h1

Revoluţia la 9 ani

Decembrie 19, 2008

revolutia-89_591Aveam 9 ani. Eram în clasa a 4-a. Fratele meu, D., era de câteva luni în armată lângă Arad. La mijlocul lui decembrie, nemulțumirile oamenilor se făceau din ce în ce mai auzite. Uneori mă gândeam la diferite locuri din apartament unde aş fi mai ferită de posibile gloanţe, în cazul în care ar fi ajuns până la noi scandalul. La început, nu credeam că va ajunge la nivel naţional. Ne gândeam că va fi înfundat rapid la Bucureşti. Deşi, pe de altă parte, era o presiune şi o tensiune generală între români. Erau sătui.

Vecinul meu A. – de o vârstă cu fratele meu – era la Bucureşti în armată; făcuse cerere să fie transferat, dar nu rezolvaseră nimic până atunci. Crescuse împreună cu fratele meu și erau foarte apropiați. Eu, ca sora cea mai mică a unuia dintre copiii de afară, îi cunoșteam bine pe toţi prietenii lui; cu atât mai mult pe A., care era la același etaj cu noi.

Până nu s-a tras, am fost liniştiţi. Aveam pe cineva în Arad care s-a oferit să ne ţină la curent cu situaţia şi mai ales cu starea fratelui meu. O doamnă cumsecade pe care nu o cunoşteam, dar care fusese probabil rugată de D. să ne sune. Mai erau şi oameni cu suflet. Îmi amintesc că, odată, oprise lângă blocul nostru o maşină cu soldaţi. A staţionat acolo puţin timp. Mama i-a văzut şi urmărit o vreme. Apoi, a luat ceva mâncăruri pe care le aveam prin casă – cârnaţi, caltaboşi, sarmale, nu mai ţin minte nici eu, nici ea – şi s-a dus să le dea. Ţin minte că a venit înapoi cu sentimente amestecate de compasiune, afecţiune şi îngrijorare, soldații se bucuraseră nespus de bunătăți. Mamele care aveau fii în armată şi, cu atât mai mult, într-un război (că, deşi auzeam repetat cuvântul revoluţie pentru primele dăţi atunci, el însemna pentru mine tot război; ce diferenţă aş fi putut simţi?), ştiau foarte bine ce înseamnă depărtarea de casă, deruta nu numai în loc străin, dar şi în mijlocul focurilor de arme.

Când au început lucrurile să se complice am început să nu mai avem nici noi star; vedeam la televizor atâtea ştiri despre morţi şi dispăruţi şi tot haosul general care îți permitea să îţi imaginezi orice. Ne adunam noi trei ai casei să ne rugăm pentru cel pe care îl citeam în scrisori, îl mai auzeam la telefon uneori şi pe care apucam să-l vedem când ne ducea cineva cu maşina. De multe ori nu ne puteam stăpâni lacrimile. Totuşi, aveam încredere că nu suntem singuri şi că Dumnezeu nu ne poate lăsa.

Am fost devastați când vecinul meu a fost omorât la Bucureşti. A fost între foarte puţinii orădeni decedaţi la revoluţie. Disperarea părinţilor lui, disperarea alor mei, sentimentul de… „chiar se poate întâmpla aşa ceva atât de aproape de noi? Sigur nu e un coşmar din care mâine mă voi trezi? Lucrurile astea chiar se întâmplă? Chiar acum, sub ochii mei?”. Vecinul meu a fost împuşcat în noaptea de Crăciun, în interiorul clădirii unde stătea de pază; în ziua de Crăciun urma să împlinească 20 de ani. După ce Ceauşescu fusese prins deja. Lumea nu se mai aştepta să fie mari mişcări. Nu îşi explica nimeni pentru ce motiv…

Când a plecat A. de acasă ultima dată, cu bagajele în hol deja, a cerut părinţilor să deschidă toate uşile apartamentului, ca să mai arunce o privire încă o dată. Îmi aminteam cum ne-am întâlnit pe scară într-una din permisiile lui. Era vesel şi îi stătea bine îmbrăcat în uniforma de armată.

De acum, văzusem că orice e posibil. Şi oricând. Chiar pe scara ta. Chiar între vecinii tăi, pe care îi ştii din copilărie. Nu mai ţin minte după cât timp am început să realizez pe bune faptul că într-adevăr nu mai era. Ne rugam continuu pentru D. A doua zi după aflarea veştii, îmi amintesc că îmi fusese rău. Dar nu îmi amintesc în ce consta răul; cred că avusesem pulsul ridicat. Însă ştiu că venise să stea cu mine sora lui A. Şi eu mă întrebam neîncetat cât de greu îi poate fi ei în acele momente.

Dumnezeu l-a păzit pe fratele meu. Deşi au avut destule acţiuni în zona în care erau. Destule ieşiri cu armele. A ajuns sănătos acasă.

Despre Ceauşescu ştiam că procedase greşit de multe ori. Ştiam că mă bucuram să fie prins. Ştiam că toţi vor fi mult mai liniştiţi când el va muri. Nu ştiam exact dacă a fost corect să-l omoare; sau să-l omoare aşa. Însă ştiam că schimbarea drastică ce se întâmpla sub ochii mei era memorabilă, istorică şi de bine. Dacă acum e într-adevăr bine, nu voi discuta acum.

Mai ştiu că ne-au dat atunci vacanţă prelungită până prin februarie şi ne-am bucurat. Iar după ce a început şcoala, m-am temut să ies din casă. Mi se părea că aud mitraliere. Vorbeam la telefon cu mama, care era la servici, şi îi spuneam că se trage. Nu se mai trăgea atunci niciunde. Era un pickamer foarte aproape de casă. Dar eu fusesem convinsă că se trăgea și am chemat-o pe mama să vină acasă, că eu nu  merg la școală că se trage.

O vreme de haos şi de derută. O vreme de îngrijorări şi temeri premature. O vreme de rugăciuni puternice şi de încredere. Nu vorbesc despre urmările pe plan naţional. Asta e revoluţia mea. Aşa cum am văzut-o eu la 9 ani. Sigur sunt între amintiri încă multe evenimente, care nu îmi sar acum în minte. Dar acestea sunt o frântură din ceea ce a fost. Şi am fost.

Iar azi suntem alţii datorită celor ce au fost.

Anunțuri

8 comentarii

  1. Amintiri triste. Amintiri dureroase ale unor vremuri cumplit de tulburi. Abia mă alibersasem de câteva luni din armată încât am mulţumit Domnului că m-a ferit să fi fost în armată în acele zile ale Revoluţiei. Mai ales că am făcut-o aproape de …Timişoara!
    Îmi vin în minte de-a valma multe imagini de la Revoluţie. A fost multă durere! Au rămas de atunci multe răni de nevindecat. Multe inimi sângerează şi acum. Pentru ceilalţi… amintirile unor clipe înfricoşătoare, sunetele sinistre ale gloanţelor, huruitul tancurilor, imaginile cumplite de la televizor, care au uimit o lume întreagă. Nenorocirea de proces cu execuţia din ziua de Crăciun!!! nebunia care a urmat imediat după toate acestea… Of, sunt multe de spus.
    Ne-au rămas în suflet. Le purtăm cu noi.. Important este să nu-i uităm pe cei cărora le datorăm atâtea! Dumnezeu să-i odihnească pe acei eroi!


  2. Camix, mi-a plăcut cum ţi-ai amintit de acele zile atât de încărcate emoţional! Nici nu avem voie să trecem sub uitare trăirile acelea. Indiferent că istoria ne-a taxat în continuare şi „binele” pe care l-am sperat a fost mai degrabă cât o gămălie de ac, trebuie să le dăm şi altora întâmplările noastre, istoria noastră personală. Sper să ajungă şi copiii tăi să citească aceste rânduri cândva! 😉


  3. Ce frumos te-ai gândit A.Dama! Ar trebui ca fiecare dintre cei ce trecem pe aici sau prin alte locuri, pagini, bloguri, să povestim cele ce ne-au marcat atât de mult din acele zile ce nu trebuie să fie uitate. Cred că fiecare are ceva de spus, de povestit.

    M-a impresionat povestirea lui Cami, întâmplări aşa cum le-au văzut nişte ochişori de 9 ani.

    „Iar azi suntem alţii datorită celor ce au fost”….

    Să le păstrăm vie memoria celor ce s-au jertfit atunci!


  4. Alex,
    da, a fost o binecuvântare că nu ai prins perioada ca soldat. Mai bine să nu ştii decât să treci prin ea.
    Cu multe din buletinele de ştiri am aceeaşi atitudine. Unele lucruri mai bine dacă nu le afli. Cunoaştem lumea în care ne aflăm. Destul. Pentru că acesta e motivul invocat de obicei pentru a urmări şi a şti. Acum, revoluţia a fost ceva de la care nimeni nu s-a putut sustrage, cel puţin emoţional.


  5. A.Dama,

    mulţumesc. Să ştii că ar fi de dorit să citească şi copiii mei. Elevii mei, care nu au prins revoluţia pentru că s-au născut după ea, nu ştiu să-şi imagineze calvarul de atunci. Şi, pentru că îl ştiu pe Ceauşescu doar din cărţi şi din povestiri, de aici atitudinile de autosuficienţă… etc.

    Sper să nici nu uit vreodată.


  6. Eu aveam 14 ani la „revolutie”. Atunci, cel mai mult mi-as fi dorit sa scap de meditatiile la romana. Profesoara era „criminala”, „dicatoare” si in mintea mea am asociat atunci ideea de genocid cu generatiile de elevi care i-au trecut ei prin mana. 🙂 Ma pregateam atunci intens sa intru la liceu in Arad si nu aveam eu timp de revolutie. Totusi, tin minte cum televizorul cu lampi pe care il aveam a functionat incontinuu vre-o 3 zile. Daca atunci am fi stiut de Cartea Recordurilor, sigur ar fi putut fi omologat ca ceva record. 🙂
    Sper sa nu te superi pe mine Cami ca am dat o nota mai hazlie comentariului meu. La fel ca tine, si eu imi aduc aminte de acele vremuri si sentimentele pe care le am sunt amestecate. Am insa un sentiment foarte clar pe care l-am capatat atunci si care mi-a fost adanc inradacinat in fiinta: speranta. Ce e dincolo de speranta parca nu mai conteaza, nu?


  7. Sergiu,

    fii binevenit. Nu, nu mă supăr. Înţeleg reacţiile diferite, pentru că sunt experienţe de naturi diferite. Dacă nu au fost în jurul tău gravităţi prea mari la acel moment, este de înţeles că ai simţit altfel.

    Erai măricel la revoluţie; sper că ai şi reuşit să intri la liceul la care ai vrut. Şi la noi a mers atunci televizorul foarte mult. Ai mei spun că toată noaptea, că nu puteau dormi. Deşi revedeam la infinit aceleaşi secvenţe. Dar parcă ai fi putut altfel…

    Păi, dacă ceea ce urmează după speranţă nu contează, se întâmplă ceea ce se întâmplă, de fapt, acum: ne omoară încet, da’ sigur. 🙂 Umor sinistru.
    Da, contează şi ideea de speranţă, e drept.


  8. Reblogged this on Timposibil and commented:

    o aducere aminte



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: