să mărturisesc că nici nu film nu a reuşit să mă enerveze în aşa manieră. Pentru simplul fapt că te face, ca telespectator, să desfaci iţele, să suferi împreună cu personajul, să speri că revelaţia a avut loc tocmai pentru a împiedica nenorocirea, iar la final să vezi că, de fapt, viitorul nu poate fi schimbat şi ştiai asta din totdeauna.

Dar filmul are menirea de a te introduce în atmosferă. A reuşit. Şi apoi, nu ne zbatem noi, uneori, pentru lucruri care ştim că vor ieşi prost şi tot prost ies, în final, oricât de multă zbatere am forţa?

Şi, pe de altă parte, mai ştim ceva. Că toate lucrurile lucrează spre binele… indiferent că am avut premoniţie înainte sau nu. 🙂

h1

Ce sunt profesorii, de fapt

Noiembrie 3, 2008

Ping-pongul e un sport simpatic. Mai joc din când în când. Viteza mai pune probleme, reflexele trebuie să fie foarte foarte bune ca să nu pierzi mingea.

Însă ping-pongul e bun pe masa verde de cei câţiva metri. Mai puţin în viaţa de zi cu zi. Ceea ce fac cu profesorii cei de la minunata (de la minunile trăznite ale ţării lu’ Alice) conducere a ţării se potriveşte ca o mănuşă acestui sport. Noi mingea, ei jucătorii.

De la preşedinte, la premier. De la premier, la Curtea Constituţională. De la Curte, la presă. De la presă, la nervii profesorilor. De la nervii profesorilor, la părinţii elevilor. De la părinţi, se pierde şirul şi se împrăştie la toată lumea. Apoi servă la preşedinte, barată de premier.

În spatele tuturor, partidele se bat care să facă galerie mai sonor, care să-şi ia megafoane mai puternice pentru a fi auzite de noi mai clar. Ceasul bate, timpul trece. Vin alegerile. Pe care îi vom alege? Profesorii vor vota cu cine le va promite mai mult (şi vor face mai puţin). Aşa că ar fi cazul, atunci, să îşi forţeze măcar puţin corzile vocale ca să ştim că ei există. Şi chiar sunt acolo. Şi chiar vor să îi votăm. Pentru ca, la anul, să ajungem tot în situaţia aceasta (sau alta şi mai fericită) de plonjare din mâinile unuia în ale altuia.

Ca o adevărată minge de ping-pong între două palete la o masă verde. Acum, cei care ţin paletele se mai schimbă din când în când. Masa şi mingea… mai puţin.

Şi atunci mai votăm? Pe cine să mai votăm?

h1

Mulţumesc

Noiembrie 2, 2008

În perioada mulţumirii, am decis să las criticile la o parte şi să mă uit în jurul meu. La tot ce mi s-a dat şi am. Şi să mulţumesc. Că ne bucurăm de cadouri, dar uităm cine ni le-a făcut. Tot aşa mult îl deranjează şi pe Dumnezeu lipsa noastră de apreciere cum ne deranjează pe noi dacă ne străduim să facem o bucurie cuiva şi nu îi acordă atenţie.

Mulţumesc pentru

Dragostea şi siguranţa fizică, emoţională pe care o simt în familia pe care mi-a dat-o. Familia mea e un colţ de rai de care mi-e dor când sunt departe şi la care abia aştept să ajung din nou când plec.

Aprecierea şi acceptarea pe care le primesc în jurul prietenilor (din lumea fizic aproape sau departe). Ei sunt cei care mă încurajează să urc, cei care mă iartă când alunec, care mă determină să fiu mai bună şi să mă simt bine cu mine.

Provocările (cu stres mai mult sau mai puţin) pe care le implică serviciul pe care îl am. În primul rând pentru că îl am. Apoi, pentru că sunt conştientă (chiar dacă recunoaşterea costă mult) că numai provocările pot crea terenul pe care să cresc.

Timpul frumos care îmi creează condiţii de a lucra şi care mă obligă să dau mai mult.

Defectele datorită cărora pot vedea bunătatea celor din jur când le observă şi le corectează în dragoste.

Putinţa de a simţi, vedea, gusta frumosul de lângă mine.

Cuvintele pe care le pot folosi pentru a clădi. Clădirile sunt de multe feluri: vizibile şi invizibile, înăuntrul corpului, în afara lui…

Generozitatea cu care mi se dă mai mult decât aş merita…

%d blogeri au apreciat asta: