Portrete

Tu desenezi atitudini pale
abia dacă pot urmări
coada liniei
trasată azi-dimineaţă
În frumuseţea ei
uită să nu se deşire
pe foaia întreagă
sau uiţi să restrângi
colţul zâmbetului.

Se face seară în
zâmbetele mele
Mult prea seară
pentru desenul tău
în care trăsăturile
încep tot mai aievea
să nu-mi semene.

 

https://camix.files.wordpress.com/2009/01/3.pdf

Anunțuri

Boboc

Acum un an, în 27 ianuarie, vorbeam cu mine cam aşa:

– Să încep blog, să nu încep? Ar trebui, îmi place să scriu; mă ocup de prea mult timp de întreţinerea unui alt blog şi deja m-am prea familiarizat cu ce e wordpress. Să scriu pentru mine, să scriu pentru alţii? Dacă încep, trebuie să continuu. Dacă îmi tună să renunţ, renunţ? Dacă nu-mi va mai plăcea, fug? Oricând îl pot închide. Dacă nu fac faţă, las baltă. Nu voi fi nici prima, nici ultima. Sper să nu o las baltă. Poate sunt chemată la asta pentru o vreme. Mă verific măcar. Unii mă vor critica, alţii înjura, alţii susţine, care cum. O să pot fi aproape de blogării pe care îi citesc şi vor putea şi ei să-mi fie mie. Oare mă vor citi? Şi dacă mă vor citi, ce vor gândi?

Sign up now

Asta se întâmpla acum un an. Îmi amintesc că am avut emoţii în prima zi după publicarea primului articol. Parcă eram în prima zi din liceu sau din facultate. Cu diferenţa că acolo ştii cine te vede şi te aude. Aici, ai o vagă idee pe lângă câteva cunoştinţe certe (unde mă ajută sitemer sau reacţiile oamenilor).

De exemplu, nu ştiam din proprie experienţă anumite comportamente, doar din văzute:

1. Că poţi scrie comentarii argumentativ şi respectuos şi să primeşti invective care au legătură mai mare sau mai mică cu ceea ce ai scris. Soluţie: să răresc intervenţiile acolo unde dialogul nu este dialog şi nu duce la un rezultat bun, indiferent de eforturi.

2. Că lumea te poate bârfi şi pe internet. E greu de spus „în lipsa persoanei”, că internetul e un ocean în care te poţi scălda din orice oraş. Însă sunt preferinţe de adunare la clacă unde se fac insinuări şi se aduc critici ca la o bârfă. Mai degrabă decât să ţi se spună direct cu bune intenţii, ca atunci când vrei să salvezi o relaţie, fie ea şi virtuală. Soluţie: uneori e bine să te faci că nu auzi tot ce se spune.

3. Că nu se răspunde la toate comentariile pe care le ai în alte locuri. Realizez că nu toţi au suficient timp liber şi că nu toate comentariile merită răspuns. Aşa că aici am încercat să mă detaşez.

Bucuria numărul 1 a fiecărui blogăr este să primească reacţii. Acesta e primul semn că scrierile lui sunt citite. Că nu scrie degeaba. Că oamenii au o părere şi că vor ca tu să o ştii, fie că te cunosc personal, că te ştiu doar din poze sau că nu au idee de nici una din acestea. Mulţumesc tuturor celor care mi-au scris de-a lungul timpului. Reacţiile voastre au fost o mare încurajare să continuu. Aţi dat din timpul vostru să citiţi şi să îmi comunicaţi. Indiferent că eram la metri distanţă unii de alţii, la kilometri sau la mii de kilometri.

Unii au rămas într-un con de umbră, dar continuăm să ne scriem, alţii şi-au arătat chipul, pe alţii i-am cunoscut personal. Iar pe alţii îi ştiam de dinainte de întemeierea… wordpress-ului. De fiecare mă bucur. Cu oamenii e cel mai dificil şi cel mai fascinant de lucrat şi comunicat. Nu regret.

Bucuria imediat următoare e ca reacţiile să fie pozitive. Însă este foarte corect că cele critice ne ajută să progresăm. Am învăţat unele lucruri de-a lungul unui an, am învăţat şi din ale mele, şi din ale altora. Am stat mult în umbră până să mă hotărăsc să încep. Vroiam să semene cu mersul pe bicicletă; o dată învăţat, să nu-l uit, chiar dacă nu-l practic mereu. Mulţumesc pentru încurajări şi confirmări. Apoi mulţumesc pentru îndreptări. Din ideile diferite rezultă mersul înainte.

Nu am pomenit bucuria cu care începe orice blog, cu care continuă şi cu care uneori se termină sau datorită absenţei căreia se termină. Vizitele. Nu toţi cititorii vor să comunice impresii, dar faptul că citesc e important. Despre mulţi probabil nu am cunoştinţă (în afară de localitate); alţii îmi spun personal. Şi unora, şi altora le spun că apreciez şi mă bucur. Şi poate într-un viitor apropiat ne şi „auzim” public.

Mulţumesc Domnului că a îngăduit să ajung la un an. Sunt boboc.

Mărire în cădere liberă

Prima dată mi-am spus că e o altă ocazie de ceartă înainte de alegeri, de care se va alege praful. Era toamnă şi anul şcolar abia începuse. Mi-am spus că e rost de grevă şi, astfel, de stat acasă. Nu era rea nici această soluţie de forţă majoră. Şi ca acţiune de întreprins, şi ca posibil rezultat pozitiv.

50% mărire. Suna mult peste puterile mele de crezare. Lângă mine, unii şopteau că e bine şi dacă primim mai puţin de atât, că important rămâne să cerem mult ca să putem ajunge la un procent respectabil în final.

Scandalurile şi negocierile interminabile se grăbeau să provoace greaţa de mult anunţată. Înainte de alegeri se renunţă şi la ideea grevei. Ce să mai insistăm acum la acest guvern care va dispărea oricum în câteva zile?! Lasă că vom insista la viitorul guvern, care oricum se arată foarte receptiv încă înainte de a fi ales. Carevasăzică DOAR înainte de a fi ales. Am mai văzut episodul acesta, rugăm dacă se poate să trecem direct la următorul. Mă plictiseşte să ştiu finalul chiar de la început.

Noul guvern, cu forţe proaspete, promite 37%. Nu se poate 50%, aţi cerut şi voi mult prea mult dintr-o dată. Nu poate nimeni da atâta. Îţi dai seama că toate celelalte categorii ar sări în capul guvernului să li se dea la fel. Deci furnica stă să răstoarne un avion sau cum? Profesorii pun economia în pericol, nu se gândesc la binele ţării, se gândesc doar la ei. A, vor să intre în grevă, nu le pasă de elevi, normal.

Nu parlamentarii cu sute de milioane de lei salar plus nu ştiu câte beneficii lunare şi combustibil asigurat pentru că străbat ţara în lung şi-n lat de câte ori poftesc (nu de câte ori sunt obligaţi), pentru că scaunele din parlament (sau se scrie cu literă mare? Iar dacă da, de ce?) le sunt masă şi casă în cel mai dulce stil, adicătelea pentru dormit şi mâncat (şi sperăm că doar atât). Nu tot parlamentarii care îşi votaseră în toamnă – dacă nu mă înşel – pensii mai mari, ca să nu rămână bătrâni uitaţi de lume, calici lipiţi pământului odată ce societatea îi va da uitării şi îi va scoate în pensie. Ei nu destabilizează economia. Profesorii, da.

Ieri, ni s-a adus la cunoştinţă un alt procent. Din ce în ce mai real. Tot mai real. Foarte real. Extrem de real. 33%. Dar nu toţi deodată, staţi, nu vă călcaţi în picioare! În două reprize. Ştiţi, ca la fotbal. Iar pauza dintre reprize va dura cât diferenţa dintre lunile aprilie şi octombrie.

Ni se spune că unii profesori universitari au norme la n facultăţi. Adică profesorii universitari (însă măririle se răsfrâng în primul rând asupra preuniversitarilor mult mai numeroşi, deci argumentul e rău intenţionat) cu pile, cunoştinţe şi relaţii. Adică tot parlamentari, if you know what I mean.

Aşadar, mărirea e în cădere liberă. Mărirea presupune că un ceva ar deveni mai mare decât era iniţial. Să fiu curioasă până la cât poate ajunge un procent de aşa-zisă mărire?

Mai bine mă rog să ne dea Domnul mulţumire şi înţelepciune să ne descurcăm cu puţinul pe care îl avem.

Lupta dinozaurilor

Ce faci când din echipa ta cei mai slabi rămân în urmă?

Am urmărit ieri un film de desene animate la recomandarea făcută de un prieten în urmă cu ceva timp. Indiferent cât de copilăroase li s-ar părea unora, filmele de desene animate pot surprinde prin profunzime şi relevanţă, în orice vreme ar fi vizionate.

Dinosaur (2000) e un film despre supravieţuire. Lupta de supravieţuire – cea pe care o trăim mai intens sau mai uşor fiecare din noi zilnic. Coloana sonoră e compusă de James Newton Howard, deci vă veţi bucura de o muzică de excepţie. Regia e foarte interesantă, unghiurile de redare sunt ingenioase.

Un ou de dinozaur -Aladar – ajunge în colectivul unor maimuţe care nu se îndură să-l arunce, ci se angajează să-l crească. După căderea unui meteorit, maimuţele sunt nevoite să îşi găsească un alt loc de viaţă. Astfel dau peste un grup larg de multe specii de dinozauri, conduşi de un lider autoritar şi de necontestat, Kron, care se află într-un exod. Exodul are loc tocmai pentru supravieţuirea de pe urma pustiului lăsat de meteorit şi a dinozaurilor carnivori, care se află în preajmă şi le pot ieşi în cale oricând.

Ce faci când din echipa ta cei mai slabi rămân în urmă?

Pentru că un colectiv e format atât din puternici, cât şi din slabi; atât din tineri, cât şi din bătrâni, unii nu au putut ţine pasul. Aladar s-a văzut confruntat cu dilema de a alege între a merge cu restul grupului înainte sau de a-i susţine şi proteja pe cei mai înceţi. Eforturile lui de a comunica cu liderul nu au dat nici un rezultat favorabil. Selecţia naturală e cea mai bună soluţie. Şi ce dacă jumătate din turmă poate astfel muri? Înseamnă că, de fapt, este salvată cealaltă jumătate. Deci se continuă traseul în acelaşi ritm.

Nu aşa se întâmplă în lupta noastră de supravieţuire cotidiană? Nu dai din coate sau ajungi primul, rămâi în urmă. Rămâi în urmă, iar lumea nu te mai ştie. Pentru ei eşti inexistent. Îţi promovezi persoana, câştigi. Îi susţii pe alţii, nu vei fi niciodată un învingător. Accentul cade mereu pe acţiunea întreprinsă în interesul propriu. Defel în interesul celorlalţi. Lucrezi pentru alţii, ai pierdut. Lucrezi pentru tine, eşti om.

Aladar preferă să rămână în urmă şi să ajute. Grupul se deplasează cu viteză înceată şi riscă să fie devorat de carnotauri, ba chiar unul din ei moare pe traseu sub nişte stânci. Însă drumul pe care se află ei va fi mai scurt şi mai sigur decât cel al echipei mari. Munca în echipă pe care o încurajează Aladar şi grija purtată reciproc le sunt răsplătite prin găsirea destinaţiei pline cu verdeaţă înaintea celorlalţi.

Felul în care ajunge întreaga turmă de dinozauri în micul paradis rămâne să descoperiţi singuri; şi deznodământul poveştii de dragoste dintre Aladar şi sora liderului încăpăţânat.

În realitate, afecţiunea şi purtarea de grijă nu duc neapărat la finaluri fericite. Asta nu înseamnă, însă, că ele nu mai trebuie trăite. Uneori avem de ales între a avea succes şi a arăta iubire, pierzând. A fi primul care trece linia de sosire sau a-l ridica pe unul căzut pe pistă.

Ce faci când din echipa ta cei mai slabi rămân în urmă?

A rămas şi pentru mine o întrebare.
Vizionare plăcută!

Premiile timposibil ;)

And the winners are…

1. Observatorul,

*

*

primul care s-a aventurat în descifrarea imaginilor vedetelor. Observatorul vede la apropiere şi la depărtare. Stă atent şi conştiincios, urmărind acţiunile, tensiunile, împlinirile şi eşecurile, apoi înregistrează informaţia. Puţine îi scapă unui observator.

Observatorul vede cel mai bine cine trece pe roşu. Aşa că o piesă premiu: Speeding Cars, Imogen Heap.

Mulţumiri pentru participare şi identificare. 🙂

2. Marius B, adică Aequilibrium (chiar dacă nu-şi face reclamă),

*

*

Echilibrul e cel mai greu de găsit, indiferent de timpul despre care vorbim. Însă, cu toate acestea, căutarea lui ar trebui să ne caracterizeze.
Pentru că ştiu că eşti un admirator Coldplay şi ultimul album al formaţiei îţi e cel mai drag dintre toate ale lor, am ales un premiu din acest „sac”: Lovers in Japan. Cu motiv: urarea de ‘the sun will come out‘ peste 100 şi ceva de zile! 🙂
Mulţumesc şi ţie pentru prezenţa participantă şi pentru identificare!

Un fix

Drumul spre casă rapid şi noros. Nevoie de somn – o cronică acutizată; sau poate doar exagerez, aşa cum fac cei care scriu şi publică (sub o oarecare formă); ar trebui să spun „exagerez ca ziariştii” (dar mă vor înjura ziariştii).

Urechile mi-s aglomerate de manelele din autobus, dar de fiecare dată încerc să le înfund cât de bine pot cu difuzoarele de la mobil, unde aleg un post de radio. Unul cu muzică de non-manele. Am început să judecăm muzica în două dimensiuni: manele şi non-manele. Nu e semn bun acesta, pare-mi-se mie, nu-i aşa? Şi totuşi, printre pauzele dintre melodii sau ştiri radiofonice, tot se strecoară maneaua ca un adevărat maestru al persuasiunii şi enervării.

Între imaginile de pe geam care fug ‘în spate’ cu viteză, o imagine care mi-a rămas înrădăcinată. Deşi dură doar fracţiuni de secundă.

Un copac. Un copac mare, vertical, oarecum dur, dar nu violent, serios înfipt în pământ, de neclătinat. Nu atât încăpăţânat, cât ferm. Gol de frunze, dar plin de lemn. Nu-ţi dădea impresia că i-ar lipsi vreun veşmânt. Ramuri solide şi fără culoare, dar ramuri stabile. Elegant în duritatea lui, liniştit în severitatea probabilă a scoarţei lui. Posibil în vârstă după diametru, dar nu pe moarte. Asimetric construit, dar echilibrat. Relaxant de asimetric.

Fixul copacului, sigur. Fiecare are fixul lui. Sau o grămadă.

Ciudat cum o plantă poate da un sentiment de stabilitate. Un fix al frumuseţii. O idee de etern văzută într-o clipită, cu ochii întredeschişi, în graba vieţii umane.

Chipuri aproape naturale

Legumele crescute în seră arată bine, frumos. Dar nu au gust. Drumul făcut cu maşina până la magazin se desfăşoară rapid şi la timp; dar fără satisfacţia aerului, timpului real, mişcării fizice…

Fotografiile sunt o pasiune a mea. Teribilă. Şi constantă. Ele redau realitatea întocmai. Sunt fidele. Dar nu poartă amprenta individului (deş o poartă în mare măsură) atât de mult ca un tablou, un desen făcut de mână (care nici nu e la fel de fidel).

Să vedem cât de fidel. Cine spuneţi voi că sunt personajele din imagine? Cu cine vă seamănă?

Notă: sunt făcute de amator, nu trageţi 😀

***

Meseria de prieten

Citind colecţia de articole Oceanografie a lui Mircea Eliade, am dat peste un pasaj care m-a pus pe gânduri o vreme şi mi-a amintit gânduri care m-au măcinat şi pe mine:

O prietenie nu se verifică în aşa zisele „ceasuri grele” ale vieţii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt… Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere, a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.

Ceasurile grele ale vieţii sunt momente importante. Sigur că atunci când trecem prin ele avem nevoie – şi e natural şi omenesc să avem nevoie – de susţinere. Poate nu mai avem pe altcineva în jur în astfel de momente decât prieteni. Apoi, bineînţeles, încurajarea pe care o oferă un prieten, timpul pe care îl petrece cu tine când ai cea mai mare nevoie de comunicare sau doar ascultare, e modul în care el arată, de fapt, că ţine la tine, că te preţuieşte.

Totuşi, m-am întrebat dacă prezenţa prietenului lângă tine în aceste momente e o garanţie sau o calitate suficientă pentru „numele” de prieten. Sigur că e important. Dar am avut ocazia să simt prezenţa celuilalt şi agresiv în viaţa mea, încercând să conducă programul după care funcţionez, activităţile pe care le aleg, pasiunile pe care le am din pură plăcere. Concluzia a fost că am simţit că o prietenie poate şi lua sentimentul de libertate (dar nu în sensul în care tu renunţi la libertatea ta de bună voie, pentru că o prietenie înseamnă, desigur, şi renunţare la o parte din tine), pe lângă aspectele ei pozitive.

Libertatea e un aspect sensibil. Şi pentru că e dificil de dezbătut datorită laturilor multe pe care le implică, dar şi pentru că aceste laturi sunt de multe ori cu graniţe vag trasate. A te simţi liber într-o prietenie nu vreau să subliniez capacitatea de a i te putea sustrage atunci când dispare sau apare cheful, ci capacitatea de a-l respecta pe celălalt atât cât să nu-i reduci personalitatea. Sigur că întotdeauna e nevoie şi de compromis într-o relaţie şi sigur că uneori trebuie să cedăm şi să renunţăm la ce e al nostru – fie că e vorba de timp, obiecte etc. – şi să-l dăruim prietenului. Însă ceea ce consider a fi important e ca renunţarea, cedarea să fie făcute de bună voie, fără presiuni, fără manipulări.

Presiunile care sunt exercitate asupra celuilalt pentru ca el să acţioneze după cum ne simţim noi bine, fără să avem în vedere dacă şi celălalt se împacă bine cu acea soluţie sunt, de fapt, dovezi că nu ne interesează bunăstarea prietenului, ci doar bunăstarea noastră. Iar dacă bunăstarea noastră este pe primul loc, atunci ceea ce avem noi nu se numeşte prieten. Nu de prieten se cheamă că avem nevoie, ci de slujitor.

Acum, aici se poate deschide o paranteză interesantă, pentru că fiecare prieten adevărat este, în fapt, slujitor prietenului lui. Dar marele secret stă în faptul că el este slujitor de bună voie, este slujitor pentru că iubeşte, nu pentru că este obligat să slujească.

Astfel că armonia într-o prietenie o văd ca o libertate manifestată în aşa manieră, încât ea să nu încalce libertatea celuilalt. Iar dacă această condiţie e îndeplinită, atunci:

„Prietenul adevărat iubeşte oricând, iar în nenorocire ajunge ca un frate.” (Prov. 17:17)

PoVeste din(ainte de) război

Bunica mea a trăit 100 ani. Am scris la ultima ei aniversare aici. A fost o femeie credincioasă de tânără; dinainte de adolescenţă; şi şi-a păstrat credinţa în ciuda tuturor şi pe parcursul a toate.

Între ea şi bunicul meu, erau 7 ani. Dar invers. El era mai tânăr decât ea cu 7 ani. Întotdeauna m-a mirat şi fascinat treaba asta. Şi au rămas împreună până la moarte.

Azi fiind o zi de comemorare mai deosebită, am ales să relatez – din memoriile altora – câteva secvenţe din viaţa lor.

*

*

Într-o duminică dimineaţa, ea se întorcea de la biserică. Pe drumul satului, un scâncet de băiet.
– Da’ ce plângi, măi, Tiodore?
Iar băietul, din cale-afară de supărat:
– Da’ mi-am tierdut o oaaaieee!
Tiodore avea 13 ani. Ea, Maria, 20.
– Da’ las, că ţi-i găsi-o tu, nu mai plânge!

*

După ce au mai crescut, Tiodorea a început să facă vizite casei Mariei şi găsise cu cale să se împrietenească cu fraţii ei. Doar, doar… Ea, frumoasă, era la vârsta la care nu bine ieşea un peţitor de pe uşă, că intra altul. La una din vizitele unui peţitor important, Tiodorea – extrem de curios. Cum să stea el blând să nu ştie ce se discută? Oare ce vorovesc cei doi…, trebuie neapărat să îi audă. Dar pe unde să intre?

Podul a fost o opţiune minunată. Viziune de ansamblu, ca în tribune. S-a urcat în podul casei iubitei şi a tras cu urechea.

*

Când băietul s-a hotărât s-o ceară de nevastă, şi-a spus că îşi cheamă ajutoare. A trimis sol. Un bătrân al bisericii. Cu acordul familiei, bătrânul merge în peţit la familia fetei:
– La pruncu’ cela îi place de fată. Ce răspuns să-i duc?

*

Aşa că, dintre toţi doritorii, peţitorii, pruncu’ de 19 ani s-a căsătorit cu fata de 26.

*

A venit războiul, iar Tiodorea a fost luat prizonier de către ruşi. Aşa se întâmpla atunci. Nu ştiai dacă mai ajungi să-l vezi în viaţa asta sau dacă acolo se încheie totul. Nici o certitudine, nici o informaţie. Nu se puteau transmite veşti din locul în care era reţinut. Totul era o nebuloasă. Cu doi copii mici şi cu ruşii care au ocupat casa. Mulţi omorau gazdele sau îşi băteau joc de ele. La noi, s-au instalat un comandant cu subalternii, care întotdeauna s-au purtat cu respect faţă de bunica şi copii.

În ‘45, când războiul era gata, unii din cei reţinuţi au fost lăsaţi să vină acasă; alţii au fost daţi dispăruţi pentru toată viaţa; alţii au murit. Trecuseră 6 ani de când bunica nu îl văzuse şi nu mai ştia nimic de el. Nici o scrisoare, nici o vorbă. Nu ştia nici măcar dacă a rămas în viaţă.

Bunicul era, însă, în viaţă şi venea acasă cu trenul. Când a ajuns în oraş, s-a întâlnit cu un consătean, pe care l-a întrebat cum e bunica. S-a făcut că acest consătean a venit acasă mai repede şi i-a relatat bunicii:

– L-am văzut, vine acasă cu trenul! Trebuia să ajungă.

Bunica era suspicioasă. Oare îi spun oamenii ăştia adevărul sau fac mişto de ea să o vadă cum aleargă până la gară numa aşa?! Erau 3 km până la gară de făcut pe jos.

– Nu, fată, l-am văzut, am vorbit cu el! M-o întrebat şi dacă nu ţi-or luat ruşii maşina de cusut!

Acum era clar. Era sigur. Era el! Nu putea fi altul! Şi bunica a alergat într-un suflet până la gară. Bunicul, însă, adormise în tren şi nu s-a coborât la staţia unde trebuia. În gară, s-a întâlnit cu alt consătean. Ea nu întreba nimic, doar aştepta derutată. El, văzând-o disperată:

– Vine, vine. L-am văzut în tren. Nu ştiu de ce n-o coborât. Da îi aci, o venit.

S-a întors acasă, nemaiştiind ce să creadă. Aproape de casă, un alt consătean:

– Tiodorea o adormit în tren. S-o dus pân’ în Holod! Amu o să vină pe partea ailaltă, dinspre Ceica.

Bineînţeles că n-a mai contat drumul lung, oboseala… A alergat să-l întâmpine pe drum. Şi s-au întâlnit, în sfârşit. După 6 ani în care nu ştiu de câte ori s-a gândit că poate nu mai e, că sigur nu mai e, că a rămas singură…

*

Dacă bunicul nu s-ar fi întors atunci acasă, eu nu m-aş mai fi născut. Aşa… 🙂