Archive for Martie 2009

h1

Călătoria dintre doi oameni

Martie 11, 2009

painted_veil_-_naomi_watts___ed_norton_1

„Uneori, cea mai lungă călătorie e distanţa dintre două persoane.”

Acesta e motoul filmului The Painted Veil (2006), a treia ecranizare a romanului cu acelaşi titlu, scris de către W. Somerset Maugham în 1925.

Ce m-a atras la film şi pentru ce motiv îl recomand spre vizionare: modul în care poţi învia ceva mort (pentru el) şi naşte ceva nenăscut vreodată (pentru ea).

Vi s-a întâmplat vreodată să luaţi un obiect foarte drag şi învechit ca să-l ştergeţi cu o soluţie care să-l facă ca nou? Ce senzaţie aţi avut, văzându-l înnoit? Cam aşa aş descrie filmul The Painted Veil.

Walter Fane (Edward Norton) o ia de soţie pe pretenţioasa Kitty Garstin (Naomi Watts), ştiind că ea nu îl iubeşte şi ştiind, de asemenea, că ea doreşte doar să scape de titulatura de necăsătorită, la casa mamei. Mai mult sau mai puţin surprinzător, Kitty se îndrăgosteşte de un viceconsul britanic însurat – Charles Townsend – cu care are o aventură. Descoperirea lor de către Walter naşte în acesta furie şi dorinţă de răzbunare, punând în faţa soţiei două alternative: ori divorţează de ea pe motiv de adulter, ori rămân căsătoriţi şi ea îl acompaniază în expediţia pe care o va face într-un ţinut din China, unde s-a oferit voluntar (este bacteriolog) a trata bolnavii de o epidemie de holeră periculoasă. Read the rest of this entry ?

h1

Matematic vorbind…

Martie 8, 2009

84228636

M-am întrebat de multe ori cum ar fi să aduc poezia pe un teren mai puţin poetic – cel în care s-a născut – şi mai mult de alt fel, oricare ar fi el. Pentru a deschide şi alţii uşi spre înţelegerea ei. Poezia, la fel ca celelalte moduri de exprimare a unor idei şi gânduri, e accesibilă iubitorilor de poezie şi mai puţin accesibilă pentru restul.

Frumuseţea ar fi să o facem cât mai accesibilă pe segmente cât mai variate. Se crede că poezia nu are a face prea mult cu raţionamentele, cu ştiinţele exacte. Că e doar sentiment. Sigur că e şi sentiment. Însă nu e doar atât. E un sentiment cu ajutorul căruia ia fiinţă o idee. Iar ideea are o logică pentru a putea fi înţeleasă.

Dacă ar fi să privim matematic o poezie a Anei Blandiana, atunci această poezie aş vrea să fie:

Molecule de calciu

Să nu mă grăbesc,
Să las timpul să treacă,
Fiecare secundă-n cădere
Erodează puţin
Suferinţa.
Să aştept.
Fiecare val ce se sparge
Sapă în stânca
De care-s înlănţuit,
Fiecare fir de rugină
Subţiază lanţul.
Într-un mileniu, în două,
Stânca va fi nisip,
Fierul verigilor pulbere,
Oasele mele, molecule de calciu
Risipite în apă,
Suferinţa nimic.

Prima dată când am citit-o, a trebuit să o recitesc. Nu îmi amintesc de câte ori am citit-o. Revenirea asupra unei poezii e semn de bine. De multe ori. În afară de cazul în care poetul nu a dorit să transmită nimic şi ceea ce a scris e indescrifrabil. Dar de obicei re-lecturarea poeziei înseamnă că e o ecuaţie cu o necunoscută sau mai multe, care trebuie rezolvată. Atrage atenţia prin dificultate şi provoacă la găsirea unei soluţii.

Deci, „să las timpul să treacă„. Timpul vieţii (îl numim T) e în trecere, în derulare; el devine din ce în ce mai mic, pe măsură ce viaţa se termină.

Secundele în cădere” se referă la acelaşi timp care se scurge. Despre timp ni se spune că erodează suferinţa (pe care o numim S). Fiecăruia îi place cum sună propoziţia aceasta: suferinţa (S) e erodată de către timpul vieţii omului (T).

Adică Timpul (T) trebuie să fie mai mare decât Suferinţa (S) dacă o poate eroda, ucide.

Deci presupunem că,

T > S

Read the rest of this entry ?

h1

Centimetri

Martie 5, 2009

Iarna mea

abandon

dialog

bratze

imbratisare-de-iarna

h1

Ce se mai fură la noi. De când.

Martie 2, 2009

in-god-we-trust1Aud că, în Israel, evreii de origine românească sînt numiţi „hoţii de români”. Avem, deci, o dexteritate, care bate la porţile „brand-ului de ţară”. A se slăbi cu prejudecăţile, cu demagogia onestităţii, cu mîndria naţională de paradă. Un viciu bine executat e aproape o virtute. Ce-ar fi America fără istoria gangsterilor ei, Sicilia fără mafioţi, Parisul fără cerşetorii de sub podurile Senei sau Amsterdam-ul fără bordeluri? De ce să aspirăm doar la intangibilul premiu Nobel? Un loc în Guinness Book, la o rubrică, nou-înfiinţată, de cleptologie (chiar cleptosofie dacă-mi permiteţi!) ne-ar strica? Experienţa noastră e imens diversificată, pe toate palierele anvergurii şi ale ingeniozităţii. Studiile comparative în domeniu sînt încă la început, dar cred că putem conta, încă de pe acum, pe cîteva performanţe unice. Avem furtul cu panaş, nonşalant, la lumina zilei, al „elitei” politice (cleptocraţie care va să zică). Avem furtul obidit, năuc, sinucigaş, al oamenilor amărîţi, care iau „ochii de pisică” de pe autostrăzi ca să-i pună la căruţă sau la closetul din curte, iau ţevile de la sistemele de irigaţii ca să le pună la cişmea, lemnul din pădure – pentru foc şi petrolul din conductă – pentru contrabandă. Puţin le pasă că pot provoca, astfel, neplăcute efecte colaterale, cum ar fi accidentele rutiere, seceta, prăbuşirile de teren etc. Avem furtul tehnocratic, al speculanţilor hiper-ingenioşi, al informaticienilor geniali, al bricoleur-ilor plini de fantezie. Se pun micro-camere de luat vederi la bancomate, se manevrează astuţios subtile cicluri de vînzare-cumpărare, se exersează pînă la virtuozitate fenta fiscală. Iată o capodoperă de acum cîţiva ani: s-a observat că, dacă umpli cu apă de izvor capacele unor sticle de bere şi le pui în congelator, obţii mici monede de gheaţă, care se potrivesc la fix cu anumite distribuitoare automate de mărfuri – bagi lentila îngheţată şi pică prompt sticla de cola sau ciocolata sau pachetul de ţigări. Avantaj: după ce îşi îndeplineşte funcţia, gheaţa se topeşte şi apa se evaporă; nu rămîne nici o urmă, nici un semn de brutalitate. Crimă perfectă! (Cititorii, adulţi sau minori, sînt rugaţi să nu încerce!) Asta nu înseamnă că ne lipsesc muşchii pentru acţiuni în forţă, de o eficienţă bolovănoasă. În loc să piardă timpul cu laborioase decodificări in situ ale unor seifuri bancare, cîţiva români de ispravă au preferat, de pildă, să priponească seiful nedeschis de un camion (furat) şi l-au scos din clădire direct prin zid, tîrîndu-l, în puterea nopţii, pe asfaltul neted al şoselei, pînă acasă, unde se puteau ocupa de el în tihnă.”
(fragment din Dilema Veche, Anul III, nr.112 – 23 martie 2006, Cleptomania, Andrei Pleşu)

**

Ţin să spun că m-a distrat articolul, în ciuda seriozităţii situaţiilor descrise şi a gravităţii stării generale. M-a distrat şi în ciuda faptului că e vorba de poporul nostru. Poate ar trebui să fiu mai „patrioată” de atât, dacă aş considera că patriotismul stă în Read the rest of this entry ?

%d blogeri au apreciat asta: