Archive for Februarie 2009

h1

Ieşirea din film

Februarie 26, 2009

73206808

Mi-am adus aminte astăzi de o secvenţă avută la o clasă de elevi de aproximativ 20-21 ani. Mai pe la începutul anului. Le scrisesem pe tablă 3 numere importante pentru mine şi i-am lăsat să ghicească ce înseamnă ele. Cu puţin ajutor, s-au descurcat foarte bine.

Apoi a fost rândul lor. Fiecare trebuia să vină cu 3 numere (din oricâte cifre) care îi descrie pe ei, iar colegii urmau să ghicească semnificaţia. Un joc vesel şi ne-problematic. În aparenţă, cel puţin.

Aşa cum rareori mi se întâmplă, sunt unele momente de „pe scenă” peste care îţi doreşti să treci rapid, pentru că nu găseşti spontan cea mai potrivită reacţie. Cu momentele de obrăznicie, pare – surprinzător – mai simplu. Cu acest moment, a fost mai puţin simplu.

Era la rând unul din cei mai buni elevi din clasă, iar colegii trebuiau să îşi dea seama ce presupunea unul din numerele alese. Au vehiculat toate trăznăile şi ideile normale ce le-au trecut prin cap, dar n-au nimerit. În final, băiatul a fost nevoit să dea soluţia:

– Sunt anii de când a murit mama.

Am înlemnit. Cât de tragic putea fi… Ce fac acum, ce-i spun acum? De ce trebuie să fie asta o oră într-o școală, iar eu profesorul de la catedră? Într-o fracţiune de secundă, mi-au venit în minte o mulţime de întrebări retorice şi de constatări. În acea fracţiune de secundă, aveam senzaţia că am ajuns să cunosc jumătate din persoana lui. Oarecum brutal şi cu siguranţă dezarmant. Cum îți revii după episoade ca al lui, cui îi spui că te doare? Atunci o fi avut cam 15 ani. Iar el e cel mai bun din clasă. Și poate și cel mai sensibil, se întrista ușor dacă nu-l răsplăteam cu punct bun sau dacă îi atrăgeam atenția. (M-am gândit de mai multe ori că, înainte de a intra la o clasă, ar trebui să știu ce tragedii există în familiile copiilor, ce anomalii sunt, ca să pot avea reacții mai benefice sau să nu-i pun în situații ciudate.)

Era pe de o parte frustrarea că o asemenea situaţie mă împiedică să reacţionez liber față el; şi era pe de altă parte – o foarte mare altă parte – o durere şi o părere de rău că, la aşa o vârstă, unii trec prin şocuri atât de mari. Aici nu ești spectator al unui film, lucrurile acelea chiar se întâmplă sub ochii tăi, iar oamenii ăia chiar sunt acolo și suferă.

Acestea sunt momentele în care îţi doreşti să nu fii profesorul de după catedră, ci altceva. Să fii mai degrabă prietenul de lângă el, să fii sora mai mică ce țopăie mereu în jurul lui, să fii mama care nu mai e, să fii vecinul care să-l cheme la un sport în timpul zilei. Și NU profesorul lui de la catedră.

Anunțuri
h1

Avantajul de a fi animal

Februarie 20, 2009

82478062

Mi s-a relatat astăzi ştirea ce a apărut la TV în urmă cu vreme bună despre un american ce fusese amendat de către autorităţi pentru că şi-a hrănit câinele atât de mult, încât acesta a devenit supraponderal.

Este o infracţiune mai nou şi aceasta, daaaa! E de mirare că în ţara tuturor posibilităţilor (trebuie, totuşi, să recunoaştem că nu România este, deşi are multe candidaturi valabile) se întâmplă aşa ceva? E de mirare doar pentru cei care nu au mai auzit-o ŞI pe asta!

Am o întrebare doar! O singură problemă arzătoare pe care le-aş ridica-o: în privinţa copiilor supraponderali, pe care părinţii – că, doar cine altcineva?! – i-au hrănit şi învăţat să se hrănească, ar lua măsuri identice? Adicătelea, în privinţa oamenilor, ar face la fel?

Legi care să amendeze, care să condamne la închisoare, coduri de bună conduită cu animalele, asigurarea că sunt bine îngrijite şi că au toate condiţiile de trai bun. Animal Welfare Act (Hotărârea de Protejare a Animalelor)…

E prea mult? E absurd?

Se pare că acolo nu!

2/3 din populaţia Americii este deja supraponderală, iar pentru 2050 se estimează că toţi adulţii americani vor fi supraponderali. Dar ei au legi pentru a nu permite îngrăşarea animalelor peste măsură!

Nu mă interesează din povestea asta atât de mult problema obezităţii. Ci problema importanţei acordate animalelor vs. oamenilor. Am căzut din priorităţi, nu mai e nici o îndoială.

Vom ajunge să scriem animale cu A mare în scurt timp?

h1

Psalm(ix)ul 14

Februarie 14, 2009

book1-m

Este oare cineva pe pământ
Care să urmărească intriga
Romanului Tău
De la început la final
Fără să adoarmă?
Toţi suntem obosiţi
De punctele noastre
Culminante
Ca să Te auzim pe Tine
Şi Tu ştii că niciunul
Nu-Ţi suntem cititori fideli
Dar încă ne iubeşti

În sărăcia gândurilor noastre
Ne căutăm tot pe noi
Nu este nimeni care
Să-Ţi înţeleagă
Deznodământul
În adevăr
Niciunul care
Să-l îmbrăţişeze
De-a lungul şi de-a latul
Fără a clipi

Şi Tu ne iubeşti
Ca în prima zi
Este cererea noastră
De iertare
Destul de adevărată
Ca să fie suficientă
O singură dată?

h1

Cifre

Februarie 8, 2009

numbers

Uneori îmi amintesc de prieteni pe care nu i-am văzut de mult timp. Încerc să stabilesc aproximativ de câtă vreme. A, de când am încheiat ceva afacere, sau înţelegere, sau am discutat o tentativă de afacere poate nereuşită. Acela era ultimul semn de viaţă? Hm, se pare că da, totuşi. Dar, înainte de asta, când era, oare? A, când am discutat de cealaltă chestiune pentru care am semnat; deci, în ultimii ani, ne-am văzut tot la evenimente… afaceristice. Dacă intrăm în contact, este tot pentru că vor să ştie cum decurg lucrurile… respective. Bineînţeles, cu ocazia asta, vor să ştie şi cum îmi merge mie personal. Astfel că parcă mi-e şi ciudă că… le duc dorul.

De-asta am un dinte (mare) împotriva afacerilor în care intră cunoscuţii. Afacerilor ce presupun acapararea de cât mai mulţi membri, cu tonele dacă s-ar putea. Acesta e şi viitorul (greşesc, prezentul) afacerilor: accentul pus pe importanţa relaţiilor care pot fi şi vor fi exploatate. Cine e cel mai probabil să intre în afacere cu tine, odată ce ai pornit-o pe un drum important? Cutare, pe care îl ştiu de acolo, cutare pe care îl ştiu cu bani, alt cutare sărac, dar receptiv.

Ceea ce contează e prinderea lor în sistem şi ţinerea legăturii până sunt stabilite lucrurile scriptice. În cazul afacerilor MLM (alte „preferate”), unde e nevoie de întreţinerea permanentă a legăturii cu cei din „subordine”, e puţin mai complicat. Acolo nu te poţi plânge de abandonare; dar te poţi plânge de altceva şi anume de opusul ei: invadare. Eşti căutat mai mult decât îţi doreşti, eşti băgat în seamă mai ales atunci când îţi doreşti ca lumea să te lase la odihnă, ţi se cer detalii cu privire la câte cunoştinţe mai poţi trage după tine în sistem. Dacă nu ai astfel de cunoştinţe, trebuie să îţi faci. Dacă ai, atunci trebuie să le vizitezi, să le spui. De ce să nu beneficieze şi ei de marile descoperiri în materie, de ce să nu trăiască şi ei mai mult sau de ce să nu fie şi ei mai bogaţi?

Ceea ce nu contează este cât de benefic, în mod practic, este acel produs sau acea afacere pentru persoana mea sau a celor convinşi de mine. Acesta este ultimul lucru care contează. Alt lucru care nu contează este relaţia reală pe care o am eu cu acela implicat în afacere. Important pentru el este un număr, o cifră: câţi mai pot veni, cât poţi tu câştiga, cât poate el câştiga, câte pachete poţi vinde dacă, ce bonus ai dacă convingi atâţia sau mai mulţi. Unde te afli tu, ca prieten, ca om cel puţin, pe traseul acesta nu va conta, pentru că acesta e un aspect abstract. Ceea ce contează sunt lucruri concrete precum cifrele.

Şi îmi e imposibil să nu-mi amintesc ce spunea Micul Prinţ:

Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiţi despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată; „Ce sunet are glasul lui?” Ce jocuri îi plac lui mai mult? Face el colecţie de fluturi?” Ci întreabă: „Câţi ani are? Câţi fraţi are? Câte kilograme cântăreşte? Cât câştigă tatăl lui?” Numai atunci cred ei că îl cunosc. Dacă le spuneţi oamenilor mari: „Am vazut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş”…, ei nu sunt în stare să-şi închipuie cum arată o asemenea casă.

h1

Complicat de uşor

Februarie 4, 2009

simplicity

Detectivul amator Dupin este vizitat de către prefect pentru a-i prezenta un caz. A fost furată o scrisoare de mare importanţă din apartamentul unei anumite doamne de către ministrul D. Se crede că această scrisoare va fi folosită pentru şantaj. Prefectul a trimis deja poliţia în apartamentul lui D pentru a găsi scrisoarea. Fără rezultat. Au verificat mesele, scaunele cu microscoape, pernele cu ace; în spatele tablourilor, a tapetului, sub covoare. Nu au găsit nimic. Dacă poate detectivul amator Dupin face ceva…

După o lună, prefectul se întoarce la fel de stresat, tot în căutărea scrisorii. Acum oferă şi recompensă 50.000 franci. Detectivul Dupin îi cere să-i semneze cecul, pentru că reuşise să facă rost de scrisoare.

Marea dilemă e metoda prin care a reuşit. Fuseseră căutate toate cotloanele, toate ungherele, toate ascunzătorile posibile.

„Poate că misterul e niţel cam prea la mintea omului… Niţel cam prea vădit.” Atât de vădit, încât e teribil de complicat.

Scrisoarea stătea într-un suport ieftin de carduri, ruptă de jumătate, cu urme de îndoituri suprapuse. Ca o vechitură oarecare, lipsită de importanţă.

„Poliţia este competentă, dar a subestimat persoana cu care are de a face.”

**

Aceasta e un foarte scurt rezumat al povestirii lui Edgar Allan Poe, Scrisoarea furată (The Purloined Letter), publicată în 1844. Este doar literatură, am putea spune. Iar despre Poe s-ar putea spune multe lucruri; nu neapărat bune. Însă are şi idei geniale. Nu ar fi rău, probabil, să îl citească şi detectivii în devenire. Ca să nu mai spun de poliţişti (mai ales zilele astea, când se dau peste cap prin Braşov). Dar şi oamenii „obişnuiţi”.

De câte ori nu căutăm răspunsuri sofisticate la întrebările pe care le avem? În loc să căutăm chiar lângă noi, în faţa ochilor. Răspunsul poate fi atât de vădit, încât să ni se pară prea complicat.

La fel cu frumuseţea, pe care o căutăm în colţurile cele mai depărtate de noi.

%d blogeri au apreciat asta: