Archive for Decembrie 2008

h1

Dedicaţie de ţinut minte

Decembrie 29, 2008

brothersFraţii mai mari sunt un scut pentru cei mai mici. Barează vântul responsabilităţilor, noutăţilor. Rămân înlocuiorii părinţilor când părinţii nu sunt acasă. Te trezesc dimineaţa – pe fond muzical – şi îţi dau de mâncare. Glumesc cu tine şi îţi vorbesc despre subiecte ce îi fascinează. Te duc la grădiniţă în ritm voios şi alert. Renunţă la unele întâlniri ca să îţi poarte de grijă.

*
Pe la 6 ani, învăţam să merg cu bicicleta. Mă descurcam deja binişor, dar erau câteva chestiuni pe care nu le stăpâneam; nu prea luam bine curbele şi era mai dificil să ţin linia dreaptă. Eram în faţa blocului, pe bicicletă. În faţa noastră drumul. În capătul drumului, venea o tanti cu plase mari şi grele. Îmi spune:

– Vezi, nu te uita la tanti aia, să nu dai direct în ea.
– Nu, nu dau.

M-am uitat drept în ochii doamnei, care nu se grăbea deloc. Cred că vă imaginaţi unde am aterizat.
*

Peste ani, îţi dezvăluie care-i şmecheria cu matematica şi ce înseamnă o logică. Înainte de examenul de intrare în clasa a 9-a, luasem ore de română cu o profesoară. La matematică, mă pregătise fratele meu. Rezultatul a fost că nota la matematică era mai mare decât cea la română; rumoare în tribune: „cum e posibil aşa ceva?!”. Mi s-a propus să trec la profil real înainte de începerea şcolii, dar m-am încăpăţânat că nu mă pricep la o mulţime de alte minunăţii ca fizica, chimia etc. Însă cine ştie…

Pasiunea pentru scrierile lui Eliade provine tot de acolo. Concentra informaţiile importante pe nivelul la care să pot pricepe şi prinde gustul. Suficient cât să-mi doresc să continuu. Read the rest of this entry ?

h1

Limbă proprie

Decembrie 26, 2008

76943945Să ne spunem necuvinte
Într-o limbă inventată
În cerc strâmt
O zgomotoasă tăcere
de ochi
Aglomeraţie mută
de idei

Să ne spunem noncuvinte
eu o umbră
Un copac tu;
Un sfert de lună eu,
tu un ochi deschis;
două fire de nisip
privindu-se
prin apa mării

Să nu ne mai spunem.
Oricum ne-am vazut la naştere.
Eram acelaşi gând
Într-o coajă de nucă.

h1

Revendicarea Crăciunului

Decembrie 24, 2008

82399207Sărbătorile pot fi prilej de bucurie. Pot fi de prilej de multe alte sentimente şi atitudini. La sărbători, multe devin accentuate, în exces – vorba Adamei – de la lucruri concrete precum mâncărurile, până la abstracte ca trăirile şi stările.

Sărbătorile mari, voluminoase (mă) inhibă de multe ori, pentru că toată lumea le oferă o importanţă imensă. Pentru că ele o şi au. Dar toată agitaţia ce se creează în jurul lor, tot fastul, toate comercialismele, toate filmele mai profunde sau mai puţin şi colindele difuzate prin te miri câte locuri (unde înainte mergeau manele) presează asupra noastră să mergem odată cu ea; simţi că nu i te poţi sustrage şi că nu mai e alegerea ta pură de a sărbători, ci că e inevitabil. Că ceilalţi sărbătoresc atât de mult peste tot în jurul tău, încât simţirea ta nu mai are loc să se desfăşoare din intenţie, din voie. Numai din interţie.

Însă, dacă cineva ar vrea să împiedice sărbătoarea Crăciunului, sigur aş încerca să o revendic, să mi-o recuperez. Şi cred că asta şi încerc să fac acum: să revendic o sărbătoare care mi se fură din prea multă… mediatizare. Sărbătoarea o vreau mai personală de atât, mai intimă de atât. Îmi dau seama că pot fi contrazisă, pentru că celebrarea este, prin definiţie, un act exterior; născut dintr-o trăire interioară. Însă, din prea mult exterior revărsat peste acel act, pierd trăirea interioară.

Acum se întâmplă ca sentimentele să fie amestecate. Însă omul nu e făcut să trăiască doar în anumite circumstanţe. El e făcut să trăiască. Atât. Indiferent de circumstanţe. Nu respiră doar aer curat. Nu îl întreabă înainte de a-l respira cui aparţine, cărui partid sau cărei mişcări artistice, filosofice etc.

De aceea mi se pare mie că adaptarea e esenţială supravieţuirii. Dar, mai mult decât atât, nouă ni se cere nu doar să ne adaptăm la realitate, să îi tolerăm neajunsurile, să trecem cu vederea neplăcerile. Ci să fim mulţumiţi cu ele. Aşa cum sunt ele. Să fim mulţumitori. Am primit atâtea altele!

O văd şi o simt ca pe una din cele mai mari provocări. Să te întorci de la displăcuttolerat – la mulţumit. Pentru că ceea ce sărbătorim noi acum este atât de mult peste orice nemulţumire avem aici, acum!

Un Crăciun revendicat deosebit să aveţi!

h1

Stare soresciană

Decembrie 22, 2008

apart1

 

Ne cunoaştem   (Marin Sorescu)


Ne cunoaştem,

Ne-am întâlnit într-o zi

Pe pământ,

Eu mergeam pe o parte a lui

Tu pe cealaltă.


Tu erai aşa şi pe dincolo

O, erai ca toate femeile,

Uite că ţi-am reţinut

Chipul.


Eu m-am emoţionat

Şi ţi-am spus ceva cu mâna pe inimă,

Dar n-ai avut cum să m-auzi.


Pentru că între noi treceau întruna maşini

Şi ape şi mai ales munţi,

Şi tot globul.


M-ai privit în ochi

Dar ce să vezi?

În emisfera mea

Tocmai se făcuse noapte.


Ai întins mâna: ai dat de un nor.

Eu am cuprins de umeri o frunză.

 

h1

Revoluţia la 9 ani

Decembrie 19, 2008

revolutia-89_591Aveam 9 ani. Eram în clasa a 4-a. Fratele meu, D., era de câteva luni în armată lângă Arad. La mijlocul lui decembrie, nemulțumirile oamenilor se făceau din ce în ce mai auzite. Uneori mă gândeam la diferite locuri din apartament unde aş fi mai ferită de posibile gloanţe, în cazul în care ar fi ajuns până la noi scandalul. La început, nu credeam că va ajunge la nivel naţional. Ne gândeam că va fi înfundat rapid la Bucureşti. Deşi, pe de altă parte, era o presiune şi o tensiune generală între români. Erau sătui.

Vecinul meu A. – de o vârstă cu fratele meu – era la Bucureşti în armată; făcuse cerere să fie transferat, dar nu rezolvaseră nimic până atunci. Crescuse împreună cu fratele meu și erau foarte apropiați. Eu, ca sora cea mai mică a unuia dintre copiii de afară, îi cunoșteam bine pe toţi prietenii lui; cu atât mai mult pe A., care era la același etaj cu noi.

Până nu s-a tras, am fost liniştiţi. Aveam pe cineva în Arad care s-a oferit să ne ţină la curent cu situaţia şi mai ales cu starea fratelui meu. O doamnă cumsecade pe care nu o cunoşteam, dar care fusese probabil rugată de D. să ne sune. Mai erau şi oameni cu suflet. Îmi amintesc că, odată, oprise lângă blocul nostru o maşină cu soldaţi. A staţionat acolo puţin timp. Mama i-a văzut şi urmărit o vreme. Apoi, a luat ceva mâncăruri pe care le aveam prin casă – cârnaţi, caltaboşi, sarmale, nu mai ţin minte nici eu, nici ea – şi s-a dus să le dea. Ţin minte că a venit înapoi cu sentimente amestecate de compasiune, afecţiune şi îngrijorare, soldații se bucuraseră nespus de bunătăți. Mamele care aveau fii în armată şi, cu atât mai mult, într-un război (că, deşi auzeam repetat cuvântul revoluţie pentru primele dăţi atunci, el însemna pentru mine tot război; ce diferenţă aş fi putut simţi?), ştiau foarte bine ce înseamnă depărtarea de casă, deruta nu numai în loc străin, dar şi în mijlocul focurilor de arme.

Când au început lucrurile să se complice am început să nu mai avem nici noi star; vedeam la televizor atâtea ştiri despre morţi şi dispăruţi şi tot haosul general care îți permitea să îţi imaginezi orice. Read the rest of this entry ?

h1

Laptele ţiganului

Decembrie 16, 2008

Mi-am amintit zilele astea de un banc:

 

Îşi cumpără ţiganul lapte şi vine cu el acasă la fiert. Îl pune pe foc. Laptele se umflă. Ţiganul, cu ochii mari, sclipind de bucurie:

– Doamne, îţi mulţumesc că mi-ai înmulţit laptele ăsta!

După ce fierbe şi stinge de la el, laptele se lasă. Mirat şi dezamăgit, ţiganul:

– No, Doamne, acuma mi l-ai luat înapoi. Bine-i acuma şi-aşa. Tu mi l-ai dat, Tu mi l-ai luat.

Dincolo de comicul situaţiei…

milk

h1

(Dez)Avantaj

Decembrie 14, 2008

hammock-m2

***

Eu nu-mi beau cafeaua amară
Iar acesta e un mare dezavantaj
Trecătorii mă fluieră şi se miră
De la arcada ochiului până sub pavaj

Eu o prefer dulce cu lapte
Iar acesta e un mare păcat
Nu mi-am deschis ochii spre lume
Şi n-am inspirat parfum sfâşiat

Ei mă văd dormitând în război
Absentă râzând de şerpuirile cugetului,
Iar eu miros cu coada ochiului gol
Confecţiile de
păsare ale omului.

h1

Cât valorez

Decembrie 12, 2008

Ce importanţă am şi cât valorez:

flowerDe aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine, şi popoare pentru viaţa ta. (Isaia 43:4)

Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu semenă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grînare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu Sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? (Matei 6:26)

Deci să nu vă temeţi; voi Sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii. (Matei 10:31)

Cu cât mai de preţ este, deci, un om decât o oaie? (Matei 12:12)

Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3:16)

Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de fiul pîntecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, Eu nu te voi uita. Iată, te-am gravat pe palmele mîinilor Mele şi zidurile tale sînt totdeauna înaintea ochilor Mei. (Isaia 49:15, 16)

Tu eşti slujitorul Meu, te-am ales şi nu te lepăd! Nu te teme, căci Eu sînt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, că ci Eu sînt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu mîna dreaptă a dreptăţii Mele. (Isaia 41:9, 10)

Şi dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mîna Ta mă va conduce şi dreapta Ta mă va ţine. (Psalmul 139:9, 10)

h1

Orgoliu personal

Decembrie 9, 2008

mirror

Mircea Cărtărescu este cunoscut ca fiind unul din scriitorii care nu are o relaţie senină cu criticii. În Jurnalul său scrie despre ei de multe ori. Şi nu de bine.

„Nu intra în jocul lor. Nu-i asculta, nu te-ntreba cu ce nou strat de mizerie te mai acoperă. Nu încerca să-i schimbi sau să le răspunzi. Nici o polemică, nici un semn în afară de strictul necesar: cărţile tale.“

Totuşi, el despre el însuşi are destule cuvinte de rău. Ce scria Luminiţa Marcu despre el în România culturală în 2005:

După ce îi consideră agramaţi şi duşmănoşi pe toţi „inşii“ care se ocupă critic de cărţile sale, diaristul are totuşi puterea să recunoască, în repetate rânduri: „Am avut iarăşi o reacţie disproporţionat-paranoică la o cronică“.

Încă un amănunt legat de relaţia diarist-scriitor. Diaristul pare să fie un foarte bun şi lucid şi echilibrat critic al scriitorului însuşi (despre volumul I al jurnalului: „câteva sclipiri într-un noroi de lamentaţii!“ şi o mulţime de observaţii despre „burţile“ Orbitorului). Totuşi: vai de criticii care spun/intuiesc aceleaşi lucruri!

Dacă e făcută de către altcineva aceeaşi critică pe care ne-o adresăm noi înşine nouă…

Anormal? Firesc? Exagerat? De aşteptat?

Experimentat?

h1

Sorescu la doză

Decembrie 7, 2008

Eu şi Sorescu mai avem uneori de împărţit câte ceva. Câte un timp sau câte o poezie. Şi, uneori, o să încerc să vă molipsesc cu câte o doză de Sorescu. Ca după o prăjitură cu esenţă.

EU, NEABĂTUTUL

Nu vreau să mai întâmpin nimic,
Nu mai cinstesc,
Nu mai sărbătoresc,
Nu aniversez cei zece ani de la, cei doisprezece de la, cei
Doi şi jumătate de la cei douăzeci…
Nu mă mai mobilizează cele nouă şi jumătate, opt, şapte luni
Până la…
Nu vibrez la magistrale
De când mă trezesc dimineaţa şi până seara târziu
(Căci am într-adevăr cu total alte griji şi probleme)
Nu înfierez
Nu aplaud, nu scandez (uitaţi-vă la buzele mele lipite)
Nu mă iau la întrecere.
Mă lasă rece graficul recoltelor bogate,
De la „Însămânţările sunt în toi”, până
La „Mai sunt două zile până la încheierea secerişului”
Şi până la „Total pentru export”.
Nu mă îmbăiez zilnic în spiritul sarcinilor subliniate
Nu mă angajez ferm,
Ştiu ce înseamnă actuala etapă şi fără să mi se urle
În ureche,
Ştiu încotro ne îndreptăm cu paşi repezi,
Îmi dau seama unde am ajuns,
Cunosc bine sacrificiile,
Un singur gând, un singur ţel, o singură voinţă
Mi se pare prea puţin pentru o singură viaţă!
Sunt hăt departe de deplina satisfacţie, profunda recunoştinţă… Cunosc grija permanentă şi tocmai asta mă îngrijorează profund…
Nu acţionez neabătut…
Intuiesc bine că vreţi să mergeţi şi mai departe,
Nu contaţi pe mine!
Nu mi-am propus ca obiectiv strategic
Edificarea. Nu contaţi pe mine!

Ţelurile sunt prea măreţe,
Eu sunt mic, uitat, nebăgat în seamă,
Ce însemn eu pentru voi?
Eu nu sunt decât poporul român
¬Nu contaţi pe mine!

h1

O lume mai rea?

Decembrie 5, 2008

Într-o zi, în staţia de tramvai, o tanti săturându-se de aşteptat după mijlocul de transport, se întoarce către mine (care mă aflam la un pas de ea):

– Nu ştiu… lumea asta e din ce în ce mai rea, mai păcătoasă…

– Nu ştiu dacă e neapărat mai rea. Cred că e la fel de rea. Doar că suntem noi mai mulţi. Şi relele sunt înmulţite. Rea a fost dintotdeauna. Abel l-o omorât pe Cain şi era o singură familie pe pământ.

*

Asta e tendinţa. Să zicem că lumea e mai rea acum decât înainte. Decât atunci când eram mici, decât acum un secol, decât acum 2000 de ani. Nu ştiu dacă am dreptate. Să mă contraziceţi. Dar asta îmi îngădui să gândesc acum cu voce tare. Greşesc, nu acum. Am mai spus-o şi cu alte ocazii.

Ce-a fost va mai fi; şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: Iată ceva nou!, de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.” (Ecl. 1:9, 10)

Nu s-a omorât lumea în trecut? Încă de la creaţie. Nu se omoară şi acum? Prin toate mijloacele. Nu s-au înşelat oamenii în trecut? Nu s-a pretins Iacov a fi fratele lui? Nu se înşală şi acum? Pentru ce motive? Nu tot pentru acelaşi veşnic mare motiv: EU? „Eu” declanşează iubiri nebănuite.

Aşa că stau să mă gândesc dacă lumea este acum mai rea decât a fost vreodată în trecut. Sigur că este o diferenţă. Mare.

Procedura. Tehnica. Atunci, eram răi rudimentar. Astăzi, suntem răi în stil modern. Nu mai suntem nici măcar în „dulcele stil clasic”. Acum putem fura prin internet, din butoane. Sume mai mari decât se furau prin anii 30, când se spărgeau bănci. Daunele sunt mult mai mari. Păgubaşii – oameni tot mai bogaţi şi mai importanţi.

Lucrurile se fac mai subtil, mai ascuns, ca să se poată repeta mai des. Acum avem aparate, maşinării, presă, mecanisme de informare globală. Desfăşurăm în 5 minute ce pe atunci se efectua în luni de zile. Da, sigur că s-au schimbat multe: de la viteză la tehnică, la calitate, la mărime etc.

Dar oamenii, în interiorul lor, în adâncul lor, sunt diferiţi?

Aceleaşi cicluri se repetă în lume. Aceleaşi curbe ascendente de dezvoltare mondială urmate de hăuri, în care nu mai ştim de unde ne culegem şi cum ne redresăm. Aceleaşi modele de gândire, doar că acum avem cuvinte şi concepte mai complexe, putem epata mai evident.

Suntem la fel de răi. Doar că acum suntem răi îmbunătăţiţi, stilaţi.

Bine mai zicea:

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

[…]

Mi-ar plăcea să spun că, de aici încolo, mai rău nu se poate. Ba întotdeauna se va putea şi mai rău de atât. Avem imaginaţie multă pentru asta. Suntem genii. Dacă am ajuns până acum atât de departe, care ar fi „pronosticul” pentru şi mai departe?

h1

Every little thing

Decembrie 2, 2008

Contrar aşteptărilor, ceea ce fascinează şi scoate din sărite cel mai mult în relaţiile dintre oameni nu sunt imensităţile. Desigur că şi ele. Desigur că mult. Dar ce valoare are dacă un bărbat îi dă inel de logodnă unei femei (o imensitate) şi pe scările bisericii spre cununie îi aruncă un: „Ce te împiedici acolo, proasto!” (un lucru aşa-zis mărunt)? E întâmplare reală, mi-a fost povestită acum câţiva ani. Odată ajunsă în biserică, nu a mai spus „da”.

Pot fi lucruri care par nesemnificative. Dar ele arată, de fapt, „gradul” iubirii şi al respectului real dintre oameni. Poate fi nesemnificativ dacă cineva spune: „Îmi dă un sentiment de bine să stau de vorbă cu tine. Creezi confort psihic.” Poate părea nesemnificativ să fii interesat de ce simte celălalt sau să îi faci o mică surpriză cu o ocazie (sau fără ocazie). Dar ele sunt cele care ţin firele laolaltă.

E o tendinţa de a ne orienta doar spre lucrurile mari sau lucrurile strict palpabile. Dacă părintele oferă un acoperiş deasupra capului copilului, îi asigură mâncare şi ideea de părinte, nu e neapărat să fie şi prezent la evenimentele importante pentru copil, nu e necesar să râdă împreună, să se plimbe împreună povestind. Sigur că sunt importante condiţiile de viaţă. Foarte. Dar emoţional ce se va întâmpla?

Omul, într-adevăr, nu trăieşte numai cu pâine… ci cu multe cuvinte şi Cuvânt. Cu multe mărunţişuri. Cuvinte, prezenţă, o umbră, un umăr, o susţinere, o critică finuţă, o îngăduinţă, un ton moale, un semiton, un ton muzical… şi mai ziceţi voi:

%d blogeri au apreciat asta: